vineri, 21 aprilie 2017

Unde să-ți găsești plăcerile. Îndemnuri pentru un cititor gingaș, cu predispoziții masochiste



Se întîmplă rar, dar cînd se întîmplă, se întîmplă. Citesc Dante, Divina commedia, în traducerea lui Alexandru Marcu, nereeditată, din păcate. Marcu a ales pentru versiunea lui o proză ritmată: cred că acest tip de traducere literală reprezintă pînă la urmă opţiunea cea mai fericită.

Măcar în vremea noastră, cînd poezia nu mai înseamnă trohei fugaci, iambi suitori, ritmuri sapphice, dactili săltăreți, peoni suspicioși, armonii alcaice, frîngeri adonice, spondei cazoni, cînd poezia s-a despărțit, așadar, de muzică și prozodie. Înseamnă imagine, idee, sugestie, frison, orice altceva, dar nu muzică, deși unii poeți mizează încă pe ea, din pricini care îmi scapă, strict personale. La urma urmelor, și versul vetust poate interesa prin efectul insolit, extraneu. Aspectul lui funerar, anacronic impune încă.

Cînd traduci un text venerabil, Divina commedia, dacă respecți întocmai ritmul și rima, pierzi sensul, vocabularul original, în chip iremediabil. Dacă vrei să păstrezi înțelesul, intenția poetului, pierzi mlădierea sonoră a endecasilabilor. Nu le poți avea simultan pe toate, spune o înțelepciune perpetuă. Traducătorul este constrîns să aleagă. Pentru operele dificile (Homer, Vergiliu, Dante, Petrarca), prefer nesmintit traducerile în proză, sînt mai cinstite, „păstrează” mai mult din înțelesul originar, cînd (și dacă) există acest înțeles pur ipotetic, vînat de hermeneuți, asemenea unei pantere parfumate.

Sînt cu siguranță un cititor pervers: mi-am procurat o ediţie italiană (La Divina commedia a cura di Siro A. Chimenz, un comentator destul de obscur, altminteri), nici mai bună, nici mai rea decît altele. De fapt, ca să vorbesc franc, ediția am primit-o în dar de la prietenă din Italia. În ce constă viclenia mea? Iată: citesc textul italian, apoi urmăresc sporadic versiunea lui Marcu, dar verific în paralel şi versiunea Etei Boeriu, și versiunea lui Coșbuc, reputată ca eminentă, deși limba lui s-a învechit, ca și limba celorlalți.

Cred că nici Borges nu a procedat altfel, chiar dacă pretinde că a învățat italiana citind poemul lui Dante fără nici un dicționar, numai Dante și notele de subsol i-au fost de ajuns. O astfel de informație se cuvine controlată, voi căuta conferința lui Borges, nu poți învăța italiana poetului florentin doar din instinct, fără un exeget răbdător alături, nu cred că o atare ispravă este cu putință la un ins cuminte, oricît de înzestrat ar fi el.

Am înșirat, deci, cărțile pe masă. Menţionez cu bucurie că toate ediţiile au subsol, comentarii, note ramificate: în ediția lui Chimenz, textul propriu-zis (cîteva terține, de fiecare dată) ocupă un sfert de pagină, restul e cotropit de note tipărite cu un corp de literă minuscul, o prețioasă erudiție neglijată de toată lumea. De obicei, notele oferă mult mai mult decât este necesar unei lecturi obișnuite și mult mai puțin decît ar trebui pentru o lectură ideală (și, în același timp, imposibilă). Precizările lui Alexandru Marcu, de pildă, sunt de cele mai multe ori banale, cel puțin pentru subsemnatul. Nu cred că cineva a citit Commedia într-un mod foarte diferit de al meu, cu excepţia, notabilă, a lui T. S. Eliot, dacă îl credem pe cuvînt (sonoritatea versurilor i-a fost de ajuns), eu unul nu-l cred. Nici măcar exegeții dintîi ai poemului (Jacopo și Pietro Alighieri, fiii poetului) n-au citit altfel, printre ei se cuvine să-l numim și pe Boccaccio, a oferit un comentariu literal. Dintr-o pricină evidentă: Dante şi-a scris deliberat poemul după metoda alegoriei. Versul afirmă ceva, dar mintea noastră va sesiza (dacă e în stare) cu totul altceva. Versul se preface că spune una, deși nu spune una, ci spune alta, trebuie să-i divulgăm ipocrizia alegorică, sensul ascuns.

Ei bine, o atare lectură ar implica, măcar în opinia lui E. Lovinescu, din Mutaţia valorilor estetice, absenţa oricărei trăiri imediate a frumuseții poemului şi, ca urmare, absenţa oricărei plăceri.

Deşi multă vreme am fost convins că Lovinescu are dreptate și că plăcerea dispare, constat că nu e și cazul meu, lectura n-a devenit cîtuși de puțin un chin. Firește, nu mai avem un acces intuitiv şi imediat la poemul lui Dante (Lovinescu se referea la Iliada lui Homer). Imaginea lumii descrise în Commedia ne-a devenit străină. Multe s-au schimbat (în unele privinţe radical), sensibilitatea, valorile, modul simbolic de a considera universul, am căzut în cel mai uscat nominalism etc. Constatarea lui Lovinescu este, în principiu și în premise, corectă, dar, în consecința ei, dubioasă. Plăcerea nu dispare niciodată. Nu cred că istoricul literar, cînd citea Odiseea (pe care a tradus-o în proză, de altfel), nu simțea absolut nici o plăcere.

Firește, lectura poemului lui Dante presupune privaţii, amânări, timp risipit cu parcurgerea gloselor, cu decriptarea simbolurilor (care sunt multe în Commedia şi unele dintre ele niciodată lămurite îndeajuns: pe cine simbolizează, de fapt, ogarul, din cântul al II-lea al Infernului?). Normal ar fi, am impresia, ca efortul depus să-mi interzică nu doar trăirea marilor viziuni danteşti, ci şi plăcerea, orice plăcere. De obicei, epuizarea şi efortul nu conduc la vreo desfătare. Nimeni nu se desfată căutînd un termen într-un dicționar, deși cunosc excepții, savanți lunatici, care citesc Oxford English Dictionary fără să sară nici un cuvînt, pătrunși de o euforie imposibil de explicat.

Dificultatea de a înţelege o frază poetică, iniţial obscură, se rezolvă, de obicei, printr-o investigație tenace. Cu toate acestea, remarc uimit, splendoarea textului nu s-a stins, plăcerea lecturii este prezentă la tot pasul. M-am aşteptat, franc vorbind, la altceva, la o subită antipatie. Nu-mi plac Purgatoriul și Paradisul, conțin prea multe discursuri abstracte, o sumedenie de explicații teologice care nu-l pot interesa decît pe un erudit. Eu nu sînt un erudit. Infernul e altceva. Găsesc mereu imagini uimitoare. Îmi place să le repet în gînd (ori cu voce tare) și îmi place să citesc despre ele. De exemplu:

„Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” (Infernul, III: 31-32).

Resimt, aşadar, în pofida celor scrise mai demult de E. Lovinescu, o plăcere neîndoioasă, o plăcere autentică. Ea nu vine numai din faptul că lectura lui Dante e dificilă. Mă bucur, desigur, şi când dau de capăt unei dificultăţi. Plăcerea mea se sprijină, totuşi, pe comorile textului. În ea se amestecă, în cantități egale, o plăcere estetică, senzuală aproape, și una cognitivă. Sigur, citesc altfel decât cititorii de acum 500 de ani, mai obișnuiți cu alegoria și simbolurile. Nu sînt nici inocent, nici închipuit. Nu pot bănui plăcerea lor (şi nici nu-mi propun să o reconstitui), dar sînt sigur de plăcerea mea...


P. S. Știu, „Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” este, mai degrabă, o traducere inexactă, Alexandru Marcu a pus de la el, căci a schimbat subiectul: plîngerile, vaietele și suspinele răsună în cerul pustiu de stele, nu invers:

„ Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle”.

P. S. În imagine: Illustration de Gustave Doré, Dante et Virgile pénètrent dans le Neuvième cercle de l'Enfer (1861).

4 comentarii:

dragoş c spunea...

traduce laszlo alexandru fidel toată divina comedie, cu comentarii după ultimele lucrări despre dante.
https://lecturaluidante.wordpress.com/

Valeriu Gherghel spunea...

Știu, mulțumesc :)

heraasku spunea...

ce chestie, si eu m-am apucat/reapucat de Infern :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Toți ne trăim infernul :)