duminică, 27 august 2017

Delicatul meu animal, iubirea mea, verzişoara mea...



Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera, traducere de Veronica D. Niculescu, Iași: Polirom, 2016, 732p., 74, 95 lei.


Vera a fost soția lui Nabokov. Au trăit împreună din 1925 pînă în 1977.

Cred că am citit de trei ori cartea asta, prima dată, am vrut să știu unde o pupa Nabokov pe Vera cînd erau despărțiți (o pupa pe claviculă, pe ficăței, pe frunte, de la tîmple în jos etc.), a doua oară, am urmărit formulele de adresare și am ales una singură, pe asta:

„Delicatul meu animal, iubirea mea, verzişoara mea...” (p.196, scrisoare din 16 mai 1930),

și a treia oară pentru portretele amicilor / cunoscuților literari. Vladimir Nabokov a fost un excelent portretist comic. Nu-i plăceau vanitoșii, iar lumea literară pariziană a anilor 30 era plină de ei. Iată cîteva caracterizări mai sprințare.

Despre poetul Jules Supervielle: „E costeliv, arată ca un cal” (226).

Despre Nina Berberova: „E foarte agreabilă, dar prea îmbuibată de literatură şi se îmbracă oribil”(p.238).

Despre teologul Nikolai Berdiaev, care avea o limbă proverbial de lungă (la propriu): „ieri a vorbit Berdiaev, întrerupt de propria limbă” (p.276). Foarte tare! Ca în poezia lui Brumaru: ”dintr-un cîine curge-o limbă”...

Despre jurnalistul Demidov: „larva aia cu barbă, este de o politeţe rece cu mine” (393).

Mai sînt și altele, la fel de amuzante.

Deși îl admira pe Joyce și, într-o scrisoare din 1933, îi făcuse propunerea de a-i traduce Ulysses în rusă, Nabokov era cît pe ce să nu se vadă cu el. În februarie 1936, iritat, refuză să-l viziteze (Joyce se găsea în Paris):

”Léon [secretarul lui Joyce] mi-a dat cadou (din cîte am înţeles) cîteva cărţi de Joyce cu semnătura lui şi a propus să trecem pe la el după cină, dar a făcut atîta tevatură cu vizita asta şi şi-a luat atîtea precauţii, încît în cele din urmă am refuzat, spunînd că nu am timp (şi invocînd lipsa de sens a unei asemenea întîlniri. Joyce s-a întîlnit cu Proust doar o dată, din întîmplare; s-a întîmplat ca Proust şi el să se afle în acelaşi taxi, a cărui fereastră primul o închidea, iar al doilea o deschidea – aproape că s- au certat). În mare, a fost cam plictisitor” (p.294).

Pe Nabokov nu l-au impresionat deloc fragmentele din Work in Progress (viitorul roman Finnegans Wake), și credea că talentul lui Joyce putea fi mai bine folosit decît pentru niște jocuri de cuvinte incomprehensibile. Pînă la urmă s-au întîlnit. Dacă Nabokov nu s-a dus la Joyce, a venit Joyce la el. Iată:

Matinée-ul de ieri a fost cea mai de succes dintre lecturile mele... Apropo, a fost prezent Joyce; am purtat o discuţie foarte plăcută. E mai înalt decît credeam, cu o privire teribilă, ca de plumb: cu un ochi deja nu mai vede deloc, în timp ce pupila celuilalt (pe care o aţinteşte spre tine într-un fel cu totul aparte, fiindcă nu o poate roti) este înlocuită cu o gaură, a fost nevoie de şase operaţii ca să reuşească să-i găurească pupila fără să provoace o hemoragie” (p.321, scrisoare din 12 februarie 1937).

Ce să mai spun? Doar atît: Nabokov atrăgea femeile și nici ele nu-l lăsau cu totul indiferent, dar Vera l-a ținut din scurt. Nici nu era foarte greu, prozatorul devenise dependent de soția sa. Episodul Irina Iurievna Guadanini, din prima parte a anului 1937, n-a avut urmări. Vera l-a privit în ochi și l-a pus să decidă: ori ea, ori ea... Neavînd de ales, bietul Vladimir s-a mărturisit complet și a optat pentru Verocika.


Nu pot încheia nota de față fără a omagia efortul și iscusința traducătoarei impozantului volum: Veronica D. Niculescu. Iubitorii de Nabokov îi rămîn îndatorați.


P. S. În imagine: Franz von Stuck (1863 - 1928), Mary dans un fauteuil rouge, avec un chien (1916).


Citiţi în continuare!

marți, 1 august 2017

„Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna...”



Asko Sahlberg, Irod, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean şi Andreea Niţă, Polirom, 2017, 640p., 32, 47 lei.


