miercuri, 10 mai 2017

Iubitule, sînt a ta cu o singură condiție: recită-mi un vers...



Mă tem că de la o vreme (să tot fie vreo 30 de ani), a devenit de prost gust să reciţi poezii iubitei. Numai bătrînii mai cunosc acest obicei bizar. Ar fi un semn de senilitate, de împuținare a minții și energiilor. Cel puţin, aşa cred mulți cititori tineri.

Unii dintre ei gîndesc și-mi răspund cam așa: arşiţa amanţilor n-are nevoie de hexametri, de rime și ritmuri. Misterul erotic trebuie să fie instantaneu, spontan, mut. O încleştare a muşchilor, o ciocnire violentă a oaselor, o verificare a tăriei scheletului, o întrecuprindere sălbatică, o descompunere simultană. Iubirea se trăiește și nu are nevoie de nici o glosă. Nu-i nevoie, aşadar, de falsificări livreşti.

Cînd le cer studenților (din fericire, o fac destul de rar, m-am ars deja) să reproducă Ce e amorul? de Eminescu, un vers din Bacovia („Dormea întors amorul meu de plumb”), un poem din Brumaru („Erai romantică. Le-aveai pîn’ la pămînt / Genele lungi, purtate drept veșmînt...”), mă confrunt cu un refuz unanim. Nu de poezii ne arde nouă, îmi declară prietenii. Noi ne confruntăm cu Viața!

Mi se va spune că iubirea este un afect care se trăieşte, nu se comentează. Se asumă, nu se proclamă urbi et orbi. Se pătimeşte, nu se recită. Așadar, este o experiență, nu un discurs. Cînd este năprasnică (adică aproape întotdeauna la tinereţe, la maturitate și la bătrînețe), iubirea nu are nevoie de compuneri într-un limbaj ales, „figurat”. Nu are nevoie de Eminescu sau de Bacovia. Nu-i pasă de Brumaru. Rămîne discretă, sibilinică, taciturnă, laconică. Aşa o fi.

Dar omul vrea mai mult: vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie, uneori, de limbajul echivoc al versurilor, de metafore şi comparaţii. Şi mai e ceva. Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu ştie să se exprime ar fi o adevărată iubire. Fireşte, e imposibil să pricepi „ce e amorul” – preferabil este să-l trăieşti plenar – şi, orice am face, sensul şi esenţa anumitor experienţe ne scapă. Eu cred însă şi altceva. Şi anume că fără un limbaj adecvat, trăirea cu pricina este tulbure şi precară, ca somnul şi reveriile unui nevrotic. În lipsa cuvîntului adecvat, a cuvîntului „ce exprimă adevărul”, iubirea nu se iveşte. Nu poţi percepe lucrurile / culorile fără să dispui de un vocabular care să le numească, fie şi aproximativ. Psihologii știu bine acest plicticos truism.

Mai întîi a fost cuvîntul (e vorba chiar de latinescul „amor”) şi abia apoi trubadurii din Provenţa (ori alţi poeţi la fel de caraghioşi) au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvîntul nimerit („cuvîntul potrivit”, cu vorba lui Arghezi) provoacă și susține realitatea. Trăirile înfloresc tocmai din aceste smerite cuvinte adunate într-un poem de către un poet famelic.

Am prezentat, adeseori, în faţa unui auditoriu juvenil această modestă teorie privată. Am scris despre ea şi în Porunca lui rabbi Akiba…. Nu ştiu dacă am avut succes. Mă cam îndoiesc. Cînd este adevărată şi profundă, iubirea mută stelele, soarele şi cerul însuşi, măcar în imaginația amanților. Şi poate fi descrisă doar într-un poem inspirat. Nu iubești pe nimeni dacă nu ești în stare să spui un vers.

Eu așa cred...



P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebende [Amants], c.1909.

Un comentariu:

Valeriu Gherghel spunea...

Perfect de acord.