miercuri, 3 mai 2017

Ce cărți citesc de plăcere? Piatra filosofală



Dacă ar fi să aleg un episod memorabil, o scenă (și numai una), din romanul Piatra filosofală de Marguerite Yourcenar, știu cu precizie ce-aș alege.

Am recitit nu de mult acest roman, în vechea ediție de la Univers, tipărită în 1971 (traducere de Sanda Oprescu), și nu mi-a părut rău nici de data asta. Fiecare dintre noi are o listă de cărți, să spunem cîteva zeci, nu mai mult, la care se întoarce cînd este obosit, deprimat, cînd vrea să uite de un necaz, de o bucurie nemeritată, cînd are pur și simplu mult timp liber la dispoziție, sau, paradoxal, tocmai atunci cînd nu-l are. Citești pur și simplu ca să citești, citești fiindcă....

N-aș îndrăzni să spun că romanul Piatra filosofală este o capodoperă (în definitiv, nici nu știu ce este o capodoperă), probabil că nu este, deși nu-i deloc o carte rea: ce-i drept, stilul îmi pare prea căutat uneori, prea retoric, aș fi preferat o exprimare mai simplă, nu are rost să insist. Oricum, așa scriau toți prozatorii francezi de atunci, în fraze definitive, în sentențe memorabile, ca latinii. În original, L'Œuvre au noir s-a publicat în 1968. A primit imediat premiul Femina.

Deci, citesc / recitesc acest roman de plăcere. Găsesc în desfășurarea lui un amestec de meditație și aventură, exact ce aștept de la un roman, cînd citesc fără să fiu obligat de nimic, doar de plăcere. Problema e alta: îmi place o carte care nu este negreșit o capodoperă. Mă întreb dacă o atare plăcere poate fi justificată și-mi răspund, încă o dată, că nu există plăceri nobile și plăceri ignobile, plăcerea este întotdeauna de un singur fel și nu-ți cere s-o justifici: „îmi place Piatra filosofală, pur și simplu pentru că-mi place”. Nu sînt vrednic de o justificare mai bună. Plăcerea nu depinde numai de ceea ce citesc, mi-a devenit limpede, depinde mai cu seamă de o experiență a lecturii care s-a format demult, demult în vremea în care gustam îndeosebi aventurile și intriga cunoașterii, pe cînd eram un inocent și un naiv. Nimic mai pasionant (pentru mine) decît un om foarte curios, vulnerabil și aflat într-o continuă primejdie. Nimic mai pasionant decît un om înfrînt. Îmi place, așadar, pentru că intriga romanului repetă un „arhetip”. Și mi-ar plăcea, firește, orice roman bun care s-ar referi la ea.

Piatra filosofală consemnează biografia unui savant din epoca Reformei. Ceea ce-l definește pe Zénon, înainte de orice, este o curiozitate febrilă, libido sciendi. Este cărturar, alchimist, medic (mai ales, medic), inventator de mașini de război, autor de cărți „eretice”, filosof. Vrea să afle tot, să noteze tot, să-și explice tot, călătorește pretutindeni, este ba în slujba sultanului, ba sub protecția unui episcop influent, ba în Spania, ba în Țările de Jos, ba în ținuturile nemțești. Un individ plin de nedumeriri, caută ceva și, adesea, nu știe nici el cu acuratețe ce caută, ar vrea să cunoască tot și își dă seama că nu va afla mai nimic, va muri ca orice ignorant, ca oricare altul.

În schimb, ceea ce nu știe precis (dar bănuiește) este că Sfîntul Oficiu îi contabilizează fiece pas. Inevitabil, în amurgul vieții, Zénon ajunge în temniță, pentru o vină mai degrabă imprecisă, ar putea să scape, dar nu vrea, se simte prea obosit, percepe zădărnicia vieții, sfîrșitul nu-l sperie. Este condamnat la moarte pe rug. În noaptea premergătoare supliciului, își deschide venele.

Vorbeam, la început, de un episod memorabil. M-aș opri la întîlnirea dintre Zénon Ligre și Martha Adriansen. Sînt frați vitregi, Martha este sora lui mai mică, dinspre mamă, dar ei nu știu asta, viața i-a despărțit, fiecare cu destinul lui, cu viața lui. Prima și ultima lor întîlnire are loc în timpul unei epidemii de ciumă, în Köln. Zénon sosește în oraș pentru a „cerceta manifestările bolii” (p.88). Îi tratează pe suferinzi, intră în locuințele lor mizere, își riscă viața. Curiozitatea lui ascuțită înfrînge orice anxietate. Ajunge și în casa în care locuiește sora lui, chemat chiar de ea.

