marți, 18 aprilie 2017

Trei indivizi infatuați care au urât cărțile



Cunosc trei filosofi care nu au iubit deloc cărțile. Le-au acceptat ca pe un rău necesar, nu mai mult. Dar de iubit nu le-au iubit, nu s-au omorît după ele, nu le-au zeificat (cum procedăm noi).

Cel dintîi a fost Lucius Annaeus Seneca. Data nașterii filosofului stoic nu se cunoaște. A fost o vreme consilierul lui Nero. A participat, poate, la o conspirație, nu e sigur. În anul 65, împăratul l-a constrîns să se sinucidă. I-a trimis un centurion la ușă cu porunca definitivă. Fostul ministru n-a avut o moarte ușoară, avea venele uscate, o circulație greoaie, medicul i-a administrat pînă la urmă otravă.

Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își sfătuiește prietenul să renunțe la obiceiul dubios al cititului. Pentru gînditorul roman, lectura este o formă de agitație sterilă. Nimic nu-i mai puțin rațional decît agitația, risipa, efervescența ca expresie a lenei, a plictisului. Și îndeosebi răsfoirea unui teanc de cărți, fără vreun scop precis. Gestul i se pare o curată pierdere de vreme - ceea ce uneori chiar este, dar de multe ori, nu. Cînd faci o carte, ca sus-numitul, cînd te preocupă un subiect delicat (sinele, sensul vieții, experiența lecturii, amorul la vîrsta senilității), verifici o sută de reviste, un milion de articole, un morman de cărți, cauți și nu găsești niciodată paragraful vizat, intri în nevroză, vezi stafii, vampiri, auzi voci. Ăsta e blestemul erudiților dintotdeauna: nu găsesc niciodată citatul potrivit. Îl știți mai bine ca mine, nu insist.

Mă întorc la tema acestei însemnări. Deci, Lucius Annaeus Seneca scrie: fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi. Îi plăceau astfel de întorsături de frază. Și mai scrie, în De tranquilitate animi: pentru mulți indivizi (pentru neștiutorii de carte), tomurile, volumele nu înseamnă absolut nimic, le folosesc cel mult ca decor, ca podoabe în atrium, nu știu prețul lucrului în sine. Oamenii se trufesc cu bibliotecile și vor să pară altfel decît ceea ce sînt în realitate, niște inițiați, niște minți subțiri. Și mai scrie: decît să-ți pierzi vremea răsfoind și citind ba o frază, ba alta, ia și gîndește. Și mai scrie necruțător: nu este nici o dramă că biblioteca din Alexandria a ars (este prima consemnare a acestui eveniment neîndoios). Cărțile adăpostite acolo s-ar fi transformat oricum în pulbere într-o sută de ani, chiar mai repede, ar fi mucegăit, cerneala s-ar fi șters, rubricile s-ar fi amestecat, papirusul ar fi putrezit. Și mai scrie: iubirea de cărți este o formă de narcisism. Și conchide: nu trebuie să adori nimic (în afară de Necesitate, amor fati), cărțile nu merită atenție, nu au nimic sacru.

Al doilea filosof care nu a iubit cărțile a fost împăratul Marcus Aurelius (121 - 180), un gînditor stoic dublat de un cinic (afirmă netulburat: „iubirea se reduce la frecarea a două epiderme, la un spasm, la o secreție”). Într-una din notele sale, Marcus Aurelius spune: „Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulţumit, senin şi recunoscător din toată inima zeilor!” (Către sine, 2: 3). Nimic mai enigmatic decît acest pasaj. Moartea se cuvine întîmpinată în liniște. În opinia filosofului, cărțile reprezintă doar un prilej de a murmura împotriva autorilor și a gîndurilor exprimate de ei, împotriva morții binefăcătoare. Este preferabil, în consecință, să primești sfîrșitul cu deplină smerenie, cu sufletul împăcat. Cărțile nu dau un exemplu bun. În tragediile grecești, în Antigona, să zicem, nu găsim decît lamentații, împotrivire, lipsă de măsură, o frenezie zadarnică. În concluzie: renunță la cărți, scapă de acest neajuns!

Aș menționa că Marcus Aurelius a scris mereu și mereu pentru un singur destinatar: pentru sine, așa cum arată însuși titlul meditațiilor sale: Ta eis heauton: Către mine însumi. Nu se gîndea la un cititor străin, la viitor și postumitate, caietul lui de însemnări îl însoțea pretutindeni, în tabere îndeosebi, prin „țara quazilor, pe malul rîului Granua” (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un rînd (Către sine, I: 17), prin ținuturile triburilor germane, în Galia ori în Asia Mică. Împăratul controla riguros legiunile, taberele, castrele de pe granița imperiului, doar noaptea avea timp să noteze, într-un cort de soldat, la lumina precară a unui lucubrum, în puținul timp liber. Consemna sugestii, vorbea cu sine, reflecta, veghea. Marcus Aurelius nu a avut deloc vanitate de autor. Multă vreme, lucrarea lui a rămas necunoscută. Observațiile împăratului, scrise în limba greacă (și nu în latină, așa era moda), între anii 170 și 180, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.

Al treilea filosof care a disprețuit cărțile a fost, nu-i o surpriză prea mare (cel puțin pentru mine), Immanuel Kant (1724 - 1804). Iată ce afirmă într-un curs de Antropologie publicat postum: într-o zi de tîrg, vezi mai multe cărți decît ai nevoie într-o viață. Mulțimea cărților reprezintă o otravă periculoasă și virulentă. E bine să păstrezi foarte puține tratate, numai cîteva sînt cu adevărat de folos. Aruncă restul fără să clipești. Nu vei pierde mare lucru. Și mai spune: trebuie, așadar, să ocolim bucuria adusă de lecturi, reprezintă o plăcere vicioasă, orice plăcere e un păcat. Te împiedică să estimezi critic, să judeci drept. Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales, nu te grăbi...

Precizez că filosofii numiți de mine deasupra nu au fost niște ageamii în ce privește cultura, niște inocenți. Nici vorbă! Toți au fost savanți luminați. Știau o mulțime de lucruri, din toate cîte nimic...

Seneca a scris o enciclopedie plină de o erudiție miraculoasă, Naturales quaestiones, în șapte cărți, unde consemna (și investiga) tot cea ce declaraseră știutorii înaintea lui (Aristotel a spus că, Posidonius a spus că, Attalus a spus că...). Naturales... cuprinde însemnări despre lume, despre cutremure, despre peșteri și cavități, despre fulger (fulgerul face să îngheţe vinul în butii şi goleşte şerpii de venin, tot fulgerul ia mințile femeilor, topeşte sabia din teacă, dar lasă teaca întreagă, neatinsă), despre apele subterane, despre curcubeu, despre lupta rechinilor cu delfinii în golful din Alexandria și despre victoria celor din urmă, despre ploile diluviale (în timpul lor, lupii înoată alături de miei), despre rîurile din India (schimbă culoarea oilor ce se adapă din ele: cele albe devin negre, cele negre devin albe), despre oglinzi (partea cea mai frumoasă din carte, dacă nu mă înșel, oglinzile reprezintă sursa identității). Nu-i disprețuia nici pe poeți. Socotea, de exemplu, că Eneida lui Vergiliu reprezintă o sursă foarte credibilă de cunoaștere. Cita în sprijin versuri.

Marcus Aurelius îi studiase pe retorii greci, îi citise atent pe filosofi, audiase exercițiile magistrului său, Cornelius Fronto, poate cu un surîs de aprobare. Fronto scrisese un elogiu al fumului și al pulberii (Laus de fumi et pulveris), un elogiu al neglijenței, în tradiția omagiilor aduse lucrurilor insignifiante. În fine, Immanuel Kant a redactat o istorie naturală universală și o teorie a cerului (aici prezintă temerara lui ipoteză), era doct în cosmologie, geografie și în durerile de cap. Toți trei au folosit cărțile, dar nu s-au lăsat folosiți de ele. Au procedat cu fereală, gingaș. N-au văzut în carte, ca Borges mai tîrziu, un obiect sacru, temelia vieții omenești. Toți trei au scris lucrări prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este o frivolitate, un moft. Cititul excesiv nu te lasă să fii tu însuți, te clintește din sine, te alienează.

Aș remarca faptul capital că nici unul dintre ei nu pune experiența vieții mai presus de lectură. Sugerează o contradicție slabă doar între cărți și gîndire. Ei văd silogismul, reflecția, mai presus de orice. Despre viața-viață nu spun deocamdată nimic. Și bine fac.

În consecință, cine străbate prea multe cărți îmbătrînește înainte de vreme. Îi ies bube pe față, negi pe nas, solzi în coate etc...


P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot (né le 24 février 1945), Don Quichotte - La Lecture interrompue.

4 comentarii:

K.J. Mecklenfeld spunea...

Între zeificare și rău necesar este suficient de mult loc. Pe undeva prin mijloc, doar încă o plăcere în viață :-)

Valeriu Gherghel spunea...

La mijloc, da, fix în mijloc :))


Borges a ținut o conferință despre sacralitatea cărților, dar se referea la Biblie și Coran :)

Denitsoc spunea...

Denitsoc:

Oare pe vremuri nu exista polutie de carti ca in timpurile noastre?
Poti pierde foarte mult timp citind carti proaste ca sa afli ca sunt proaste si nu ajuta la nimic.
E bine sa citesti opere si sa eviti cartile proaste, dar cum sa faci asta?

Valeriu Gherghel spunea...

Există o singură posibilitate, să citești ce-ți recomandă criticii cu autoritate, Harold Bloom, să zicem, în Canonul occidental.