marți, 1 august 2017

„Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna...”



Asko Sahlberg, Irod, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean şi Andreea Niţă, Polirom, 2017, 640p., 32, 47 lei.


Romanul Irod poate fi citit și ca un thriller a cărui acțiune se petrece în secolul întîi, chiar în vremea lui Christos, fără polițiști, deci, dar cu anchetatori, asasini, victime (nu neapărat) nevinovate și enigme greu de elucidat. Cel care sesizează pînă la urmă - totuși! - identitatea ucigașului este însuși tetrarhul Irod Antipa. Din păcate, descoperirea nu-i folosește la nimic, fiindcă el însuși a fost otrăvit și se află pragul morții. Intuiția lui este zadarnică. Nu mai are nici cheful, nici energia de a-l pedepsi pe asasin.

Romanul lui Asko Sahlberg nu este deloc rău, dimpotrivă, este tot ce am citit mai bun în ultima vreme, ultima vreme însemnînd, firește, lunile mai, iunie și iulie, adică lunile în care nu am notat mai nimic pe blog. Și chiar am citit o mulțime de cărți (și eu mă mir cît de eficient am fost :), le voi consemna pe rînd, chiar aici, dacă va binevoi Domnul. Mă mai gîndesc, unele cărți nu mi-au plăcut cîtuși de puțin, dar am citit recenzii elogioase despre ele. Deci, e posibil să-mi schimb părerea, vom vedea. Nimic mai ușor de revizuit decît o judecată de gust, nu te costă nimic, nu condamni pe nimeni la ocnă.

Din alt punct de vedere, mai cumpănit, Irod relatează biografia lui Irod Antipa. O povestește el însuși și, în partea a II-a a cărții (care nu e ultima), Iosafat, una din victimele insesizabilului asasin, mîna dreaptă a tetrarhului. În treacăt fie spus, Irozii au fost mai mulți, dar cei mai cunoscuți au rămas Irod cel Mare, „ucigașul pruncilor” din Iudeea, Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, protagonistul romanului de față, și Irod Agrippa, nepotul lui Irod Antipa.

Așadar, e vorba de o „autobiografie”. Dacă n-ar fi un personaj foarte crud, aspru și impulsiv, Irod ar părea un bătrînel simpatic, morocănos și cinic (deci foarte înțelept, toți înțelepții sînt cinici), un exemplu de scepticism practic și de viclenie. Întemeiază orașul Tiberiada, construiește teatre și băi, cumpără statui minunate, își protejează supușii de lăcomia romanilor, e revoltat de sărăcia galileenilor. Din păcate, tetrarhul stă prost cu nervii. Judecă în mare grabă. Iar căința nu-l ajută cu nimic. Într-un acces de furie, provocat de fanteziie și hachițele Salomeei, fiica Irodiadei, poruncește moartea lui Ioan Botezătorul, deși Profetul i se păruse un om mai degrabă pașnic. Episodul îl știm și din alte surse. Crima îl va obseda pînă la sfîrșitul vieții, cînd va fi exilat de împăratul Caligula în Galia. Dar pe Iisus (Ioshua, în roman) refuză să-l condamne și îl trimite înapoi la procuratorul Pilat. Amîndoi se spală pe mîini și fac, astfel, voia preoților. Iar voia  preoților intriganți este una singură: să scape de Iisus.

De-a lungul întregii narațiuni, punctul de vedere este și rămîne strict cel al lui Irod Antipa, adică al iudeului banal, care asistă la niște evenimente fără a le sesiza sensul / finalitatea și întîlnește niște oameni fără a le ghici importanța viitoare. Irod vede în Iisus un individ ciudat, interesant, dar nu mai mult de atît. Nu bănuiește cum va evolua istoria, ignoră „destinul” personajului. Iată cum îl descrie pe Iisus: „În timp ce înfăţişarea lui Ioan [Botezătorul] inspira măreţie şi forţă lăuntrică, vărul său, Ioshua, era o arătare aproape demnă de milă, cu chipul plin de riduri, o burtă care-i atîrna şi picioare crăcănate. Părea de necrezut că el şi Profetul se trăgeau din aceeaşi familie, mai ales că Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna şi îşi ungea părul şi barba atât de tare, încât aproape picura ulei din ele...  [T]e impresiona... îndeosebi cu vorbele stranii pe care le rostea” (pp.592-3). Portretul nu reprezintă o blasfemie, e pitoresc. Nu știm de nicăieri cum arăta în realitate Iisus. Nu vom ști niciodată. Orice ipoteză este legitimă.

Asko Sahlberg (n. 1964), scriitor finlandez (trăiește în Suedia), a procedat bine. Irod nu percepe și nu pricepe mai mult decît orice om din vremea lui. În concluzie, un roman excelent, potrivit nu numai pentru vacanța de vară, ci pentru toate anotimpurile...


P. S. În imagine: R. V. R., Le vieux juif (c. 1890).

2 comentarii:

dgontelus spunea...

Eroarea lu Irod, specifică oricărui om, de altfel, este un argument valid pentru existența grației dumnezeiești și relativitatea liberului arbitru: doar în stare de grație ai acces la mister, sub orice formă s-ar manifesta acesta; altminteri, animalitatea noastră este opacă la spiritualitate. Relația dintre liber arbitru și grația divină este ea însăși misterioasă, inefabilă, imponderabilă. În general, pare că știm ceva, întrezărim anumite lucruri, dar esențialul ne scapă, de cele mai multe ori, iar când totuși avem acces la el, înseamnă că am fost binecuvântați.

Valeriu Gherghel spunea...

Ceea ce e sigur e ca Irod Antipa nu a fost binecuvântat, i-a lipsit și agerimea ochilor :)