luni, 3 aprilie 2017

Iubirea care se naște în ochi



Voi spune două cuvinte despre ”iubirea de departe” (amor de lonh) a trubadurilor, dar poate mai multe despre iubirea de alături. Și despre lumina strălucitoare din ochii care nu se văd.

Nu știu dacă un om se poate îndrăgosti de cineva doar privindu-i portretul, oricît de reușit ar fi acel portret. Și oricît de sprințară i-ar fi închipuirea. Mă îndoiesc. Deși, cînd vorbim de(spre) iubire, orice grozăvenie este cu putință. Nu te îndrăgostești dintr-un motiv, ci în pofida lui. Iubești fiindcă n-ai vrut să, fiindcă n-ai fost în stare să, fiindcă iubirea a fost imposibilă. Nu numai că determinismul e răsturnat (pentru că devine în pofida faptului că...), în iubire nu există nici un determinism. Cel mult, o oarbă fatalitate.

Jaufré Rudel, prinț de Blaye, pretinde că s-a îndrăgostit de contesa de Tripoli în acest chip, i-a văzut portretul. De îndată ce l-a văzut, a ghicit - dincolo de trăsăturile lui - ”femeia vieții”. Ea însăși. După cum se știe, specia poeților se îndrăgostește foarte ușor, poeții se aprind fără amnar, e vorba, în cazul lor, de o combustie spontană, instantanee. Ei n-au nevoie, ca toată lumea, de vreun impuls carnal, de prezența unei femei aievea, cu rotunjimi și moliciuni, de o privire fermecătoare, n-au nevoie de nimic, de nimic. Sucombă. Iubesc fiindcă iubesc. Au fost loviți de o stihie, i-a vizitat un fulger, au sorbit le vin herbé.

Firește, este un fapt indubitabil, verificat de cei mai experți experți dintre experți: iubirea poate lua naștere adeseori (și) printr-un joc al privirilor. Ești în tren, n-ai ce face și te uiți în jur. Vezi o femeie. Ea se preface mai întîi că nu te vede, vicleana. Îi privești insistent privirea. Ți-o întoarce uimită. Are ochi de madonă, enormi, inocenți, puri. Nu te pierzi cu firea. O scrutezi tenace. Un ceas, două, cinci. Te cufunzi în glaucul ochilor ei. Ea se cufundă în glaucul ochilor tăi. Geme. Simte frisoane. Cînd călătoria ia sfîrșit, femeia vibrează din tot corpul ca o vioară în vînt, are un tremur nervos al buzelor și îți cade subit în brațe. S-a albit cu totul la față. Are ochii stinși. Abia respiră. Îți smulgi părul din cap. Intri în criză, în stop cardio-respirator. Disperi. O tratezi cu săruri pe la năsuc, îi dai palme în obrăgiorii palizi, îi donezi viața, și, mai tîrziu, împins de Fortuna, te însori cu ea. Trăiți beatitudinea într-un castel rustic, pe o stîncă, în modul cel mai egoist cu putință. Nu primești musafiri. N-o arăți nimănui. Este a ta. Ești al ei. Pentru o veșnicie, pentru totdeauna. Și totul a pornit de la o singură privire.

În Historia de duobus amantibusun romanț epistolar, Enea Silvio de' Piccolomini, cel ce va fi ales papă sub numele de Pius al II-lea (din 19 august 1458), a imaginat cîndva un episod identic, dar într-un decor diferit. Un bărbat și o femeie călătoresc cu trăsura prin Italia. Lucrezia vine din Toscana. Euryalus din Franconia. Ea este o femeie măritată (greșit) din Siena, el e trimisul unui nobil din Franconia. Ea - tînără și fragedă. El - june și neliniștit. Nu schimbă nici un cuvînt, nici o vocală. Se privesc cu coada ochiului, neîncetat, minuțios, se pătrund de iubire. Jocul privirilor are un efect cert, sigur. Nu mai pot trăi unul fără altul, se perpelesc toată noaptea, febricitează. Își scriu lungi, interminabile epistole...

Ca să vedeți ce-i poate trece unui papă prin cap, dacă are mult timp la dispoziție și o inimă zglobie...

Despre ”amor de lonh” n-am scris mai nimic, deși am vădit esențialul. Va trebui să revin, deci...


P. S. În imagine ar trebui să fie o miniatură cu Tristan și Iseult. Nu e. Iată ce-mi scrie dl Alexandru Pătrășconiu: miniatura ”este dintr-un manuscripum medieval (”Yvain, le Chevalier au lion” - Chrétien de Troyes). Reprezintă momentul în care Yvain o întâlnește pe Lunette, o familiară a castelanei Laudine”. Lunette îl va ajuta să ajungă la domniță :)

Niciun comentariu: