luni, 1 mai 2017

Din nou despre iubirea interzisă. Invidia lui Dante



Pe Francesca da Rimini n-o putem salva din infern, un adulter rămîne un adulter, dar putem observa împrejurările lui.

N-aș spune că Francesca și Paolo învață regulile iubirii curtenești din romanul lui Lancelot, ei se iubesc deja, se află sub puterea acestei trăiri, deși ignoră probabil existența ei. Ceea ce le dezvăluie romanul e tocmai faptul că se iubesc și posibilitatea împlinirii dorinței. Romanul constituie, așadar, impulsul decisiv. Dacă „amanții” n-ar citi scena sărutului dintre Lancelot și Guenevere, n-ar îndrăzni să-i imite. Așadar, dorința se naște din lectură și lectura le arată cum s-o împlinească. Nu știm ce a urmat după versul enigmatic

„în ziua aceea n-am citit mai mult [mai departe]” („quel giorno più non vi leggemmo avante”) (V: 138).

Dacă n-au mai citit, ce s-a întîmplat cu adevărat? S-au lăsat în voia sărutului, în voia desfătărilor, ori au fost surprinși de soț și uciși? Francesca da Rimini nu-i povestește lui Dante (și însoțitorului său) urmarea. Aș sublinia faptul că, în infern, femeia răspunde întrebărilor poetului, nu bărbatul: Paolo o ascultă și plînge. Ce a urmat, deci, sărutului inițial? Putem construi ipoteze, dar textul nu încurajează nici una. Sau le încurajează pe toate.

Nu știu dacă Dante a fost cu adevărat invidios pe Francesca și Paolo. O realitate mutată în ficțiune este greu, imposibil de judecat corect. Oare ce va fi fost în mintea lui Dante? Ignoramus, ignorabimus... În prelegerea despre Divina Comedia, „Infernul, V” (cuprinsă în volumul Frumusețea ca senzație fizică, București: Paideia, 1998, pp.160-161), Jorge Luis Borges pare sigur de invidia poetului, chiar dacă Dante îi înțelege pe păcătoși, se prăbușește într-un leșin, împărtășind astfel suferința lor:

„Aici este ceva ce nu spune Dante, ceva care se simte de-a lungul întregului episod și care-i subliniază virtutea. Iată: Dante, cu infinită compătimire, ne înfățișează destinul celor doi amanți, dar, totodată, se simte că el invidiază acest destin. Ei rămîn în infern, iar el se va salva. Ei însă s-au iubit, în timp ce el nu a reușit să fie iubit de femeia pe care o adoră, Beatrice...  Ei sînt împreună. Sînt împreună pentru eternitate, împărtășesc amîndoi infernul, iar acest lucru îi pare lui Dante un fel de paradis”.

În ce mă privește, nu sînt deloc sigur că infernul va dura o eternitate, totul este o simplă conjectură despre eschaton, nici teologii nu sînt siguri. S-ar putea ca Origen să fi avut dreptate. De ce să suferi o veșnicie pentru un simplu sărut?


P. S. În imagine: Mosè Bianchi, Paolo et Francesca (1877).

3 comentarii:

dgontelus spunea...

Borges comite aici o eroare de interpretare, întrucât în mod normal cineva nu poate resimți concomitent față de altcineva milă și invidie, trăirile respective se exclud una pe cealaltă. Cât privește condamnarea pentru veșnicie la Rai/Infern, aceasta se petrece, în sens teologic, dacă a fost săvârșit efectiv păcatul trupesc și nu a fost mărturisit în taina spovedaniei. Altminteri, ipotezele intelectuale, dilemele morale și răvășirile sufletești reprezintă conținutul binecunoscut al vieții omenești, iar scriitorii, artiștii, filosofii au de mâncat o pâine bună din aceste lucruri.

Valeriu Gherghel spunea...

Dante, totuși, leșină din milă față de Francesca da Rimini și pe de altă parte o pune în infern.

heraasku spunea...

cum de ce sa suferio vesnicie? pentru ca ai draci pe tine :-)