sâmbătă, 13 mai 2017

Ce poți să-i ceri Teroristei, dacă îți propui cu tot dinadinsul s-o uimești



I-am cerut Teroristei, zilele trecute, dintr-un amuzament vinovat, pe care vreau să-l explic aici, să fie amabilă (așa cum a fost dintotdeauna) și să-mi trimită o carte. A fost vorba, nu ascund curiozitatea mea oarecum bizară, de Cavalerul templier, romanul lui Jan Guillou.

Romanul face parte dintr-o trilogie de mare succes (la care autorul - mai hîtru decît criticii lui - a adăugat și un al patrulea volum). Templierii îi fascinează pe mulți cititori (nu fac parte dintre ei, o să vedeți). Cine n-a vrut să fi fost, în tinerețe, un astfel de cavaler neînfricat, dîrz, generos și cu barba împletită în cîrlionți? Cine n-a visat o domniță singuratică așteptîndu-și smerită într-un castel ridicat semeț pe un munte cavalerul predestinat? Deci, n-o mai lungesc, am cerut cartea lui Guillou.

Terorista mi-a replicat că numai la asta nu se aștepta din partea subsemnatului (om serios de felul lui, măcar în ochii ei), dar mi-a promis că volumul îmi va sosi cu primul curier. Mi-a sosit. Este exact ceea ce mă așteptam: un roman scris cu abilitatea frugală a unui reporter (Jan Guillou chiar este un reporter cunoscut și premiat). Singura diferență față de toate celelalte cărți despre cavalerii templieri este că aici, protagonistul, Arn Magnusson, și adversarii lui, păgînii, nutresc un soi de simpatie, de înțelegere civilizată unii față de alții. La o primă privire, atitudinea este inedită, îl ia prin surprindere pe cititor, care se aștepta, mai degrabă, la ură și intoleranță. Nu-i exclus ca miza cărții să stea chiar aici. Vorbind despre trecut, autorul oferă o sugestie cu privire la situația de azi. Pacea și bunăvoința sînt mereu preferabile conflictului religios.

Și acum să vin la subiect. De ce am cerut această carte? Simplu, pentru că întreaga mea aventură a lecturii se sprijină pe un roman despre cavaleri fără prihană și domnițe care sînt gata în orice clipă să se sacrifice pentru ei. Cavaleriu teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy), cred că am mai spus asta, a fost primul roman mare citit de mine. Mare, înainte de orice, ca număr de pagini (două volume). Și mare prin forța narativă a prozatorului polonez Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz, creatorul lui. Citit înainte de a termina gimnaziul, romanul m-a marcat definitiv. L-am recitit de zeci de ori, la una dintre scene am plîns. Alții plîng cînd citesc Doamna Bovary, Ulysses, sau mai știu eu ce, sînt niște intelectuali subțiri, neîndoielnic, eu am lăcrimat pe ascuns din simpatie pentru minunata Danusia și cavalerul ei, Zbyszko de Bogdaniec, condamnat de regele Jagiello la moarte prin decapitare. Danusia urcă pe eșafod și strigă: „Este al meu, al meu!”. Zbyszko este salvat...

De atunci am citit multe romane despre cavaleri, înclusiv Stelele din Eger, în care eroul se numește Gergely, și mi-am zis adesea că această pasiune s-a născut odată cu prima mea lectură semnificativă. Am străbătut stoic toate aceste cărți (unele mai bune, altele mai rele) căutînd, probabil, să refac o plăcere originară. N-am găsit încă un roman despre cavaleri pe gustul meu, n-am mai plîns de multișor, nici n-aș mai fi în stare, păcat de candoarea mea de odinioară.

Acesta este motivul strict personal pentru care mi-am dorit romanul lui Guillou...

Ofer, în încheiere, coordonatele volumului: Jan Guillou, Cavalerul templier, traducere de Dan Ciobanu, București: Editura Univers, 2014, 374p., 44, 90 lei.


P. S. În imagine: Maître de la Mazarine,  Saint Victor chevauchant, Paris, vers 1413. Peinture sur parchemin.

Un comentariu:

dgontelus spunea...

În gimnaziu, cărțile lui Jules Verne și Alexandre Dumas tatăl mi-au fost cei mai buni companioni, iar figura care mi-a reținut atenția până la lacrimi a fost aceea a domnișoarei Louise de La Vallière, din romanul ,,Vicontele de Bragelonne”. Însă campionul vrăjirii și dezvrăjirii în materie de romane cavalerești și spirit medieval rămâne Don Quijote, în opinia mea romanul eponim al lui Cervantes fiind cea mai valoroasă creație ficțională a Occidentului, omologii răsăriteni ai acesteia fiind Karamazovii dostoievskieni.