miercuri, 26 aprilie 2017

Am putea s-o salvăm pe Francesca din iad? O notă despre iubirea adulteră



În Cîntul 5 din Infernul, Dante prezintă doi păcătoși celebri. E vorba de Francesca da Rimini și de Paolo Malatesta. Pedeapsa lor e să îndure suferința din infern împreună, fără a-și putea vorbi însă. Păcatul lor: acela de a se fi iubit în pofida unui mariaj eronat. Francesca da Rimini (1255 - 1285) era căsătorită cu un bărbat față de care nu simțise niciodată nimic.

În vremea lui Dante, femeia era un bun care trecea din proprietatea familiei în aceea a soțului. În fond, un astfel de mariaj nu surprinde nici astăzi. Mulți parteneri se căsătoresc din rațiuni cu totul străine iubirii, la îndemnul părinților, sau dintr-un capriciu malign. Căsătoria lor se rezumă la trăirea urmărilor funeste ale acestei greșeli.

Francesca și Paolo s-au îndrăgostit pe cînd citeau (cu voce tare, ca întotdeauna în Evul Mediu) unul dintre romanele Mesei Rotunde, acela despre cavalerul Lancelot du Lac (Le chevalier de la charette), redactat de Chrétien de Troyes. Cititorii ajung la episodul primului sărut dintre Guenièvre / Guenevere și Lancelot. Lectura le stîrnește simțurile, pasiunea, îi face să uite de opreliști. Își dau seama că se iubesc. Înțeleg brusc. Se iubeau, probabil, fără s-o știe, de multă vreme. Francesca și Paolo se îmbrățișează și, în chip fatal, ajung la păcat.

Iată ce povestește Francesca: „Citeam odată cum l-a subjugat / pe cavalerul Lancelot iubirea; / singuri eram și fără de păcat. / Adesea-n taină ne-am surprins privirea / și-același gînd obrajii ne-a pălit; / ci un singur vers ne-a biruit simțirea. / Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit / i-l sărută pe gură Lancelot, / acest ce mi-e în veci nedespărțit / mă sărută și-un freamăt era tot; / de-atunci nicicînd n-am mai citit 'nainte...”.

La auzul acestei mărturisiri, Dante, peregrinul prin infern (care nu este, bineînțeles, Dante Alighieri, autorul) este cuprins de o milă nesfîrșită și se prăbușește fără grai. Francesca este așadar o femeie adulteră. Paolo Malatesta era fratele soțului. În fond, vina celor doi se aseamănă, să zicem, cu aceea a cavalerului Lancelot îndrăgostit de Guenevere, soția regelui Arthur. Chrétien de Troyes n-o blamează (sau se preface că n-o blamează), iubirea celor doi pare întru totul firească. Cititorul înțelege că între Lancelot și regină s-a iscat o legătură mai presus de voință („o flacără mistuitoare”, scrie în Cîntarea cîntărilor, 8: 6), o iubire necesară, împotriva căreia nu-i chip să lupți. În schimb, Dante îi condamnă pe Francesca și Paolo să sufere împreună în infern și să fie purtați de vifornițele de acolo.

La urma urmelor, o astfel de pedeapsă (de o suavă cruzime) și-ar dori orice amant (de orice confesiune religioasă): să rămînă pentru totdeauna alături de cel iubit (chiar în iad, chiar în fundul infernului, în întunericul cel mai ascuțit). În definitiv, visul amanților dintotdeauna este să petreacă împreună și viața de apoi, focul din iad, chiar dacă suferința va ține o veșnicie. Dacă nu-ți dorești acest sfîrșit perpetuu, nu iubești cu adevărat.

Mulți exegeți s-au întrebat cu privire la rațiunea pedepsei. Ce l-a determinat pe Dante să aleagă acest canon pe care, la urma urmelor, l-ar fi ales și cei doi păcătoși, dacă ar fi fost după voia lor și ar fi putut să decidă? Este iubirea (iubirea adulteră, se înțelege) un păcat? Un păcat care să te ducă în iad? Riguros vorbind, este. Teologic vorbind, este. Asta dacă privești ca un judecător din afară, dacă privești precum clericii și fariseii (precum Dante Alighieri însuși), dacă te erijezi în Arbitru. Dar dacă privești din interior, dacă ai trăit tu însuți o atare iubire necuvenită, începi negreșit să te îndoiești. Nu poți ridica (și arunca) piatra cel dintîi. Viața este mai complicată decît socotesc teologii. Numărul viciilor întrece cu mult numărul virtuților. Cu excepția frumoasei Beatrice, nimeni nu va ajunge în Paradis?

Da, iubirea adulteră (accentul cade, firește, pe iubire, nu mă gîndesc la adulterul obișnuit, din curiozitate sau plictis) este un păcat, a scris cîndva și George Santayana, un filosof peste care s-a așternut uitarea. Și tot el: iubirea celor doi este păcătoasă, fiindcă au înțeles-o numai ca posesiune fizică - și nu ca trăire dincolo de senzualitatea imediată. Paolo și Fancesca ar fi trebuit să observe  / să respecte cu orice preț abstinența, în pofida dorinței, a instinctului, a chemărilor trupești. În pofida firii. Un amant veritabil învinge orice dorință.

Îmi amintesc astfel, brusc, de scena călugărului ispitit de o curtezană într-un roman de Huysmans, Là-bas. Călugărul își smulge limba și o scuipă furios spre femeie. Nu poate fi înfrînt de simțuri, nu cedează dorinței. Așadar, iubirea nu exclude abstinența, ci o presupune, iubirea culminează în inocența deplină. Santayana nu gîndește altfel. Iubirea fizică se împlinește abia într-o iubire imaterială, punctul culminat ar fi o iubire fără trup: „love itself dreams of more than mere possession”. Iată o idee pur platoniciană.

Dacă iubești, se cuvine să lași în urmă aprinderea erotică, trebuie să depășești nivelul pur sensibil. Iubirea este o înălțare, o ascensiune, un imbold spre principiul divin. Abia acolo poți să te pierzi. Așa să fie oare? Eu, unul, nu cred, deși nu am un răspuns limpede, cert. Și nici nu am curajul să ridic cel dintîi piatra, să-i lovesc pe ticăloși.

Cititorii oare ce zic?


P. S. În imagine: Henri-Jean Guillaume Martin: Paolo Malatesta et Francesca da Rimini aux enfers (1883).

3 comentarii:

bogdan spunea...

Creștinismul este singura religie care infiereaza sexualitatea și exulta virtuțile castității. Este in aceasta ceva oarecum in pofida firii. Dar tocmai pentru că deseori imaginea creștinului virtuos nu se potrivește "spiritului acestei vremi", poarta cea strâmtă pe care o deschide crestinul este și cea care îți deschide perspectiva mântuirii. În alte religii nu e așa. În mistica tantrică, de factura devoțional cu cât iubești mai mult, cu atât capeți virtuți mai mari. E adevărat însă că iubirea fizica de petrece abia după ce , prin devoțiune,femeia se transforma in zeița. Oricum, Dante privește supliciul îndrăgostiților cu mila, cu ochi umani, cu intelegere, dar condamna totuși ceea ce Biserica catolică e convinsă că e păcat: iubirea fizica extraconjugala. Niciun gest de revolta din partea poetului creștin: doar compasiune pentru Paolo si Francesca..

Valeriu Gherghel spunea...

Da, numai compasiune, după ce ascultă relatarea Francescăi, Dante își pierde conștiința, se prăbușește ”ca un mort”.

Nu sunt sigur că alte religii sunt mai blânde cu persoanele adultere. Voi căuta :)

dgontelus spunea...

În legătură cu tema postării Dumneavoastră, consider că nu este bine să îi judecăm pe ceilalți, deși facem acest lucru zilnic, intenționat sau nu. Sunt credincios, dar constat des că nu sunt în acord cu modelul creștin. Mi-este frică de Judecata de Apoi, dar sper și cred în bunăvoința lui Dumnezeu. Din păcate, oamenii în general și creștinii, în particular, incluzându-mă și eu printre ei, dezamăgesc continuu, chiar și pe ei înșiși. Poemul dantesc este o capodoperă. Vă felicit pentru blog, pe care îl urmăresc tăcut de multă vreme.