sâmbătă, 23 septembrie 2017

5 romane excelente scrise în plină senilitate



Se pot scrie cărți bune la cea mai profundă senectute (și senilitate), întreabă anacronicul din mine, și răspunsul nu poate fi decît unul singur: mai probabil, nu.

Bătrînul s-a săturat de scris, nu mai găsește cuvinte noi, e stăpînit de idei fixe și de rutine, impulsul creativ i-a secat de mult, iar dacă scrie nu face decît să-și maimuțărească (adică să-și re-scrie) vechile cărți (și e acuzat de manierism). Se dă exemplul lui Immanuel Kant, care avea 57 de primăveri, cînd și-a tipărit Critica rațiunii pure, și 66 cînd a scos Critica facultății de judecare, în 1790. Dar acest exemplu nu este cîtuși de puțin concludent, fiindcă ideile pe care le expune - într-o proză suficient de încîlcită ca să-i îngrozească pe studenți - îi veniseră buluc încă din perioada „precritică”.

Dar romane? Ar fi prea simplu să spun: nu știu, nu cunosc. Un singur prozator a fost foarte fecund la bătrînețe (adică după 60 de ani) și anume José de Sousa Saramago. Dar și în acest caz se pune o problemă asemănătoare: ceea ce face farmecul lui Saramago e locvacitatea ironică a naratorului (de altfel, cea mai puternică prezență din cărțile sale) și ideea acestui narator s-a ivit în mintea lui Saramago cu mult înainte de a-și redacta prima capodoperă, Memorialul mănăstirii, la 59 de ani. A publicat Eseu despre orbire la 73 de ani și Călătoria elefantului (în care naratorul devine de-a dreptul agasant, strident chiar, ce v-am spus în legătură cu manierismul?) la 86 de ani (e, totuși, un record).

Dacă merg înapoi, se cuvine să-l menționez pe Thomas Mann. A publicat Doctor Faustus la 72 de ani și Alesul (un roman excelent, după gustul meu) la 76. Dar Alesul este re-scrierea unei legende medievale, prozatorul avea, așadar, subiectul și trama de-a gata (nu mai trebuia să inventeze nimic), ironia și umorul nu-l părăsiseră (astea mor abia odată cu omul, se vede și din Călătoria elefantului, la Saramago), a ieșit, prin urmare, o capodoperă, dar cine ar cuteza s-o compare cu Muntele vrăjit?

Iar dacă merg și mai în afundul timpurilor, ajung, firește, la contele Lev Nikolaievici Tolstoi. Împlinise 71 de ani, cînd publica Învierea, dar romanul ilustrează perfect suma ideilor fixe ale autorului, toate retrograde, cu excepția anticlericalismului, întotdeauna benefic și salutar. La Haji-Murad, intermitentul scriitor a lucrat între 1896 și 1904 (în 1904 avea 76 de ani). Nuvela s-a tipărit postum. Și e mult mai puțin erodată de idei și obsesii decît romanul...

Dacă merg și mai în afund, nu mai găsesc chiar nimic. Shakespeare și-a încheiat socoteala cu literatura (și teatrul) la 40 de ani. Stătea la moșie și trafica grîu, funcționarii imperiali i-au pus gînd rău (în perioadele de secetă, vindea grîne cu suprapreț), era s-o pățească...


P. S. În imaginea de deasupra notei se poate observa reproducerea unei picturi realizate de tînărul Henri Evenepoel (Belgian, 1872–1899), intitulată Dans l'atelier Gustave Moreau: Le vieillard (1894).

4 comentarii:

Miron Dan spunea...

Și totuși se poate. Mă gândesc la Philip Roth. Operațiunea Shylock, la 60 de ani. Teatrul lui Sabath, la 62. Pastorala americană, la 64. Complotul contra Americii, la 71.
Sau poate că Philip Roth va ajunge la senilitate pe la 100 de ani.

Valeriu Gherghel spunea...

În legătură cu Philip Roth așa cred și eu, se va seniliza pe la 120 de ani.

Iar Teatrul lui Sabbath și Pastorala... e tot ce am citit mai bun scris de un american în viață.

Păcat că Philip Roth s-a lăsat de scris (dacă s-a lăsat pe bune, ceea ce abia posteritatea va dovedi apodictic și milimetric).

Valeriu Gherghel spunea...

Mă mir și eu cum de l-am putut ignora in postare tocmai pe Philip Roth :)

Miron Dan spunea...

Vă rog, nu mă întristați,Philip Roth s-a lăsat de scris??? și eu credeam că va scrie, la o adică,și de pe lumea cealaltă.