Romanul Irod poate fi citit și ca un thriller a cărui acțiune se petrece în secolul întîi, chiar în vremea lui Christos, fără polițiști, deci, dar cu anchetatori, asasini, victime (nu neapărat) nevinovate și enigme greu de elucidat. Cel care sesizează pînă la urmă - totuși! - identitatea ucigașului este însuși tetrarhul Irod Antipa. Din păcate, descoperirea nu-i folosește la nimic, fiindcă el însuși a fost otrăvit și se află pe pragul morții. Intuiția lui este zadarnică. Nu mai are nici cheful, nici energia de a-l pedepsi pe asasin.

Romanul lui Asko Sahlberg nu este deloc rău, dimpotrivă, este tot ce am citit mai bun în ultima vreme, ultima vreme însemnînd, firește, lunile mai, iunie și iulie, adică lunile în care nu am notat mai nimic pe blog. Și chiar am citit o mulțime de cărți (și eu mă mir cît de eficient am fost :), le voi consemna pe rînd, chiar aici, dacă va binevoi Domnul. Mă mai gîndesc, unele cărți nu mi-au plăcut cîtuși de puțin, dar am citit recenzii elogioase despre ele. Deci, e posibil să-mi schimb părerea, vom vedea. Nimic mai ușor de revizuit decît o judecată de gust, nu te costă nimic, nu condamni pe nimeni la ocnă.

Din alt punct de vedere, mai cumpănit, Irod relatează biografia lui Irod Antipa. O povestește el însuși și, în partea a II-a a cărții (care nu e ultima), Iosafat, una din victimele insesizabilului asasin, mîna dreaptă a tetrarhului. În treacăt fie spus, Irozii au fost mai mulți, dar cei mai cunoscuți au rămas Irod cel Mare, „ucigașul pruncilor” din Iudeea, Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, protagonistul romanului de față, și Irod Agrippa, nepotul lui Irod Antipa.

Așadar, e vorba de o „autobiografie”. Dacă n-ar fi un personaj foarte crud, aspru și impulsiv, Irod ar părea un bătrînel simpatic, morocănos și cinic (deci foarte înțelept, toți înțelepții sînt cinici), un exemplu de scepticism practic și de viclenie. Întemeiază orașul Tiberiada, construiește teatre și băi, cumpără statui minunate, își protejează supușii de lăcomia romanilor, e revoltat de sărăcia galileenilor. Din păcate, tetrarhul stă prost cu nervii. Judecă în mare grabă. Iar căința nu-l ajută cu nimic. Într-un acces de furie, provocat de fanteziie și hachițele Salomeei, fiica Irodiadei, poruncește moartea lui Ioan Botezătorul, deși Profetul i se păruse un om mai degrabă pașnic. Episodul îl știm și din alte surse. Crima îl va obseda pînă la sfîrșitul vieții, cînd va fi exilat de împăratul Caligula în Galia. Dar pe Iisus (Ioshua, în roman) refuză să-l condamne și îl trimite înapoi la procuratorul Pilat. Amîndoi se spală pe mîini și fac, astfel, voia preoților. Iar voia  preoților intriganți este una singură: să scape de Iisus.

De-a lungul întregii narațiuni, punctul de vedere este și rămîne strict cel al lui Irod Antipa, adică al iudeului banal, care asistă la niște evenimente fără a le sesiza sensul / finalitatea și întîlnește niște oameni fără a le ghici importanța viitoare. Irod vede în Iisus un individ ciudat, interesant, dar nu mai mult de atît. Nu bănuiește cum va evolua istoria, ignoră „destinul” personajului. Iată cum îl descrie pe Iisus: „În timp ce înfăţişarea lui Ioan [Botezătorul] inspira măreţie şi forţă lăuntrică, vărul său, Ioshua, era o arătare aproape demnă de milă, cu chipul plin de riduri, o burtă care-i atîrna şi picioare crăcănate. Părea de necrezut că el şi Profetul se trăgeau din aceeaşi familie, mai ales că Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna şi îşi ungea părul şi barba atât de tare, încât aproape picura ulei din ele...  [T]e impresiona... îndeosebi cu vorbele stranii pe care le rostea” (pp.592-3). Portretul nu reprezintă o blasfemie, e pitoresc. Nu știm de nicăieri cum arăta în realitate Iisus. Nu vom ști niciodată. Orice ipoteză este legitimă.

Asko Sahlberg (n. 1964), scriitor finlandez (trăiește în Suedia), a procedat bine. Irod nu percepe și nu pricepe mai mult decît orice om din vremea lui. În concluzie, un roman excelent, potrivit nu numai pentru vacanța de vară, ci pentru toate anotimpurile...


P. S. În imagine: R. V. R., Le vieux juif (c. 1890).


Citiţi în continuare!