sâmbătă, 29 aprilie 2017

Cum poți deveni idiot. Cinci pași simpli la îndemîna oricui



Mi-am amintit că (și) omul din subterană pretinde că ar fi un individ livresc. Cred că e prima dată cînd epitetul surprinde modul de a fi al unui personaj și nu o scriere oarecare, un autor, deși nu-mi închipui că anticii și medievalii nu au avut adjective pentru cel care vede lumea ca pe o carte și pe el însuși ca pe un personaj dintr-o carte. Oare cum să-l numim pe Don Quijote?

Firește, livresc poate fi un poet (un rapsod, un prozator, un eseist). Scriitorul livresc, tot mai frecvent astăzi, își ia subiectele din autori demodați, din clasici, re-scrie, re-formulează, folosește (uneori, ironic) propoziții mai vechi, cunoscute, citează corect, dar mai ales greșit, din alții, într-un cuvînt, se inspiră din literatură, fiindcă, la urma urmelor, numai și numai din literatură te poți inspira. Viața nu-i un motiv de inspirație pentru nimeni. Cei care cer scriitorilor „să se inspire din viață” nu știu ce spun. Literatura inovează mai mult decît viața.

În definitiv, autorii au procedat dintotdeauna așa. Am arătat altădată, în Porunca lui rabbi Akiba, că procedeul re-scrierii nu este cîtuși de puțin modern. În Commedia, Dante l-a rescris pe Vergiliu, în Eneida, Vergiliu l-a re-scris pe Homer, Platon a re-scris poemul lui Parmenide, așadar, este imposibil să stabilim o origine a temelor și figurilor de stil, un autor întru totul originar. Aș observa imediat că un scriitor livresc nu este, prin faptul că re-scrie un text oarecare (Odiseea ca Joyce), lipsit de originalitate. Și nici de experiență. În consecință, pentru un autor, a fi livresc nu mai este de mult o însușire îndoielnică.

Dar un om, psihologia lui, modul lui de a fi și de a vedea lumea? Cît de livresc poate fi un om? Și ce înseamnă că un om este livresc? Misterioasă însușire!

Să cercetăm succint povestirea lui Dostoievski, Însemnări din subterană. Presupun - am această naivitate - că toată lumea știe deja faptele. În esență, „însemnările” prezintă confesiunea unui ins măcinat, mai presus de orice, de singurătate și mizantropie. Deși spune despre el că are un suflet nobil, omul din subterană jignește fără motiv o femeie, din simpla dorință de a face rău unei făpturi inocente. Dacă femeia n-ar fi inocentă, s-ar feri, poate, s-o jignească.

M-am întrebat, așadar, în ce constă nota caracteristică a omului din subterană. În simplul artificiu? În repetarea mecanică a unui rol? În excesul de gîndire? În prejudecăți? Greu de spus. Alții gîndesc și se analizează la fel de mult, dar nu fac rău nimănui, Rudin, de pildă. Încerc, deci, să edific o ipoteză, o aproximare.

Întîi și întîi, omul livresc se caracterizează printr-o completă inabilitate socială. Este didactic, cînd ar trebui să simtă compasiune; sensibil și timid, cînd ar trebui să-și țină cumpătul, să-și stăpînească trăirile; are efuziuni într-un loc și într-un moment nepotrivite; este laconic exact acolo unde ar trebui să vorbească; este expansiv și locvace, tocmai acolo unde s-ar cuveni să dăruiască o mîngîiere, un cuvînt bun. Și, mai ales, este principial. Se îmbată cu principii. Face totul pe dos nu pentru că ar vrea neapărat asta, deși nici el nu știe prea bine ce vrea cu adevărat. Nu îndrăznește să recunoască, dar vrea cu siguranță prețuirea celorlalți, prețuirea tuturor, fără nici o excepție, asta dorește din tot sufletul. Vrea să fie iubit, admirat, glorificat pentru unicitatea lui, vrea să atragă atenția etc. Lipsa prețuirii generale, indiferența celorlalți îl împing către gesturi prostești.

Așa procedează omul din subterană. De fiecare dată greșește răspunsul: insultă, rănește, pretinde că suferă, chiar suferă. Nu-i înțelege pe alții, sau îi înțelege prea tîrziu, cînd nu mai este nimic de făcut. Și, franc vorbind, omul livresc nu s-a înțeles nici pe sine. Mai mult: joacă de fiecare dată un rol - nici măcar străin. Rolul lui constă în faptul de a juca mereu un rol și de a nu mai putea ieși din el. A prevăzut cu mult înainte toate posibilitățile, cu o excepție: posibilitatea ca toate posibilitățile prevăzute de el să nu se realizeze niciodată. Gîndește și calculează viitorul, dar nu poate gîndi în prezent, acum și aici.