Iată cum îl vede Martha: „A întrebat dacă aceea e casa Fuggers și a intrat fără temenele. Era un bărbat slab și înalt, cu ochii duși în fundul capului, înveșmîntat în mantia roșie a medicilor care au primit să-i îngrijească pe ciumați... Chipul său oacheș îi dădea înfățișarea unui străin. A urcat repede scara” (p.89). Zénon merge la patul în care se chinuie Bénédicte, vara Marthei. Observă imediat că bolnava trage să moară. Urmează un scurt dialog: „Non est medicamentum... [Nu există leac]. Forța vitală a surorii dumitale a secat. Putem cel mult să-i alinăm suferința.

-Nu sînt sora ei, se împotrivi deodată Martha... Mă numesc Martha Adriansen, nu Martha Fuggers. Sînt verișoara ei.

Medicul n-a învrednicit-o decît cu o singură privire și apoi s-a cufundat în cercetarea urmărilor leacului. Bolnava, mai liniștită, zîmbea parcă...

- Zici că te cheamă Martha Adriansen, spuse el fără veste. Am cunoscut în tinerețea mea un bărbat destul de vîrstnic ce purta acest nume. Pe soția lui o chema Hilzonde.
- Erau tatăl și mama mea, răspunse Martha aproape în silă.
- Mai trăiesc?
- Nu, zise ea mai încet. Erau la Münster cînd episcopul a cucerit orașul...” (p.90).

Medicul vrea să plece. Marta scoate un ban de aur. I-l dă ca să-l umilească, ea trăiește în lumea celor avuți, el este un simplu vagabond. Indiferent, Zénon nu refuză plata: „Faptul de a-l plăti restabilea distanța dintre ei... Fără să se uite la ea, medicul a vîrît banul în buzunarul mantiei și a ieșit” (pp.90-91).

Frații se întîlnesc, dar Zénon nu-și divulgă identitatea. M-a intrigat dintotdeauna discreția lui. De ce nu spune nimic? Nu-i pasă de sora lui? Preferă să trăiască liber, autonom, anonim? El știe cine e Martha, știe cine a fost Hilzonde, știe că la Münster a murit mama lor. Martha va ignora toate aceste detalii biografice. În cele din urmă, va uita întîlnirea din Köln, împrejurările ei dramatice.

În final, Martha ar putea să-l salveze din carceră, i-ar putea cumpăra pe judecători, i-ar putea întoarce serviciul. N-o face...


P. S. În imagine: Johannes Vermeer (1632 - 1675), L'astronome / l'Astrologue (1668).

5 comentarii:

dgontelus spunea...

Reamintire terapeutică a unei banalități: ceea ce în plan sufletesc este nefericirea, în plan intelectual este curiozitatea.

Valeriu Gherghel spunea...

Eu nu îl privesc pe Zenon ca pe un nefericit, mi se pare mai degrabă plin de nedumiriri, caută ceva și, adesea, nu știe nici el ce, ar vrea să știe tot și își dă seama că nu va afla mai nimic. Duce o viață de rătăciri, sinuciderea nu mi se pare un final :)

dgontelus spunea...

Nu, vorbeam la modul general, nu vizam strict cartea citată. Cât privește sinuciderea, nu doar că este probabil cel mai mare păcat, dată fiind imposibilitatea expierii sale prin spovedanie, dar este și anti-soluția supremă ori soluția în cel mai amar și absurd înțeles cu putință.

Miron Dan spunea...

Am citit pe vremuri cartea de care vorbiți. Nu mi-a plăcut. Prefer Memoriile lui Hadrian. Nu știu dacă înțeleg prea bine ce spuneți, dar și mie mi se pare ciudat că Zenon, un savant mereu în căutarea aventurii si a cunoașterii sfârșește prin a se sinucide. Astfel de persoane, de regulă, nu se sinucid, libido sciendi nu e compatibil cu libido mortis. Iată de ce finalul mi se pare grăbit sau ratat artistic, din punctul meu de vedere naiv poate ar fi fost mai verosimilă eliberarea din temniță sau evadarea, iar Zenon să-și continue căutările/rătăcirile.

Valeriu Gherghel spunea...

Să ne închipuim atunci un personaj obosit, care nu mai vrea să se ascundă de Inchiziție, care-și spune: ”Nu-mi mai pasă”. Eu așa îl văd pe Zenon. Înainte de a fi arestat, are o tentativă de a fugi în Anglia, dar după o noapte de meditație renunță să mai fugă. Nu mai dorește să ducă o viață de hăituit, s-a săturat de ea. Mie finalul mi se pare justificat.