luni, 8 mai 2017

De ce toate muzele poeților adevărați sînt grăsuțe?



Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.

Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).

De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.

Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît penele din coada păunului. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison, poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît mai mult. Întrebați-l, de-o pildă, pe Emil Brumaru...

În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, deci, nimic.

Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret vid? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu: să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele!


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954), Sans titre.

5 comentarii:

dgontelus spunea...

Din perspectiva mentalității moderne, democratice, relația mitologică dintre poet și muză implică instrumentalizarea de către bărbat a femeii, fapt inacceptabil, chiar dacă este pus în slujba unui scop generos, respectiv celebrarea creativității omenești. Altfel, dacă acceptăm, totuși, fatalitatea unei asemenea relații speciale dintre bărbat și femeie, sub forma inspirației pe care aceasta o declanșează în creator, atunci nu mai contează decât cel mult ca detaliu particularitățile fizice ale muzei; simpla sa existență este de ajuns și, nu de mult, chiar pe acest blog, se statua, perfect întemeiat pe realitatea omenească, faptul că iubirea, implicit spiritualitatea pe care o generează și o întreține, se poate dispensa și de existența fizică a persoanei respective, oricum radical transformată de imaginația și sensibilitatea celui care trăiește iubirea. Don Quijote...

Ramona Trifan spunea...

si nimeni nu i sa mi spuna ascunsul talc al lumii
ce rost avu venirea si-acum ce sens plecarea_?
cu atatia Stephen hawking cum de n am aflat inca?

heraasku spunea...

femeia slaba e manevrabila, destinata perversiunii, si e a vremurilor tineresti. muza plina, generoasa te manevreaza, te culca sara pe mana, e materna si de ce are nevoie un obosit al vietii, un poet? de show sau de somn etern? :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Ascunsul tâlc al lumii e să te culci seara pe mâna musculoasă a Muzei și să speri că vei dormi un somn etern :))

Ramona Trifan spunea...

nu i o idee rea, dar nu mi surade mana musculoasa