Omul livresc vrea ca lumea să se poarte după regulile prescrise de propria lui voință, după îndemnurile din cărți, univoc. Trăiește într-un univers populat de „personaje” gata scrise, de automate, el însuși fiind un automat și un personaj gata scris. Nu bănuiește faptul că oamenii reali sînt mai complicați, mai obscuri decît personajele din cărți, mai liberi. Că oamenii sînt vii și, în măsura în care sînt vii, reacționează imprevizibil. Citez: „Mă obișnuisem să gîndesc și să imaginez totul cum scrie la carte, ca și cum toată lumea ar fi exact așa cum am făurit-o eu în visele mele” (p.164).

După o reuniune ratată cu colegii, omul din subterană merge la un așa-zis „magazin de modă” (un bordel, de fapt). Nu are un scop precis. Vrea să-și descarce sufletul și, în același timp, să insulte pe cineva. Hazardul îl ajută să-l găsească. Acolo ține un discurs elevat unei fete naive, deși la propriu nu-i pasă de ea. Bineînțeles, nu este cîtuși de puțin sincer, folosește fraze stereotipe, care nu-i aparțin și în care nici el nu crede. Liza însăși observă falsitatea predicii: „Dumneata vorbești ca din carte”. Ipocritul răspunde: „Nu, Liza, să nu crezi că vorbesc ca din carte, cînd și mie mi-e scîrbă să repet ce-au spus alții” (pp.131-132).

Îi prezice fetei că va ajunge rău, că o așteaptă un sfîrșit jalnic. Cînd va muri, groparii „or să astupe cît pot de repede groapa cu lut vînăt și-or să se ducă la crîșmă”. Liza îl crede pe cuvînt, izbucnește în plîns, se căiește. Purtarea ei îl surprinde, fiindcă viața însăși îl ia întotdeauna prin surprindere: „Știam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvînt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decît 'ca din carte'. Dar asta nu mă deranja: știam doar, presimțeam că mă va înțelege și că, poate, stilul livresc va fi de folos intenției mele. Dar acum, obținînd efectul scontat, mă speriasem” (p.138). Dacă a avut o intenție, naratorul n-a bănuit nici o clipă că discursul lui va avea ecou, că fata va fi cuprinsă de remușcări. Cînd se despart, îi lasă adresa, dar speră că fata nu va veni.

Omul din subterană nu poate pricepe o situație simplă și, în genere, nu poate fi simplu, spontan, autentic, viu. După scena din „magazinul de modă”, în chip neașteptat, Liza îi face o vizită, fiindcă vrea pur și simplu să-l vadă, fiindcă a crezut în vorbele lui și s-a lăsat amăgită: vrea să părăsească bordelul.

El nu este capabil să priceapă cu limpezime motivul venirii fetei (sau nu vrea), îi este rușine de el însuși, de sărăcia lui, de banalitatea lui, și se comportă în chipul cel mai odios, de neiertat. O jignește dinadins: îi dă bani. Apoi o îndeamnă fățiș să plece. Liza lasă banii pe masă și fuge. El își dă seama prea tîrziu de cumplita-i josnicie.

Livresc înseamnă, așadar, fals, calculat, inoportun: „Această cruzime era atît de simulată, atît de cerebrală, atît de plăsmuită, livrescă, încît eu însumi..., cuprins de rușine..., m-am repezit pe urmele ei... Plecase” (p.169). Din prea multă sensibilitate și gîndire, omul livresc se comportă ca un ticălos.

Livresc a fost și Don Quijote, cavalerul umiliților. Dar nu mi-l pot închipui atît de abject...

P. S. Am consultat  F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012.

P. P. S. În imagine: Zoran Music, Autoportrait (1997).


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 aprilie 2017

Ultimele 12 ore din viața celui mai deprimat dintre alcoolici


Am observat cu mirare că, din pricina titlului prea savant, prietenii nu au dat o atenție exagerată acestei note, care merita, am impresia, un destin mai bun. M-am hotărît atunci, brusc, să-i schimb titlul. A rezultat ceea ce vedeți mai sus. Nu e fără legătură cu nota mea...


Prima și ultima dată cînd am citit romanul lui Malcolm Lowry Sub vulcan, n-am priceput despre ce este vorba, nu m-a dus capu'. Mi-au plăcut frazele, recunosc, viziunile. Una prezintă rotirea constelațiilor pe bolta cerească, o minunăție. Asta am spus deja în postarea de ieri. Astăzi am citit vechile extrase și cîteva articole despre roman, ca să mă edific și să devin mai știutor. Mă simt, deci, în stare să-i fac rezumatul. Mă simt erudit. Nu sînt prea multe de spus.

În mare, e vorba de ultimele 12 ore din viața unui alcoolic. El nu are decît meritul (profund discutabil) de a bea și de a ține discursuri întortocheate. Unele sînt monologuri interioare destul de obscure, altele sînt discuții foarte savante cu prietenii. Discută despre simboluri, despre virtuțile cifrei 7. De altfel, nimeni nu discută, în acest roman, lucruri de rînd. La capătul celor 12 ore, consulul Geoffrey Firmin este împușcat (unii cred că de agenții unui stat străin, există ceva tulbure în trecutul eroului, alții presupun că de polițiștii locali). Oricum ar fi, este împușcat și gata. Moare. Înainte de a fi împușcat, consemnez: sosirea soției sale, Yvonne, în scopul imposibil de a reface un mariaj imposibil. Înainte de a fi împușcat Firmin, Yvonne moare într-un accident de călărie, deși acest fapt nu este întru totul sigur. Pînă una-alta, nimic nu e sigur în trama cărții. Înainte de a fi împușcat, consulul bea fără alegere: tequila, rom, mezcal, bere, vin și, în genere, orice fel de lichid excitant. Înainte de a fi împușcat, se plimbă prin orașul Quauhnahuac - situat sub vulcanul Popocatepetl - și face o călătorie cu autobuzul. În timpul acestei călătorii, pasagerii privesc, prăbușit la marginea drumului, un indian pe moarte. Nimeni nu îndrăznește să-i vină în ajutor.

Titlul Under the Volcano, sugerează, probabil, primejdia iminentă în care trăiește Geoffrey Firmin, încordarea minții lui, finalul crud spre care se îndreaptă neștiutor. Toate recenziile, cu o excepție semnificativă, elogiază romanul lui Malcolm Lowry. Ar fi o rescriere a Divinei comedii, o prezentare a infernului, a unei experiențe-limită, ca să folosesc expresia unui filosof. Este menționat adesea numele lui James Joyce. În fine, cineva afirmă negru pe alb: Sub vulcan „nu poate fi comparat decît cu marile cărți totemice ale secolului trecut”.

În treacăt fie zis, postul lui Firmin este o sinecură (relațiile dintre Mexic și Marea Britanie sînt rupte) și Firmin nu vădește, în prezentul relatării, vreun talent deosebit, care să justifice sinecura. Altfel spus, bea fără nici o măsură pe banii statului. În pofida acestui amănunt, în opinia experților, viața lui Firmin ar reprezenta o expresie a tragediei umane. Trebuie să înțelegem adevărul că omul (omul în genere) nu are nici o scăpare, că e o ființă perpetuu amenințată, o pasiune inutilă. Firmin e doar un exemplu al tragediei, un pacient. Eu unul nu cred că omul (omul în genere) trăiește vreo tragedie, asta constituie o invenție a poeților -, ar trăi o tragedie doar dacă omul (omul în genere) ar însemna ceva în universul cunoscut, unde nu-i decît un parazit și o gîză. Dar cred că romanul lui Malcolm Lowry se salvează prin stilul somptuos, chiar dacă eu l-am citit în traducere.

Sînt constrîns să trag și o concluzie. Îmbucurătoare. Exegeții cei mai versați n-au înțeles mai mult decît mine. Deci, am citit romanul aproape corect. Deci, nu mai constituie o obligație și o urgență să-l recitesc....


P. S. Pentru bibliofili și curioși, recomand ediția următoare: Malcolm Lowry, Sub vulcan, traducere de Florin Șlapac, Iași: Polirom, 2003, 470p.

P. P. S. În imagine: miniatură din Livre d'heures de Catherine de Clèves, 1440.


Citiţi în continuare!

marți, 11 aprilie 2017

5 reguli sfinte pentru a citi prost. Principiile oricărei lecturi greșite



Poți învăța să citești rău? Sau, altfel spus, cum poți deveni (măcar pentru o vreme) un cititor lunatic? Există reguli pentru o astfel de faptă?

Eu, unul, nu-mi amintesc să fi citit bine / corect o carte, una singură, de prima dată. Nici măcar o poveste, un basm cult, Inimă rece, de exemplu. Mereu am greșit. Deși nu sînt foarte mîndru de asta. Iar cînd am înțeles că am greșit, căutînd recenzii și opinii avizate, nu am avut întotdeauna dispoziția și energia să re-citesc cartea. În concluzie, lectura nu mi-a folosit, nu m-a făcut mai știutor, mai înțelept. Am citit degeaba.

Prima lectură te lasă, de obicei, într-un întuneric aproximativ, străbătut de mici raze de lumină: puținul pe care l-ai pătruns, cînd l-ai pătruns și nu trăiești o iluzie. Crezi că ai priceput sensul, miza cărții, dar simți în același timp (fiindcă nu ești un cititor naiv) că ceva ți-a scăpat, esențialul. Există un criteriu infailibil al lecturii proaste: nu reții mai nimic din carte, sau reții amănunte disparate, fără nici o legătură unul cu celălalt, replici, gesturi, sintagme mai mult sau mai puțin fericite. Amănuntele nu fac un tot. Și nici nu poți rezuma acțiunea, ca și cînd ai privi de deasupra, firește, cînd există acțiune, fabulă, și nu o mulțime confuză de cuvinte, ca în noul roman. Nabokov avea dreptate, adevărata lectură e să re-citești.

De pildă, un eseist faimos (și, în definitiv, un bun cititor), Joseph Epstein, a păstrat din Idiotul lui Dostoievski doar amintirea faptului că prințul Mîșkin suferă de epilepsie. În rest, găsea că romanul are prea multe personaje și că aceste personaje se confunda între ele, nu au identitate. Nastasia Filippovna nu-i mai spunea absolut nimic. Nici aprigul Rogojin. Pornind de la acest caz, aș remarca banalitatea încurajantă că orice cititor erudit și trecut prin hermeneutici poate greși. În fond, învățăm să citim bine și, pînă la urmă, citim mereu rău, ceea ce înseamnă că, în realitate, nu învățăm niciodată să citim bine (învățăm cel mult să citim în diferite feluri), oricîte eforturi ar face profesorul de literatură.

Așa am pățit cîndva cu romanul lui Malcolm Lowry, La poalele vulcanului. Am fost cucerit de stilul somptuos, princiar al cărții (romanul este într-adevăr o mare reușită stilistică, dar nu se reduce la asta), și am pierdut acțiunea, firul epic. N-am înțeles de ce Consulul era mereu amețit, de ce-și căuta refugiul în excitante (în tequila, în mezcal, de atunci țin minte aceste promițătoare nume). Am reținut, așadar, doar un personaj căzut în patima alcoolului și monologul lui adesea halucinatoriu. N-am sesizat, în schimb, că era un personaj vulnerabil, amenințat, și că el însuși știa prea bine asta.

Dacă m-ar fi întrebat cineva despre ce a scris autorul, care a fost „intenția” lui, n-aș fi știut ce să-i spun. Greșeala mea fusese aceea că prețuisem prea mult frumusețea frazelor, fusesem pur și simplu orbit de stil. Ignorasem faptele (cîte sînt). În definitiv, Consulul avea un motiv să bea. Nu intuisem acest motiv. Protagonistul mi-a rămas opac. Deci, ca să trag o concluzie provizorie, nu citisem corect romanul lui Lowry.

Îmi mai amintesc, ca să închei această notă sumară, că am copiat cu răbdare o mulțime de pasaje. Tot pentru frumusețea lor amețitoare.

Voi reveni cît de curînd. Nu e o promisiune, e o amenințare...


P. S. Jonathan Culler citea deliberat greșit tocmai Povestea celor trei purceluși.

P. P. S. În imagine: Leonor Fini (1907 - 1996), Reading Girl with a very large Cat.


Citiţi în continuare!

luni, 10 aprilie 2017

Cele mai faine 5 cărți apărute în 2016 (și citite de mine în 2016, 2017 și 2018)




De obicei, topul cărților dintr-un an se face în 31 decembrie (așa am procedat în 2014) sau cel mai tîrziu în ianuarie... Anul trecut nu m-am învrednicit să fac un top, am citit mai mult cărți de filosofie (m-am omorît cu sensul vieții și cu problema sinelui) și mai puțin romane și literatură în general, așa încît n-am îndrăznit să fac recomandări și îndemnuri de lectură mai devreme. Așa cum mă așteptam, cărțile foarte bune au fost puține, de numărat pe degetele unei singure mîini.

Fac acum un top rapid, fără multe comentarii (cu o excepție). Deci:


1. Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, volumele 1+2+3, București: Editura Univers, 2016.

Un roman despre care am scris de multe ori pe blog și despre care am vorbit prietenilor și studenților cu entuziasm. Înainte de a se interna pentru ultima oară în spital, în preajma morții, deci, prozatorul i-a înmînat Carolinei Lopez (soția sa) 5 dischete (era în 2003, se lucra încă pe dischete). Fiecare dischetă conținea una din părțile romanului. Bolaño a vrut să scoată cinci cărți (onorariile primite ar fi fost, în opinia lui, mai mari), dar Carolina și editorii au hotărit să publice totul într-un singur volum. A rezultat un roman stufos, vădit neterminat, haotic, genial, uriaș, incomparabil. Forța narativă a lui Roberto Bolaño este copleșitoare. Pe lîngă el (prea) mulți dintre premianții Nobel din ultimii 25 de ani par niște mici-pitici. Doar Philip Roth îi face concurență, tocmai pentru că nu a luat Nobelul. Nici Bolaño dacă ar fi avut norocul să trăiască mai mult, nu l-ar fi luat. Partea care mi-a plăcut cel mai mult este, desigur, ”Partea lui Amalfitano” (un profesor de filosofie de la o universitate din Santa Teresa înnebunește treptat și își dă seama că înnebunește treptat, fără să intre în panică; nici fiica lui, Rosa, nu intră în panică). ”Partea lui Fate” (Fate e pseudonimul unui ziarist negru, american desigur, care e trimis în Santa Teresa să scrie cronica unui meci de box, deși nu se pricepe la box) e la același nivel. Și „Partea lui Arcimboldi” e faină. Partea care mi-a plăcut mai puțin (s-o spun, n-o să mă certe Simona, nu-mi va arăta obrazul LuciaT?) este ”Partea crimelor” (chiar dacă criticii o socotesc miezul cărții, nu se leagă de întreg). Neîndoios, nu trebuie să uităm că Roberto Bolaño n-a avut răgazul să-și termine cartea, volumul publicat pornește de la un simplu draft. Ar fi rescris cu siguranță multe pagini, ar fi renunțat la altele, ar fi legat, poate, mai bine părțile, cine știe... Un roman pe care dacă nu-l citești (ori îl amîni), nu faci o treabă înțeleaptă.


2. Roberto Bolaño, Amuleta, traducere de Dan Munteanu Colan, București: Editura Univers, 2016, 152p.

Poate să pară o exagerare, o obsesie, o țăcăneală, că mai pun un Bolaño, dar socot că nu e. Toată lumea a zis că Amuleta este o povestire de trecere între Detectivii sălbatici și 2666. Nu mă costă nimic dacă repet această platitudine, deși cartea e minunată și ar merita mai mult efort din partea comentatorului de față. Poate revin cu o recenzie.


3. Ian McEwan, Coajă de nucă, traducere de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2016, 216p.

Un roman foarte bun. L-am recenzat cu bucurie aici.


4. Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p.

Vedeți, rogu-vă, aici și aici.


5. Eleanor Catton, Luminătorii, traducere de Irina Negrea, București: Editura Art, 2016, 780p.

Un excelent roman de aventuri (și de complicații zodiacale, la care nu m-am oprit), scris de o prozatoare de 30 de ani, peste Sticletele Donnei Tartt. Se citește cu plăcere, dacă nu-ți bați capul cu trimiterile cabbalistice, oricum inutile. Acțiunea e de ajuns.


5. bis. Și încă:

N-ar fi deloc cuminte să nu amintesc (alături de romanele de mai sus) două cărți monumentale, demne de interesul oricărui pasionat de literatură. Și anume:

Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera, traducere de Veronica D. Niculescu, Iași: Polirom, 2016, 732p. Este suficient să menționez că Veronica D. Niculescu a muncit aproape un an la traducerea acestui volum impresionat. Nu am cuvinte să elogiez strădania ei și rezultatul. Viața lui Vladimir Nabokov relatată de el însuși - aproape zi de zi - în scrisorile către soția sa, apriga Vera. De aici știu că Nabokov izbucnea în plîns cînd citea Doamna Bovary.

Mircea Mihăieș, Ulysses. 732, Iași Polirom, 2016, 1016p. O analiză minuțioasă a capodoperei lui Joyce, redactată cu iscusința și verva unui prozator.


5. bis. bis Și încă:

*** Un ev enorm și delicat. Poeți ai veacului de mijloc și ai prerenașterii franceze, tălmăciri și glose de Șerban Foarță, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2016, 240p. Nu se poate rata.


P. S. În imagine, Jean-Baptiste Santerre (1651 - 1717): Jeune fille lisant une lettre à la bougie.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 aprilie 2017

De ce l-a trădat Iuda pe Iisus? Trei răspunsuri



a. O părere personală: Iuda a acționat liber

Pornesc de la romanul lui Amos Oz, Iuda. Mă grăbesc să spun că voi discuta, în această notă sumară, doar figura lui Iuda, chestiunea trădării și rolul trădătorului în scenariul christic. Cel puțin pentru mine, problema e veche și, desigur, nu mai are stringența de altădată. Nu mai simt o înfiorare cînd pronunț numele lui Iuda Iscariotul. Altfel spus, nu mai am entuziasmul să afirm / ori să neg necesitatea lui Iuda și, deci, lipsa lui de libertate.

În opinia mea, cînd l-a vîndut pe Christos, Iuda a procedat cît se poate de liber, așa i-a trecut lui prin cap, așa a găsit el că e mai bine.

În opinia mea, întrucît a fost Messia (și nu un impostor), Iisus nu avea nevoie de un actor suplimentar pentru a-și atinge scopul de a fi răstignit și de a învia (a treia zi, după Scripturi). Se putea preda singur, putea merge direct la preoții evrei și la Pilat din Pont, putea declara limpede că El este Regele Iudeilor, Rex iudeorum (cel vestit de proroci), fără a folosi un limbaj de semne evocatoare (”semnul lui Iona”), un limbaj învăluit etc. În opinia mea, sărutul trădător este o gratuitate și o calomnie, un simplu deget îndreptat spre Iisus ar fi fost mai mult decît suficient, soldații romani nu erau chiar atît de naivi, ar fi putut întreba simplu: cine e cutare și cutare? În fond, scena arestării are ceva teatral, de vodevil, o stridență, îmbrățișarea vînzătorului.

Iuda e mai degrabă un alibi, o scuză, un pretext atît pentru creștini, cît și pentru iudei. Creștinii citesc în gestul lui determinismul divin, planul bine lucrat încă dintru începuturi, evreii văd în Iuda, precum Amos Oz în romanul de față, un creștin dezamăgit (cel care observă doar moartea lui Iisus și nu are răbdarea de a aștepta și Învierea Lui), ori un om înșelat de însuși Învățătorul său, care îi cere, în final, să-l denunțe. Iuda îndeplinește supus porunca și, astfel, îi vine în ajutor lui Iisus - care s-a întrupat, printre altele, tocmai pentru a veni în ajutor unor oameni ca Iuda.

În fine, ideea că Iuda a acționat dintr-o necesitate, că opțiunea de a-l trăda pe Iisus era scrisă cu mult înaintea Întrupării și că el, id est Iuda, ar fi un personaj obligatoriu în drama Răstignirii mi s-a părut dintotdeauna o concluzie trasă de păr. Pentru faptul că s-a întîmplat ceea ce Iisus a dorit să se întîmple, nu este nimeni de vină.


b. Versiunea lui Bistritzky: Iuda a acționat din porunca Mîntuitorului

«Shmuel Asch spuse: - Scriitorul Nathan Agmon, mai cunoscut sub numele Nathan Bistritzky a publicat în 1921 o legendă dramatizată, adică un fel de piesă de teatru, cu titlul Yeoshua din Nazareth. La Bistritzky, Iuda se întoarce în noaptea Cinei celei de Taină de la casa lui Caiafa, marele preot, unde aflase că mai-marii preoţimii hotărîseră că Isus trebuia să moară. Iuda îl imploră pe Isus să-l însoţească, să fugă din Ierusalim în aceeaşi noapte. Dar Isus al lui Bistritzky refuză să fugă, spunînd că sufletul îi era obosit şi voia să moară. Îi dă lui Iuda sarcina de a-l ajuta să moară trădîndu-l, depunînd mărturie că el într-adevăr se pretindea a fi Mesia, sau regele evreilor. Auzind asta, Iuda „se îndepărtează de el cu groază“, „îşi trage mîinile înspăimîntat“ şi îl numeşte pe Isus „şarpe… şarpe eşti, cu figură de porumbel“. Isus îi răspunde: „Calcă-mă atunci“. Iar Iuda îndrăzneşte să-l certe pe Isus prin cuvintele „Nu te sacrifica“, implorîndu-şi dascălul să nu-i dea o asemenea sarcină groaznică. Dar Isus e hotărît: „Eu îţi ordon să mă predai, pentru că dorinţa mea e să mor pe cruce“. Iuda refuză. Se îndepărtează de Isus cu intenţia de a se înapoia în oraş. Dar o forţă mai puternică decît el îl face să se întoarcă în ultima clipă, să îngenuncheze în faţa dascălului şi să ia asupra lui, fără entuziasm, misiunea teribilă care-i fusese încredinţată. Trădătorul, conform acestei opere, nu e altceva decît un ucenic fidel: predîndu-l pe Isus celor care-l urmăreau, nu face decît să-şi îndeplinească supus menirea pe care dascălul i-a atribuit-o» (Amos Oz, Iuda, p.243).


c. Versiunea lui Shmuel Asch (Amos Oz): Iuda a fost un creștin dezamăgit

„Isus şi ucenicii lui erau evrei din tată-n fiu. Însă în imaginaţia populară a creştinilor, singurul dintre ei care le-a rămas în memorie ca fiind evreu – şi reprezentant al întregului popor evreu – e Iuda Iscariotul. În momentul în care trimişii sacerdoţilor şi paznicii Templului au venit să-l aresteze pe Isus, toţi ucenicii s-au speriat şi, îngroziţi, s-au împrăştiat în toate direcţiile, doar Iuda rămînînd pe loc. Poate l-a sărutat pe Isus ca să-l îmbărbăteze. Poate a plecat împreună cu gărzile acolo unde l-au dus pe Isus. Şi Petru a ajuns în locul acela, dar înainte de a se lumina de ziuă îl renegă pe Isus de trei ori. Iuda nu-l renegă. Cât de ironic e acest fapt, notă Shmuel în caietul lui, că primul şi ultimul creştin, singurul creştin care nu l-a părăsit pe Isus nici un moment şi nu l-a renegat, singurul creştin care a crezut în divinitatea lui Isus pînă în ultima clipă a acestuia pe cruce, creştinul care a crezut în mod absolut că Isus va coborî de pe cruce în faţa întregului Ierusalim şi în faţa întregii lumi, singurul creştin care a murit împreună cu Isus şi nu a continuat să trăiască după el, singurul a cărui inimă a fost într-adevăr zdrobită la moartea lui Isus, tocmai el a fost văzut de oameni,  timp de mii de ani, ca evreul cel mai reprezentativ” (pp.184-185).


P. S. Am folosit: Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p., 32 lei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 aprilie 2017

5 poeți importanți care s-au sinucis din pricina amantelor prin otrăvire cu sodă caustică



Cel mai zdrobitor succes la public îl au enumerările de cîte 5. Nu e nici un secret. Dacă vrei să fii iubit (și popular), caută un grup de cinci artiști și spune ceva original sau caraghios sau bizar sau dubios despre ei. Vei trezi imediat un interes ascuțit. Am să dau 5 + 5 exemple foarte instructive de astfel de subiecte căutate și distribuite în universul internetului. Deci:


I. 5 eroine de roman care au practicat curvia / preacurvia (împărăteasa Messalina, eroina lui Juvenal și a lui Alfred Jarry, matroana din Efes, evocată de Petronius în Satyricon, femeia dogarului din Măgarul de aur, Moll Flanders, Emma Bovary, Anna Karenina, Sonia Marmeladova, na, că-s mai multe).

II. 5 dinți necesari oricărui scriitor de pamflete (canin superior și inferior, incisiv superior și inferior, central și lateral, premolar, molar, măsea de minte).

III. 5 trăiri din adîncul cel mai intim și mai incognoscibil al eseiștilor (invidia, ura, disprețul, antipatia, resentimentul).

IV. 5 creatori care nu au cunoscut femeia (Henry James, orientare sexuală nedefinită, Verlaine, Proust - homosexuali, Roland Barthes, eseist oedipian, Borges, numit ”pobrecito” de către femeia care îi făcea curat în casă, dintr-un motiv evident, Michel Foucault - homosexual, a murit de SIDA în chinuri indescriptibile).

V. 5 femei care nu au cunoscut bărbatul, deși au scris amețitor de frumos și ar fi meritat o soartă mai bună (Sappho, Gertrude Stein, Marguerite Yourcenar, Jeanette Winterson, Anne F. Garréta).

VI. 5 sclipiri ale minții filosofilor și lipsa lor completă de urmări (inutil să le mai pomenesc).

VII. 5 scriitori bibliofobi (vezi aici o notă lămuritoare).

VIII. 5 scriitori care nu au iubit cîtuși de puțin scrisul (i-am comentat aici).

IX. 5 autori care se trezeau - fie iarnă, fie vară - la ora 5 AM în scopul nobil de a-și redacta capodoperele: Lev Nicolaevici Tolstoi - între 5 și 9 se plimba prin pădurea de la Iasnaia Poliana, călare, medita la naivitatea lui Pierre Bezuhov, apoi se apuca de scris, era miop și stătea pe un scaun făurit doar pentru el, cu picioarele mai scurte, Thomas Mann - scria zilnic între 9 și 12, David Lodge - a scris și scrie nesmintit între 8 și 12 (cu o oră în plus față de Thomas Mann, de aici provine pesemne diferența de valoare!), Mihai Ursachi - era foarte matinal, se trezea pe la ora a 3-a a dimineții, dar nu se ridica din pat pînă la 5, visa cai verzi pe pereți; lucra între 5 și 9 (la 9 primea musafiri și apoi ieșea prin oraș să discute cu enoriașii din parohie), G. Călinescu - se culca la 8 seara, dormea neîntors pînă la ora 5, după care adăuga un capitol nou la Enigma Otiliei și un altul (despre E. Lovinescu) în Istoria literaturii române... Casa în care a scris Enigma Otiliei se află în Iași (al cincilea oraș din Europa ca mărime și populație), în fundacul Ionescu la numărul 5 - 1.

X. 5 scriitori care și-au redactat lucrările, poeziile și romanele noaptea (Aulus Gellius, Balzac, Eminescu, Rebreanu, Roberto Bolaño). Acest regim este ucigaș. Autorii mor foarte repede din pricina unei epuizări nervoase progresive.

Mă opresc aici, este mult prea tîrziu (eu nu sînt un noctambul) și m-am plictisit să tot număr pe degete din cinci în cinci. Îmi voi cumpăra un abac...


P. S. În imagine, Peter Paul Rubens (1577 - 1640), L'enlevement des Filles de Leucippe (vers 1618).


Citiţi în continuare!

luni, 3 aprilie 2017

Iubirea care se naște în ochi



Voi spune două cuvinte despre ”iubirea de departe” (amor de lonh) a trubadurilor, dar poate mai multe despre iubirea de alături. Și despre lumina strălucitoare din ochii care nu se văd.

Nu știu dacă un om se poate îndrăgosti de cineva doar privindu-i portretul, oricît de reușit ar fi acel portret. Și oricît de sprințară i-ar fi închipuirea. Mă îndoiesc. Deși, cînd vorbim de(spre) iubire, orice grozăvenie este cu putință. Nu te îndrăgostești dintr-un motiv, ci în pofida lui. Iubești fiindcă n-ai vrut să, fiindcă n-ai fost în stare să, fiindcă iubirea a fost imposibilă. Nu numai că determinismul e răsturnat (pentru că devine în pofida faptului că...), în iubire nu există nici un determinism. Cel mult, o oarbă fatalitate.

Jaufré Rudel, prinț de Blaye, pretinde că s-a îndrăgostit de contesa de Tripoli în acest chip, i-a văzut portretul. De îndată ce l-a văzut, a ghicit - dincolo de trăsăturile lui - ”femeia vieții”. Ea însăși. După cum se știe, specia poeților se îndrăgostește foarte ușor, poeții se aprind fără amnar, e vorba, în cazul lor, de o combustie spontană, instantanee. Ei n-au nevoie, ca toată lumea, de vreun impuls carnal, de prezența unei femei aievea, cu rotunjimi și moliciuni, de o privire fermecătoare, n-au nevoie de nimic, de nimic. Sucombă. Iubesc fiindcă iubesc. Au fost loviți de o stihie, i-a vizitat un fulger, au sorbit le vin herbé.

Firește, este un fapt indubitabil, verificat de cei mai experți experți dintre experți: iubirea poate lua naștere adeseori (și) printr-un joc al privirilor. Ești în tren, n-ai ce face și te uiți în jur. Vezi o femeie. Ea se preface mai întîi că nu te vede, vicleana. Îi privești insistent privirea. Ți-o întoarce uimită. Are ochi de madonă, enormi, inocenți, puri. Nu te pierzi cu firea. O scrutezi tenace. Un ceas, două, cinci. Te cufunzi în glaucul ochilor ei. Ea se cufundă în glaucul ochilor tăi. Geme. Simte frisoane. Cînd călătoria ia sfîrșit, femeia vibrează din tot corpul ca o vioară în vînt, are un tremur nervos al buzelor și îți cade subit în brațe. S-a albit cu totul la față. Are ochii stinși. Abia respiră. Îți smulgi părul din cap. Intri în criză, în stop cardio-respirator. Disperi. O tratezi cu săruri pe la năsuc, îi dai palme în obrăgiorii palizi, îi donezi viața, și, mai tîrziu, împins de Fortuna, te însori cu ea. Trăiți beatitudinea într-un castel rustic, pe o stîncă, în modul cel mai egoist cu putință. Nu primești musafiri. N-o arăți nimănui. Este a ta. Ești al ei. Pentru o veșnicie, pentru totdeauna. Și totul a pornit de la o singură privire.

În Historia de duobus amantibusun romanț epistolar, Enea Silvio de' Piccolomini, cel ce va fi ales papă sub numele de Pius al II-lea (din 19 august 1458), a imaginat cîndva un episod identic, dar într-un decor diferit. Un bărbat și o femeie călătoresc cu trăsura prin Italia. Lucrezia vine din Toscana. Euryalus din Franconia. Ea este o femeie măritată (greșit) din Siena, el e trimisul unui nobil din Franconia. Ea - tînără și fragedă. El - june și neliniștit. Nu schimbă nici un cuvînt, nici o vocală. Se privesc cu coada ochiului, neîncetat, minuțios, se pătrund de iubire. Jocul privirilor are un efect cert, sigur. Nu mai pot trăi unul fără altul, se perpelesc toată noaptea, febricitează. Își scriu lungi, interminabile epistole...

Ca să vedeți ce-i poate trece unui papă prin cap, dacă are mult timp la dispoziție și o inimă zglobie...

Despre ”amor de lonh” n-am scris mai nimic, deși am vădit esențialul. Va trebui să revin, deci...


P. S. În imagine ar trebui să fie o miniatură cu Tristan și Iseult. Nu e. Iată ce-mi scrie dl Alexandru Pătrășconiu: miniatura ”este dintr-un manuscripum medieval (”Yvain, le Chevalier au lion” - Chrétien de Troyes). Reprezintă momentul în care Yvain o întâlnește pe Lunette, o familiară a castelanei Laudine”. Lunette îl va ajuta să ajungă la domniță :)


Citiţi în continuare!