miercuri, 20 septembrie 2017

Criticii literari? Niște mari mîncători de clar de lună...



Dacă tot am menționat ieri că Flaubert nu-i prețuia deloc pe criticii literari, m-am gîndit că un citat, sau două, sau chiar trei nu pot decît să ne amuze. Am căutat, deci, volumul de corespondență, tradus prin 1985, și l-am răsfoit foaie cu foaie de la un capăt la altul. Noroc că am subliniat frazele. Altfel nu mă descurcam, n-aș fi terminat nici mîine.

Nu-mi este deloc limpede de ce Flaubert îi afurisea pe critici ori de cîte ori se gîndea la ei, nu prea des, cum vom vedea. Încă nu publicase nimic, nu-l criticase nimeni. Locuia într-un cătun pe malul Senei, într-o riguroasă solitudine. Și nici nu trăise prea mult în Paris, nu coborîse, așadar, în lupanarul găștilor literare antinomice și al premiilor academice. Nu avea nimic de împărțit cu starurile zilei. Neîndoios, socotea critica și istoria literară (dar și eseistica, adică datul cu părerea despre orice, cu egală seninătate și incompetență) sub nivelul operei creative. Iată temeiul: „Critica este pe ultima treaptă a literaturii... Ea vine după epigramă și acrostih, care pretind cel puțin oarecare efort de invenție” (scrisoare din 28 iunie 1853). Avea haz! Oricît de critic literar m-aș socoti (de eseist ce să spun?), nu-i pot nega umorul...

Iată ce am ales pentru azi:


„Ce ocupație supidă este și critica... Mediocritatea își potolește foamea cu această mică hrană cotidiană care, sub aparențe serioase, ascunde vidul. E mult mai ușor să discuți decît să înțelegi, și să pălăvrăgești despre artă, ideea de frumos, ideal etc., decît să faci cel mai mărunt sonet sau cea mai simplă frază” (15-16 mai 1852, scrisoare către Louise Colet, p.113).

„Criticii sînt ca purecii care sar întotdeauna pe așternutul alb și adoră dantelele” (14 iunie 1853, către Louise Colet, p.174).

„O, critici! eternă mediocritate trăind pe spinarea geniului pentru a-l denigra sau exploata! Neam de lăcuste... Ce canalie scîrboasă! Spumeg. Toți acești... farsori cu idei arată de ce sînt în stare atunci cînd se trezesc în fața a ceva sănătos... Bat cîmpii și nu găsesc nimic de spus... Afectați, înfumurați, mari mîncători de clar de lună... Nu sînt nici matematicieni, nici poeți, nici observatori, nici creatori, nu știu nici măcar să expună, să analizeze. Activitatea lor cerebrală, fără scop, nici direcție fixă, se îndreaptă cu un egal temperament către economia politică, literatură, agricultură, legea asupra băuturilor alcoolice, industria inului, filosofie, China, Algeria etc., și toate la același nivel de interes... Ăștia-s indivizii care ne judecă! De fapt, mai bine să fii fluierat, aplauzele lor mi se par mai amare” (2 iulie 1853, scrisoare către Louise Colet, pp.179-180).

„Unde-i criticul care citește cartea pe care o recenzează?” (7 decembrie 1872, scrisoare către George Sand, p.375)


P. S. Gustave Flaubert, Opere 4. Corespondență, traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.

P. P. S. În imagine: Canavesio, Le Diable et le Pendu. Fresque de 1492, Notre-Dame des Fontaines, à La Brigue, près de Nice.

Niciun comentariu: