duminică, 15 octombrie 2017

Nebunia scrisului



Nu știu dacă ați băgat de seamă următorul fapt precis (care este și un soi de paradox diabolic): deși cititul a devenit un obicei desuet și deși se citește tot mai puțin, aproape deloc, actul sublim al scrisului continuă să fie o obsesie universală. A fi simplu cititor este, deci, o rușine, dar a fi scriitor (poet, eseist, mai ales eseist, prozator etc.) rămîne (și va fi întru veșnicie) o noblețe, o culminație a speciei umane, a genialității omenești, vîrful unei existențe împlinite. Într-un cuvînt: sfințenia.

Am intrat vineri în Cărturești Palas. Îmi cumpărasem un bilet de avion (dus-întors), trebuie să fac un drum la Cluj, pentru un doctorat, și dacă tot mă găseam lîngă o librărie, am simțit nevoia (și obligația) să intru. Nu treci prin fața unei librării ca prin fața unui magazin de coloniale. În Cărturești, ca în basilica Sfîntului Mormînt: liniște, reculegere, solitudine, hieratism. Păcat că nu pun într-un pervaz icoana cuviosului Arsenie. Ar avea mai mulți mușterii, cu siguranță.

În partea dinspre ceainărie, o brunetă la o măsuță își lua notițe după un curs scris de mînă. Alături avea o cană cu ceai. Mirosea a fructe de pădure, a frăgezimi. Un băiat în costum de licean rătăcea printre rafturile îndoite de cărți, visător, fără gîndul de a răsfoi ceva. În cel mai bun caz, o păzea pe brunetă și o sorbea pic cu pic din priviri.

Nu aveam ochelarii la mine și am rugat-o pe librăriță să-mi dea Hoțul de oglinzi de Martin Seay (Editura TREI, 2017) - thriller lăudat în treacăt de un critic foarte corosiv, care m-a păcălit și cu Luminătorii lui Eleanor Catton. Am cumpărat cartea (mi s-a spus că mai puteam lua două cărți gratis, dar am declinat oferta din lipsă de dioptrii), am pus 59 de lei pe tejghea, am sorbit și eu un pic din brunetă (om sînt) și m-am retras deprimat. Ca ins care are păcatul de a scrie, orice vizită la Cărturești este o lecție de smerenie. Cînd vezi pustietatea și indiferența, îți vine să te lași imediat de scris. Cînd bibliofilii locali nu se înghesuie la un roman de Bolaño (cei de la editura Univers au scos o mulțime), de ce-ar cumpăra cineva un volum de articole? Nimeni nu poate fi atît de fraier.

Și totuși omenirea scrie furibund. Priviți fără teamă în jur... Cei care au ales să nu scrie, să nu-și pună simțirile cutremurătoare în cuvinte, constituie o minoritate neglijabilă. Toți ceilalți (restul copleșitor, adică) compun, versifică, înnădesc cuvinte, enunțuri, articole, schimbă impresii grăbite, se felicită reciproc, își urează multă, multă inspirație, își trec volumele unii altora, se recenzează. Și se întorc la scris. Observ în treacăt că la autorii de astăzi mitul inspirației e ubicuu.

Toți scriu înfiorător de prost, n-au ieșit din Sămănătorism, compun ca pe vremea lui Dinu Ramură și Artur Stavri, chiar mai rău. Nici unul nu citește, sînt sigur, fiindcă dacă ar citi literatură mai nouă, ar scrie, poate, ceva mai bine, iar librăriile s-ar goli subit.

Dar actul scrisului rămîne o noblețe, un rafinament, o subțirime, cum să nu scrii? Cititul? Aș. Cititul e un moft...


P. S. În imagine: Norman Rockwell (1894 - 1978), Bookworm (1926)

2 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

"Singurătatea globală a omenirii e dată de raportul dintre oamenii care vor să fie ascultați și cei care vor să asculte. Ea variază de-a lungul istoriei, dar e întotdeauna foarte mare."

Înlocuim "ascultatul" cu "cititul" şi avem un alt raport ... metaforic!

Valeriu Gherghel spunea...

Așa este, dăm din mâini, poate ne-o vedea cineva, scoatem limba etc.

Nevoia de notorietate e mai mare decât cea de fericire :)