marți, 16 mai 2017

Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc



Deşi n-am prieteni fanatici şi refuz sistematic mondenităţile (nu-mi plac îmbulzelile, cozile amatorilor de autografe, mania de a fotografia totul, discursurile improvizate şi, în plus, mai sînt şi foarte sfios), firea mea este, mai degrabă, cordială, amabilă.

Menirea mea ca eseist sceptic nu este aceea de a-l speria ori, Doamne fereşte!, de a-l îngrozi pe cititor. Las această satisfacţie în seama specialiştilor. La urma urmelor, pot să-l pun pe gînduri şi fără să-l zdrobesc (de cititor zic).

La un summit literar, cu mulți ani în urmă, poetul Mihai Ursachi a rezumat definitiv, printr-o sintagmă memorabilă, scopul vieții: “Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc”. Pentru participanții la șezătoare, exclamația lui a părut o noutate absolută, senzațională. Au chemat o televiziune și l-au filmat. A rezultat astfel singurul clip cu Mihai Ursachi disponibil contemporanilor. 

Vă mai amintiţi oare îndemnul lui Seneca (epistola 23)? Citez: “În primul rînd, fă asta, dragă Lucilius: învaţă să te bucuri”. Cel care ştie să se bucure va găsi oricînd un prilej potrivit. Bucuria autentică (dar şi plăcerea autentică!) se întemeiază neîndoios pe frumuseţe. Epictet a spus-o cel dintîi. Există și plăceri pure, nevinovate. Opriți-vă măcar un minut. Priviţi într-o noapte senină văzduhul. Pipăiţi / respirați / mirosiți iarba, frunzele, florile, arborele lui Iuda. Recitaţi un verset din Cîntarea cîntărilor: “Căci, iată, iarna a trecut, / Ploaia s-a dus, a plecat, / Au apărut florile pe pămînt”. Poate fi oare ceva mai frumos?

Ştiu şi consimt: frumuseţea este pieritoare, viaţa fragilă, coasa morţii aproape, trupul slab și neputincios. Problema e alta: în pofida acestor venerabile banalităţi, pot rămîne destins (adică diferit de indivizii pomeniți mai sus)? Pot fi un original (originalitatea fiind întotdeauna o diferență)? Îmi pot păstra cumpătul? Am voie să zîmbesc?

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în aşa fel încît să obţin la sfîrşitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating ţelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul personal. N-am primit talant. Fac degeaba umbră pămîntului…


P. S. În imagine: Karoline Juzanx, Don Quichotte.

Un comentariu:

dgontelus spunea...

mărturisire// copilul care sunt nu-l voi ucide/ întâmplă-se ce s-o-ntâmpla în lume/ și chiar de vă provoc nedumeriri și glume/ cu baza răspunde-voi întâmpinărilor acide// femeia-i zână pentru mine/ bărbatul eu îl văd un mândru zmeu/ ca peștele mă mișc în acest univers ateu/ banale-mi sunt ‘diferențialele divine’// aud tăceri cumplite percep zgomote surde/ contemplu cosmosul convalescent/ iar rictusu-mi adolescent/ peste lumini și întuneric las să zburde