sâmbătă, 29 aprilie 2017

Cum poți deveni idiot. Cinci pași simpli la îndemîna oricui



Mi-am amintit că (și) omul din subterană pretinde că ar fi un individ livresc. Cred că e prima dată cînd epitetul surprinde modul de a fi al unui personaj și nu o scriere oarecare, un autor, deși nu-mi închipui că anticii și medievalii nu au avut adjective pentru cel care vede lumea ca pe o carte și pe el însuși ca pe un personaj dintr-o carte. Oare cum să-l numim pe Don Quijote?

Firește, livresc poate fi un poet (un rapsod, un prozator, un eseist). Scriitorul livresc, tot mai frecvent astăzi, își ia subiectele din autori demodați, din clasici, re-scrie, re-formulează, folosește (uneori, ironic) propoziții mai vechi, cunoscute, citează corect, dar mai ales greșit, din alții, într-un cuvînt, se inspiră din literatură, fiindcă, la urma urmelor, numai și numai din literatură te poți inspira. Viața nu-i un motiv de inspirație pentru nimeni. Cei care cer scriitorilor „să se inspire din viață” nu știu ce spun. Literatura inovează mai mult decît viața.

În definitiv, autorii au procedat dintotdeauna așa. Am arătat altădată, în Porunca lui rabbi Akiba, că procedeul re-scrierii nu este cîtuși de puțin modern. În Commedia, Dante l-a rescris pe Vergiliu, în Eneida, Vergiliu l-a re-scris pe Homer, Platon a re-scris poemul lui Parmenide, așadar, este imposibil să stabilim o origine a temelor și figurilor de stil, un autor întru totul originar. Aș observa imediat că un scriitor livresc nu este, prin faptul că re-scrie un text oarecare (Odiseea ca Joyce), lipsit de originalitate. Și nici de experiență. În consecință, pentru un autor, a fi livresc nu mai este de mult o însușire îndoielnică.

Dar un om, psihologia lui, modul lui de a fi și de a vedea lumea? Cît de livresc poate fi un om? Și ce înseamnă că un om este livresc? Misterioasă însușire!

Să cercetăm succint povestirea lui Dostoievski, Însemnări din subterană. Presupun - am această naivitate - că toată lumea știe deja faptele. În esență, „însemnările” prezintă confesiunea unui ins măcinat, mai presus de orice, de singurătate și mizantropie. Deși spune despre el că are un suflet nobil, omul din subterană jignește fără motiv o femeie, din simpla dorință de a face rău unei făpturi inocente. Dacă femeia n-ar fi inocentă, s-ar feri, poate, s-o jignească.

M-am întrebat, așadar, în ce constă nota caracteristică a omului din subterană. În simplul artificiu? În repetarea mecanică a unui rol? În excesul de gîndire? În prejudecăți? Greu de spus. Alții gîndesc și se analizează la fel de mult, dar nu fac rău nimănui, Rudin, de pildă. Încerc, deci, să edific o ipoteză, o aproximare.

Întîi și întîi, omul livresc se caracterizează printr-o completă inabilitate socială. Este didactic, cînd ar trebui să simtă compasiune; sensibil și timid, cînd ar trebui să-și țină cumpătul, să-și stăpînească trăirile; are efuziuni într-un loc și într-un moment nepotrivite; este laconic exact acolo unde ar trebui să vorbească; este expansiv și locvace, tocmai acolo unde s-ar cuveni să dăruiască o mîngîiere, un cuvînt bun. Și, mai ales, este principial. Se îmbată cu principii. Face totul pe dos nu pentru că ar vrea neapărat asta, deși nici el nu știe prea bine ce vrea cu adevărat. Nu îndrăznește să recunoască, dar vrea cu siguranță prețuirea celorlalți, prețuirea tuturor, fără nici o excepție, asta dorește din tot sufletul. Vrea să fie iubit, admirat, glorificat pentru unicitatea lui, vrea să atragă atenția etc. Lipsa prețuirii generale, indiferența celorlalți îl împing către gesturi prostești.

Așa procedează omul din subterană. De fiecare dată greșește răspunsul: insultă, rănește, pretinde că suferă, chiar suferă. Nu-i înțelege pe alții, sau îi înțelege prea tîrziu, cînd nu mai este nimic de făcut. Și, franc vorbind, omul livresc nu s-a înțeles nici pe sine. Mai mult: joacă de fiecare dată un rol - nici măcar străin. Rolul lui constă în faptul de a juca mereu un rol și de a nu mai putea ieși din el. A prevăzut cu mult înainte toate posibilitățile, cu o excepție: posibilitatea ca toate posibilitățile prevăzute de el să nu se realizeze niciodată. Gîndește și calculează viitorul, dar nu poate gîndi în prezent, acum și aici.

Omul livresc vrea ca lumea să se poarte după regulile prescrise de propria lui voință, după îndemnurile din cărți, univoc. Trăiește într-un univers populat de „personaje” gata scrise, de automate, el însuși fiind un automat și un personaj gata scris. Nu bănuiește faptul că oamenii reali sînt mai complicați, mai obscuri decît personajele din cărți, mai liberi. Că oamenii sînt vii și, în măsura în care sînt vii, reacționează imprevizibil. Citez: „Mă obișnuisem să gîndesc și să imaginez totul cum scrie la carte, ca și cum toată lumea ar fi exact așa cum am făurit-o eu în visele mele” (p.164).

După o reuniune ratată cu colegii, omul din subterană merge la un așa-zis „magazin de modă” (un bordel, de fapt). Nu are un scop precis. Vrea să-și descarce sufletul și, în același timp, să insulte pe cineva. Hazardul îl ajută să-l găsească. Acolo ține un discurs elevat unei fete naive, deși la propriu nu-i pasă de ea. Bineînțeles, nu este cîtuși de puțin sincer, folosește fraze stereotipe, care nu-i aparțin și în care nici el nu crede. Liza însăși observă falsitatea predicii: „Dumneata vorbești ca din carte”. Ipocritul răspunde: „Nu, Liza, să nu crezi că vorbesc ca din carte, cînd și mie mi-e scîrbă să repet ce-au spus alții” (pp.131-132).

Îi prezice fetei că va ajunge rău, că o așteaptă un sfîrșit jalnic. Cînd va muri, groparii „or să astupe cît pot de repede groapa cu lut vînăt și-or să se ducă la crîșmă”. Liza îl crede pe cuvînt, izbucnește în plîns, se căiește. Purtarea ei îl surprinde, fiindcă viața însăși îl ia întotdeauna prin surprindere: „Știam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvînt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decît 'ca din carte'. Dar asta nu mă deranja: știam doar, presimțeam că mă va înțelege și că, poate, stilul livresc va fi de folos intenției mele. Dar acum, obținînd efectul scontat, mă speriasem” (p.138). Dacă a avut o intenție, naratorul n-a bănuit nici o clipă că discursul lui va avea ecou, că fata va fi cuprinsă de remușcări. Cînd se despart, îi lasă adresa, dar speră că fata nu va veni.

Omul din subterană nu poate pricepe o situație simplă și, în genere, nu poate fi simplu, spontan, autentic, viu. După scena din „magazinul de modă”, în chip neașteptat, Liza îi face o vizită, fiindcă vrea pur și simplu să-l vadă, fiindcă a crezut în vorbele lui și s-a lăsat amăgită: vrea să părăsească bordelul.

El nu este capabil să priceapă cu limpezime motivul venirii fetei (sau nu vrea), îi este rușine de el însuși, de sărăcia lui, de banalitatea lui, și se comportă în chipul cel mai odios, de neiertat. O jignește dinadins: îi dă bani. Apoi o îndeamnă fățiș să plece. Liza lasă banii pe masă și fuge. El își dă seama prea tîrziu de cumplita-i josnicie.

Livresc înseamnă, așadar, fals, calculat, inoportun: „Această cruzime era atît de simulată, atît de cerebrală, atît de plăsmuită, livrescă, încît eu însumi..., cuprins de rușine..., m-am repezit pe urmele ei... Plecase” (p.169). Din prea multă sensibilitate și gîndire, omul livresc se comportă ca un ticălos.

Livresc a fost și Don Quijote, cavalerul umiliților. Dar nu mi-l pot închipui atît de abject...

P. S. Am consultat  F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012.

P. P. S. În imagine: Zoran Music, Autoportrait (1997).

3 comentarii:

dgontelus spunea...

Sau ,,Prea multă minte strică” (Griboiedov), pentru a fi în acord cu postarea Dumneavoastră. Într-adevăr, cărțile asimilate fără discernământ creează o atmosferă artificială, inadecvată, inumană. Iată de ce majoritatea vedetelor sunt a-livrești.

heraasku spunea...

idiot, idiot dar are idiotul un roman? are :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Are, are.

Ăsta e un adevăr verificat: Prea multă mine nu folosește la nimic, păcat de ea :)