duminică, 10 septembrie 2017

Trei cărți pe care toți erudiții le-au citit la vreme cu excepția mea



Există cîteva cărți pe care toată lumea le-a citit încă din copilărie. Și, mai ales, atunci. Țin, s-ar zice, de bibliografia ei esențială și obligatorie. Doar inocenții n-au auzit de ele și nu le-au parcurs cu sfințenie de zeci și zeci de ori.

Mă refer, firește (și în primul rînd), la Micul prinț, povestea fantasy a lui Antoine de Saint-Exupéry (prozatorul era și conte), apoi la cele două cărți despre Alice (Alisa în Țara Minunilor și Alisa în Țara din Oglindă), scrise de matematicianul Lewis Carroll, și, în sfîrșit, la Aventurile lui Pinocchio, brodate de Carlo Collodi și intitulate inițial, cînd au fost publicate în foileton, La storia di un burattino (Povestea unei păpuși). De Burattino am auzit, dar era vorba de prelucrarea rusească a poveștii.

O vreme, din pricini pe care încă le ignor, am sfidat această erudiție. Și nu m-am simțit deloc tulburat, chiar dacă prietenii mei de atunci (dar și cei de mai tîrziu) vorbeau despre aceste prestigioase titluri ca despre ceva de la sine înțeles. Discuția lor producea în rîndurile amicilor momente de frenezie. Îi priveam nedumirit și nu-mi puteam explica extazul lor cvasi-mistic. Îmi păstram seninătatea și hotărîrea de a nu le citi.

De obicei, la vîrsta frăgezimilor și a vanității inflamate, simpla menționare a unui autor nou / necunoscut constituie un impuls suficient pentru a citi o carte. Fugi la bibliotecă și ceri înfrigurat autorul. Citești ca să nu rămîi mai prejos. Citești ca să nu fii umilit. Ca să învingi în polemici și să-ți umilești adversarul. Prietenii de lecturi sînt, se știe de secole, cei mai aprigi judecători. Dacă nu cunoști o carte, prin binecuvîntarea lor, ajungi direct în iad.

N-am străbătut acele titluri sacrosancte decît foarte tîrziu. Pe Lewis Carroll l-am studiat la cursurile de Logică, în Facultate, este autorul unui paradox foarte amuzant, inspirat de sofismul cu Ahile cel iute de picior și broasca țestoasă. Dar tot nu i-am citit (atunci!) cărțile de ficțiune. Este singura lacună pe care o regret întru cîtva. Poți trăi liniștit și fără Micul prinț. Și fără Pinocchio (deși eu am parcurs Burattino). Dar faci figură de naiv și de încăpățînat dacă refuzi la infinit să citești Alice în Țara minunilor.

Mi-am amintit de istoria asta (un episod minor din istoria globală a ignoranței și trufiei omenești), fiindcă citesc cartea lui Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, și fiecare articol este precedat de un motto din Lewis Carroll. Legătura dintre articol și fragmentele din povestirea Alisei nu-mi este deloc evidentă. Cartea cuprinde eseuri de tot felul, mereu interesante (voi mai vorbi despre ea). M-a cuprins brusc invidia. Alberto Manguel poate cita pe de rost din minunata carte a lui Carroll, eu nu...

Jenant!!!


P. S. Am în vedere, desigur: Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura Nemira, 2016, 248p., 44, 90 lei.

P. P. S. În imagine: Hatem Aly (ilustrator egiptean, trăiește în Canada), Little Prince.

Niciun comentariu: