duminică, 14 mai 2017

De ce nu s-a sinucis Flaubert aruncîndu-se în Sena cu o piatră de gît?


Înlătură din răsputeri buruiana resentimentului. Nu invidia pe nimeni, căci nimeni nu este de invidiat. Nu intra în discuții zadarnice, pierzi vremea...

Și dacă, printr-un hazard, trăiești cu impresia că ai putea fi un scriitor (unul dintre miile și miile de scriitori de pe fața încăpătoare a pămîntului), singurul lucru liniștitor pe care-l poți face este să scrii. Să scrii cît te țin puterile, de dimineață pînă seara. Scrisul este, în el însuși, o noblețe, o bucurie, singurul paradis real. Cititul e alta. Nu mai ai nevoie de diplome, de aplauze, de premii, de zarvă, de polemici dubioase și perfect zadarnice. Scrie, deci. Așa cum au făcut atîția alții, cu mai mult sau mai puțin succes. În treacăt fie zis, succesul nu-ți folosește la nimic. Nici acum și nici peste un mileniu, cînd vei fi complet uitat, oale și ulcele...

Un exemplu dintre multe altele. Gustave Flaubert a început să scrie la Doamna Bovary în seara zilei de 19 septembrie 1851, o vineri, şi a pus punct ultimei propoziții, „Acum, de curînd, [Homais] a primit Legiunea de Onoare”, abia în 31 mai 1856, o sîmbătă, cînd i-a şi trimis manuscrisul prietenului Maxime Du Camp, la Paris, spre publicare. Dacă facem socoteala, trecuseră nu mai puţin de cinci ani şi nouă luni. (Tare mă tem că socoteala e greșită, am calculat cu oarece aproximație, am chiulit de la matematică, degeaba îmi pare rău acum...).

În tot acest timp, Flaubert n-a ţinut prelegeri la Academia de Inscripţii, n-a participat la supeuri, la banchete festive, nu s-a întîlnit cu Louise Colet decît o dată sau de două ori pe an (aici a greșit radical, în opinia mea), n-a patronat societăţi literare, asociaţiuni enciclopedice, a scris cîte opt-nouă ore pe zi (şi uneori chiar mai mult), în cea mai serenă singurătate, la Croisset, pe malul Senei. Într-un cuvînt, după cum şi-a propus, a evitat viaţa. Răul de a fi. Scriind.

Faima (adică atenţia temporară a publicului îndreptată nemilos asupră-ţi) reprezintă cel mai penibil motiv pentru care ai putea scrie. Încă o dată, citez din nepreţuitul Flaubert: „Dacă n-aş lucra, nu mi-ar mai rămîne decît să mă arunc în rîu cu o piatră de gît” (scrisoare din 13 noiembrie1872 către Ivan Turgheniev).


P. S. În imagine: Odilon Redon (1840-1916), Mélancolie (1876).

3 comentarii:

Veronica spunea...

Splendid. Aș zice „ca de obicei”, dar ar fi o prostie, aici nimic nu e ca de obicei.

Observ însă că între septembrie 51 și mai 56 sunt patru ani și opt luni. Mă veți ierta. :)

Valeriu Gherghel spunea...

Am cam chiulit de la orele de matematică, asta e sigur :)))


Mulțumesc.

Miron Dan spunea...

Chiar dacă nimeni nu e de invidiat, încă o dată vă invidiez, aș fi vrut eu să scriu asta... Dar am circumstanțe atenuante, admirația e o formă benignă de invidie.