luni, 11 septembrie 2017

Mai are rost să citești o carte despre care știi o mulțime de lucruri?



Astăzi am făcut, cred, cea mai faină afacere. I-am dăruit Claudiei Fitcoschi Micul prinț, cu desenele autorului (Antoine de Saint-Exupéry), în ediția princeps de la Editura Tineretului, traducere de Benedict Corlaciu, 1962, 93p., cu semnătura lui Petrescu G. Tache, elev, clasa a III-a Reală, Liceul Internat, și am primit de la Claudia, în schimb, un exemplar din Călătoria elefantului de José Saramago, Polirom, 2014, cu autograful autorului (scanat, firește).



Cîștigul meu a fost dublu: am dat o carte de 93 de pagini și am primit una de 200, de două ori mai groasă. Și, în plus, am căpătat în locul greoaiei semnături a școlarului Tache G. Petrescu (clasa a III-a), de care nu a auzit încă nimeni, elegantul autograf al prozatorului portughez, de care au auzit toți.

De ce nu mi-am cumpărat cartea în 2014, cînd citeam pe rupte, vă rog să nu mă întrebați. Pur și simplu nu știu. Sînt mistere în destinul omului mai presus de puțina lui înțelegere. De ce vreau s-o citesc chiar acum nu-i greu de dumirit. Am găsit într-o recenzie din România literară informația că dintre toate cărțile pe care Saramago le-a scris după ce a primit în 1998 premiul Nobel cea mai bună și mai bună (și mai vîndută) ar fi tocmai Călătoria elefantului. Asta m-a pus pe gînduri. Dacă aș fi găsit recenzia în Ramuri sau în Convorbiri literare, n-aș fi dat nici doi bani calpi pe ea. Nu mi-ar fi trezit interesul. Cu România literară e altceva. Acolo publică floarea scriitorimii române, lamura literatorilor valahi, la crème de la crème. Cu asta am spus tot...

Deci, mi-am făcut o imagine despre romanului lui Saramago. Cunosc deja fraza lui arborescentă, cu întorsături ironice (și concluzii neașteptate), știu că scrie numele personajelor cu literă mică (joão III, regele portugaliei, catarina de austria, soția preapioasa a regelui joão, supranumit el însuși mai tîrziu „cel pios”, maximilian, vărul reginei catarina, solomon, elefantul, subhro, cornacul, adică îngrijitorul lui etc.), știu că descrie călătoria unui elefant (darul de nuntă al perechii regale pentru arhiducele Maximilian) de la curtea din Lisabona și pînă la curtea din Viena, în anul 1551, și mai știu că bietul solomon va ajunge cu bine, după un drum foarte dificil prin ținuturile aride ale Spaniei, prin orașele Italiei, pe mare și prin trecătorile friguroase ale Alpilor. Călătoria s-a petrecut cu adevărat și a fost consemnată de istorici. Pornind de la faptul istoric sărac, Saramago a închipuit o poveste și ne oferă detaliile concrete.

Așadar, știu mai mult decît ar fi necesar să știe un cititor riguros, cînd începe o carte nouă. Ideal e să nu cunoști despre carte și autor absolut nimic, dar asta nu mai e cu putință. Știu pînă și amănuntul că ziarul El Pais a caracterizat romanul lui Saramago ca „un triumf al limbajului, imaginației și umorului”. Întrebarea mea este, deci, următoarea: mai are rost s-o citesc? Ce ziceți? Mai bine nu ziceți nimic...

Peste cinci ani de la această lectură, în 2022, voi ști cu siguranță mult mai puțin decît știu acum, nu voi scăpa de binefacerile amneziilor. Ce-aș primi în plus dacă aș citi cartea? O plăcere, probabil. Dar dacă voi trăi o plăcere, numita plăcere va fi atunci, într-un viitor pe care nu știu dacă-l mai apuc, complet uitată...

În treacăt fie spus, mi-aș dori o carte compusă de un anonim, nu mai mare de 800 de pagini, toate albe...


P. S. Am în mînă: José Saramago, Călătoria elefantului, traducere de Mioara Caragea, Iași: Polirom, 2014, 196p., 16, 33 lei.


Niciun comentariu: