sâmbătă, 30 septembrie 2017

Ce-am citit în septembrie și nu va mai trebui să citesc în octombrie




1. Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, traducere de Petru Creția, București: Humanitas, 2016. Cîteva povestiri par direct inspirate de Borges, deși nu au cum. Unele sînt re-scrieri ale unor legende balcanice (legenda podului Arta, a edificiului în care e zidită o femeie). Altele sînt fantezii biografice în stilul lui Marcel Schwob (ale cărui Vies imaginaires, 1896, l-au influențat și pe Borges): sfîrșitul vieții lui Genji, de pildă, despre care doamna Murasaki Shikibu nu spune (în romanul ei tradus parțial de Angela Hondru și publicat de curînd la Polirom, detalii aici) un singur cuvînt. Marguerite Yourcenar nu avea cum să fi citit, în anii 30, vreo pagină din Borges, sînt sigur. Și invers. Perechea Yourcenar - Borges reprezintă, așadar, un caz tipic de plagiat prin anticipare. Probabil că amîndoi au pornit de la Schwob.

2. Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016. Foarte erudit, ingenios, excelent scriitor. Expozitiv și nu foarte dialectic însă. Nu pune nimic în discuție. N-are îndoieli. Mi-a atras atenția asupra romanului Ursul de Marian Engel, despre care am scris cu oarece îndemînare aici. O carte utilă.

3. José Saramago, Călătoria elefantului, traducere de Mioara Caragea, Polirom, 2014. Cel mai amuzant personaj din roman nu este elefantul, nici arhiducele Maximilian, ci naratorul, care e foarte locvace, chiar euforic, și ne învață la fiece pas cum să citim această carte și ce să gîndim despre lume și viață, în general. Experții în post-modernism ar zice că procedeul e agasant. Nefiind un expert, mă abțin. Ar mai fi de menționat o minune a elefantului (sau a sfîntului Anton prin intermediul elefantului Solomon). Ajuns în fața basilicii sus-numitului sfînt Anton din Padova, elefantul îngenunchează smerit. Dacă nici asta nu mai este o minune veritabilă, eu chiar nu știu ce v-ar putea mulțumi, dragii mei agnostici...

4. Michel Houellebecq, Supunere, traducere de Daniel Nicolescu, București: Humanitas, 2015. Ce s-ar întîmpla dacă regimul din Arabia Saudită ar fi mutat, printr-un gest democratic, în Franța? Nu foarte multe. Bărbații ar putea avea cîte patru soții o dată (mă îndoiesc că e o fericire) și femeile ar trebui să poarte vălul islamic. Cel mai banal roman al lui Houellebecq. Cu excepția celorlalte. La paginile 101-2, instrucțiuni minuțioase pentru o experiență sexuală de neuitat.

5. Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan, București: Editura ART, 2015. Să zicem: o satiră a condiției umane. Senzația rămîne permanent că Vonnegut mobilizează un bombardier nuclear plus o divizie de tancuri în scopul de a captura un iepure șchiop. Înzestrările lui Vonnegut sînt la apogeu (ironie, inventivitate, voie bună etc., era tînăr, avea 37 de ani), dar romanul nu poate fi mai mult decît o glumă. Intriga mă amuză și cam atît. Nu pot scăpa de senzația asta (a glumei). Repet, nu este un SF propriu-zis, este o parodie. Dar criticii pretind că romanul în cauză propune (și) o meditație despre liberul arbitru și fatalitate: n-am găsit nici o pagină care să corespundă caracterizării. Ca de obicei, criticii sînt niște pungași incorigibili.

6. I.S. Turgheniev, Rudin, traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu, Polirom, 2016, 192p. Un individ banal, bun vorbăreț, mai degrabă umil și mai curînd fricos, dezamăgește o fecioară. Adică refuză să fugă în lume cu minora care îl iubește. Procedează rațional. Moare pe o baricadă în revoluția de la 1848 din Paris. Unii critici literari au insinuat că Rudin este întîiul „om de prisos” prezentat într-o carte. Nu prea cred. E plină literatura de oameni geniali & inutili. Romanul lui Turgheniev devine obositor prin faptul că naratorul știe tot (e omniscient, cum ar veni, ca și naratorul lui Saramago) și ține morțiș să ne țină la curent cu erudiția lui. Se grăbește să divulge tot ce simt, tot ce gîndesc personajele în sinea lor, dacă o damă are o mîncărime în nas și de ce... Nimic nu rămîne neconsemnat de autor. Cititorul iese strivit.


N-am pus la socoteală cărțile de filosofie, epistola despre nimic și tenebre a lui Fredegisus, scurta istorie a fericirii publicată de Nicholas White în 2006, la Blackwell. Vreau, deci, să știu cum stau cu fericirea. Constat, în încheierea acestei dări de seamă, că am citit mai mult vechituri. În octombrie, chiar de mîine mă apuc, voi citi numai cărți apărute în toamna și iarna lui 2017.


P. S. În imagine: Georges de la Tour (1593 - 16, L'éducation de la Vierge (1647).

2 comentarii:

heraasku spunea...

s-ar putea să mă înșel, nu ar fi prima oară, dar Rudin ar fi un portret al lui Bakunin, importantul revoluționar nihilist. în timp ce scvriu dau un search pe net și găsesc asta, deci nu mă înșelam :-)
https://link.springer.com/chapter/10.1007%2F978-1-349-22310-7_8

Valeriu Gherghel spunea...

Da, comentatorii au citit romanul ca și cum ar fi unul cu cheie. Nu toți acceptă însă echivalența Rudin - Bakunin :)