duminică, 23 aprilie 2017

Dacă aveți prea multe cărți (ca mine), aruncați-le fără milă



Ajuns, în sfîrșit, acasă, după două luni de ședere în Atena, revizuiesc cîteva rafturi din biblioteca personală. Constat cu melancolie că multe din achizițiile mele de odinioară au devenit cu vremea, fără voia mea, deși vinovatul sînt totuși eu, perfect inutile. Exclam ironic ca filosoful antic: „Cîte cărți, Doamne, de care nu am nevoie! Cîtă hîrtie risipită degeaba!”.

La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori - și într-o românească imposibilă, arhaizantă și pudică ori de cîte ori autorul vorbește fără perdea - a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc, totuși, că o voi vedea prea curînd. La urma urmelor, nu-i mai bună o ediție rescrisă în franceza modernă, cea a lui Guy de Pernon, să spunem, pe care o am în PDF? Cum să nu!  Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cardinalului Tomáš Špidlík despre așa-zisa „spiritualitate răsăriteană”, extrem de precare, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes defunct, un amor revolut, o aprindere temporară a nervilor, o eroare.

Aș aminti, cu acest prilej, obiceiul unui prieten foarte citit, de altfel, unul dintre cei mai erudiți cititori pe care i-am cunoscut vreodată, nu sînt foarte mulți într-o lume tot mai grăbită și mai superficială, erudiția este o rara avis printre noi și aiurea. Avea în casă cam 500 de volume, un singur corp de bibliotecă, pe un perete. Nu mai mult. Nu mai puțin. Firește, la răstimpuri, amicul meu cumpăra cărți (ori le primea din Franța, de la Galerie Lambert, à titre gracieux), deși nu avea aviditatea achizitivă și nediscriminatorie a poetului Emil Brumaru. Și, cu toate acestea, cifra cărților din biblioteca lui nu sporea, dar nici nu scădea, printr-o minune firească rămînea aproximativ constantă (și așa a rămas pînă la sfîrșitul lui prematur!). Explicația este destul de banală, o știți deja. În contul titlului recent, el uita pur și simplu într-o sală de seminar, pe o masă, sau dăruia unui profan ca mine, ca voi, sau ducea la anticari într-un geamantan încăpător, un titlu vechi (sau, în cazuri excepționale, mai multe). Obiceiul lui „barbar”, poate, la o primă examinare, nu venea dintr-un cinism, dintr-o frigiditate sufletească, dintr-o ură de posesor copleșit de cărți. Nici vorbă! Dacă împrumuți o carte, sau o faci cuiva cadou, sau o vinzi la anticar, nu ești cîtuși de puțin un cinic și, cu atît mai puțin, o bestie vicioasă. Oferi cartea tot unui cititor, nu o pui pe foc, cum voia David Hume cu tratatele de teologie. Iar cititorul are, probabil, mai multă nevoie de ea decît fostul proprietar.

În definitiv, pentru a fi de oarece folos, o bibliotecă trebuie să cuprindă, mai întîi, un număr rezonabil de titluri, un număr accesibil minții noastre mărginite, cîteva sute, cel mult, exact atîtea cîte păstrează și un „bibliofil reticent” ca eseistul Joseph Epstein. El a mărturisit într-un articol din The Weekly Standard (5 mai 2014) că păstrează cam 700: ”Iubesc cărțile, trăirea pe care ți-o dau, mirosul, aspectul, dar nu am nevoie de o bibliotecă uriașă... Totuși, continui să îndepărtez cărți pe care le-am citit și despre care sînt cu totul sigur că nu va mai trebui să le citesc, sau să le consult din nou. Nu cred că o carte are o valoare specială pentru motivul că s-a întîmplat s-o citesc”.

Pentru a scrie un eseu mai lung despre experiență și cărți (precum cel de față), ai nevoie  cel mult de o sută de articole / de lucrări. Dacă îți propui să străbați 10 mii, nu vei termina niciodată eseul. O bibliografie exhaustivă nu folosește la nimic, mai degrabă constituie un obstacol înfricoșător, cine își propune să străbată o bibliografie exhaustivă (fapt de altminteri imposibil) nu este în toate mințile, nu se pricepe deloc la cărți, visează visuri, nu se va apuca niciodată de scris. Și pentru a vorbi franc, autorii fecunzi nu citesc aproape nimic. Și știți de ce n-o fac? Simplu: pentru că au intuit secretul vieții. Cel mai plăcut lucru (fericirea însăși, credea Flaubert!) este să scrii neîncetat, zi și noapte, și să nu te oprești din scris nici măcar pentru a petrece cîteva ceasuri de completă uitare de sine, de voluptate inconștientă, într-un hotel sordid, alături de frumoasa, pasionata Louise Colet.

A avea în bibliotecă 15 mii de volume (sau mai multe), fără să fii un bibliofil stricto sensu ca Umberto Eco, echivalează, într-un fel, cu a nu avea nici unul. Bibliofilul vede în carte un obiect prețios - prin vechime, raritate, prin impactul afectiv. Nimic mai mult. Adeseori, declară: „am cumpărat această carte de la un buchinist jovial, pe cînd eram bursier la Centre Européen Universitaire de Nancy (prin 1986 - 1987) și studiam încordat intențiile secunde în logica medievalilor”. În acest caz, prețul cărții este unul pur subiectiv, titlul notează un sentiment de triumf, o reminiscență. Bibliofilul păstrează volumul în raft pentru că îi aduce aminte de studenție, de un moment subit de jubilație în biografia personală, situat într-o tinerețe tot mai îndepărtată. În schimb, dacă ar suferi de amnezie sau ar împărtăși inteligența lui Seneca (pe care unii o urmează fără să știe, din păcate), bibliofilul ar neglija cartea, s-ar dispensa de ea (există multe căi, nenumărate căi de a elimina o carte), ori ar găsi pur și simplu că titlul cutare nu răspunde nici unui interes actual, viitor, previzibil, probabil. Ori și-ar da seama că nu mai are timp...

Mai mult: un bibliofil nu este neapărat și un cititor foarte bun. Nu era, firește, cazul lui Umberto Eco, extrem de rar în istoria lecturii, cînd o vocație exegetică însoțește un frison bibliofil. În realitate, un bibliofil pur și dur, care își respectă meseria, refuză să citească vreun rînd și privește cartea așa cum consideri un pendul arhaic, un scrin de mahon, sau o rochie purtată cîndva de faimoasa Françoise Louise de La Baume Le Blanc, ducesă de La Vallière et de Vaujours.

În al doilea rînd, o bibliotecă se cade a nu păstra cărțile „greșite”, inutilitățile, tomurile care nu-ți satisfac decît vanitatea (cărțile primite cu dedicație, să zicem) sau afectele liminale, juvenile (Teresa filosoafa).

A venit, prin urmare, pentru că trebuia să vină în cele din urmă, era inevitabil, momentul să plivesc temerar rafturile zadarnice ale bibliotecii mele. Prea multe cărți, spunea odinioară bunul Seneca (și a repetat, într-un dialog vestit, Petrarca), te opresc din reflecție, îți iau respirația și nu mai pricepi nimic din misterul (perfect vid) al lumii înconjurătoare. Deci, se cuvine să renunț măcar la o parte din cărți, păstrez prea multe lucrări mediocre, lipsite de orice semnificație, de orice rost. Trebuie să îndrăznesc odată și odată. Lupta se duce pe viață și pe moarte: ori eu, ori ele.

Dar: voi avea oare această luciferică bravură? Mă va lăsa inima, sufletul? Nu voi izbucni oare, milos fiind, într-un plîns stupid?


P. S. În imagine: Jérôme-Martin Langlois (1779 - 1838), Cassandre, figure d'étude ...

5 comentarii:

dragoş c spunea...

traducerea din montaigne o s-o vezi cam într-un an jumate :)

K.J. Mecklenfeld spunea...

Never! Nu arunc niciodată o carte. Nu mai am loc în rafturi de multă vreme. Folosesc cărțile vechi drept suport pentru laptop, pentru ușă, pentru pahare sau căni de cafea. Îmi place să fiu înconjurat de cărți, chiar dacă unele dintre ele nici măcar nu le-am citit sau le-am citit dar nu mi-au plăcut. Într-o zi am să încep să le clădesc lângă pereți până îi îmbrac complet. Sau ăsta este visul, cel puțin. Deh, nu te pui cu pasiunea omului :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Dragoș, să dea Domnul, o aștept :)

K. J., așa făcea și prietenul meu, folosea cărțile ca suport pt ceai, cafea.

Dar e greu să te descurci cu cărțile dacă le păstrezi pe absolut toate :)

bogdan spunea...

Următorul nivel ar fi probabil să dăruiți cărțile care va sunt de folos și la care țineți. :). A te elibera de cărțile ce nu-ti mai spun nimic este o chestiune de igiena mentala. În plus, cărțile nu reprezintă decât scara, de care nu mai ai nevoie (mai mult sau mai puțin) după ce ai folosit-o. Intr-adevar, a scrie e mult mai interesant decât a citi. Și totuși​ una fara cealaltă nu e posibila, dacă vrei să ai pretentii intelectuale.

Valeriu Gherghel spunea...

Exact, acesta e termenul corect: igienă mentală :)