marți, 19 septembrie 2017

Viața este ceva hidos. O părere a lui Flaubert



Nu-l interesa decît scrisul, scria febril, stătea două zile la un simplu enunț, și nu se oprea din scris decît noaptea: înainte de a adormi citea cîteva pagini din Montaigne, cel mai înțelept dintre toți, sau scria o epistolă către Louise Colet.

Citea eseurile lui Montaigne în pat. După ce dormea cele șase ore legiuite, se apuca din nou de lucru. Făcea planuri minuțioase, nu începea un nou capitol fără un plan amănunțit, știm asta din Bouvard şi Pécuchet. Nu credea în inspirație. Nu-i plăcea să fie întrerupt, chiar dacă era chemat de Louise Colet. Îi mărturisește nemilos într-o scrisoare: „după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”. În timpul săptămînii, nu se întîlnea cu nimeni. Nu făcea vizite, nu primea. Nu-l arăta nimeni cu degetul: era un anonim. Se plimba destul de puțin și, uneori, făcea o baie în Sena. O dată pe lună, sîmbăta, era vizitat de un prieten poet și, împreună, își citeau cu glas tare manuscrisele. Prietenul compunea poezii fade, dar era neprețuit pentru spiritul lui critic. Flaubert avea încredere absolută în gustul lui.

Nu-i stima pe criticii literari, îi detesta cu plăcere: „sînt niște paraziți; se folosesc de cărțile recenzate pentru a vorbi, în definitiv și exclusiv, doar despre ei înșiși; spun lucruri aiurea; sînt niște inculți; Sante-Beuve n-a priceput nimic din Salammbô, i-am explicat romanul și degeaba, e îngust la minte, obtuz”. Nu avea încredere nici în editori: „pînă nu simt din tot sufletul că am terminat cartea, nu voi publica nici o pagină, nicăieri; și o voi termina exact cînd va fi gata, nu mă interesează zarva”. Nu-i păsa de glorie, de notorietate: „nu-mi doresc să fiu cunoscut (un om nu înseamnă mai mult decît un fir de praf, la ce bun să-i perpetuezi memoria?), dacă nu prețuiesc nimic, nici o judecată pozitivă nu va face din mine un scriitor valabil, iar dacă am norocul să fiu unul, nici o judecată negativă nu mă poate invalida. Doar nătărăii au păreri ferme cu privire la geniul lor, eu nu sînt un nătărău, habar n-am dacă e ceva de capul meu, asta se va vedea mai încolo, dar eu n-o să apuc acele zile...”.

S-a retras din viață, la nici 30 de ani, pentru a scrie. A mai trăit 30. Făcuse o călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, luase un sifilis, își pierduse toți dinții din gură, cercetase lupanarul lui Kuchuk Hanem, care mirosea a păduchi și a lemn de santal. Iubise cîteva femei. Ajunsese la convingerea că viața este ceva oribil: „Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atît de hidos încît singurul mijloc de a o suporta este s-o eviți” (p.261, 18 mai 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie). Și încă: „Urăsc viața...”.

Nu știu dacă viața este cu adevărat un lucru hidos. Filosofii cinici așa cred. Dar e greu să fii un cinic riguros...


P. S. În imagine: Matthias Stomer ((1600-1652), Vieille femme à la chandelle (1640).

Niciun comentariu: