marți, 11 aprilie 2017

5 reguli sfinte pentru a citi prost. Principiile oricărei lecturi greșite



Poți învăța să citești rău? Sau, altfel spus, cum poți deveni (măcar pentru o vreme) un cititor lunatic? Există reguli pentru o astfel de faptă?

Eu, unul, nu-mi amintesc să fi citit bine / corect o carte, una singură, de prima dată. Nici măcar o poveste, un basm cult, Inimă rece, de exemplu. Mereu am greșit. Deși nu sînt foarte mîndru de asta. Iar cînd am înțeles că am greșit, căutînd recenzii și opinii avizate, nu am avut întotdeauna dispoziția și energia să re-citesc cartea. În concluzie, lectura nu mi-a folosit, nu m-a făcut mai știutor, mai înțelept. Am citit degeaba.

Prima lectură te lasă, de obicei, într-un întuneric aproximativ, străbătut de mici raze de lumină: puținul pe care l-ai pătruns, cînd l-ai pătruns și nu trăiești o iluzie. Crezi că ai priceput sensul, miza cărții, dar simți în același timp (fiindcă nu ești un cititor naiv) că ceva ți-a scăpat, esențialul. Există un criteriu infailibil al lecturii proaste: nu reții mai nimic din carte, sau reții amănunte disparate, fără nici o legătură unul cu celălalt, replici, gesturi, sintagme mai mult sau mai puțin fericite. Amănuntele nu fac un tot. Și nici nu poți rezuma acțiunea, ca și cînd ai privi de deasupra, firește, cînd există acțiune, fabulă, și nu o mulțime confuză de cuvinte, ca în noul roman. Nabokov avea dreptate, adevărata lectură e să re-citești.

De pildă, un eseist faimos (și, în definitiv, un bun cititor), Joseph Epstein, a păstrat din Idiotul lui Dostoievski doar amintirea faptului că prințul Mîșkin suferă de epilepsie. În rest, găsea că romanul are prea multe personaje și că aceste personaje se confunda între ele, nu au identitate. Nastasia Filippovna nu-i mai spunea absolut nimic. Nici aprigul Rogojin. Pornind de la acest caz, aș remarca banalitatea încurajantă că orice cititor erudit și trecut prin hermeneutici poate greși. În fond, învățăm să citim bine și, pînă la urmă, citim mereu rău, ceea ce înseamnă că, în realitate, nu învățăm niciodată să citim bine (învățăm cel mult să citim în diferite feluri), oricîte eforturi ar face profesorul de literatură.

Așa am pățit cîndva cu romanul lui Malcolm Lowry, La poalele vulcanului. Am fost cucerit de stilul somptuos, princiar al cărții (romanul este într-adevăr o mare reușită stilistică, dar nu se reduce la asta), și am pierdut acțiunea, firul epic. N-am înțeles de ce Consulul era mereu amețit, de ce-și căuta refugiul în excitante (în tequila, în mezcal, de atunci țin minte aceste promițătoare nume). Am reținut, așadar, doar un personaj căzut în patima alcoolului și monologul lui adesea halucinatoriu. N-am sesizat, în schimb, că era un personaj vulnerabil, amenințat, și că el însuși știa prea bine asta.

Dacă m-ar fi întrebat cineva despre ce a scris autorul, care a fost „intenția” lui, n-aș fi știut ce să-i spun. Greșeala mea fusese aceea că prețuisem prea mult frumusețea frazelor, fusesem pur și simplu orbit de stil. Ignorasem faptele (cîte sînt). În definitiv, Consulul avea un motiv să bea. Nu intuisem acest motiv. Protagonistul mi-a rămas opac. Deci, ca să trag o concluzie provizorie, nu citisem corect romanul lui Lowry.

Îmi mai amintesc, ca să închei această notă sumară, că am copiat cu răbdare o mulțime de pasaje. Tot pentru frumusețea lor amețitoare.

Voi reveni cît de curînd. Nu e o promisiune, e o amenințare...


P. S. Jonathan Culler citea deliberat greșit tocmai Povestea celor trei purceluși.

P. P. S. În imagine: Leonor Fini (1907 - 1996), Reading Girl with a very large Cat.