joi, 9 martie 2017

Sexul enormissim al lui Montaigne



Michel de Montaigne (1533 - 1592) n-a avut ce face și, într-un eseu cunoscut (III: 5: ”Despre versurile lui Vergiliu”), a vorbit în doi peri despre iubire, în general, și, uneori, despre sine, ca fost amant lipsit de vocație. Era trecut de cincizeci de ani. Își putea îngădui să discute orice.

Pînă una-alta, filosoful n-a cunoscut iubiri năprasnice, n-a încercat pasiuni și obsesii, n-a ars pe rugul insomniilor, nu s-a perpelit ca Nessus în tunica lui otrăvită, dar crede că a avut oarece noroc la femei, deși nu s-a omorît cu firea, a considerat subiectul (și afectul) lipsit de gravitate. Un bărbat are altele pe cap decît să stea după mofturile și hachițele unei femei. Energia se cuvine consumată în politică, în scris, în reverii, în războaie religioase. Deci, ca să vorbesc și eu în doi peri, cînd a fost să fie, a fost, cînd nu, nu. Iubirea - ca și absența ei - nu constituie o dramă. Aș remarca în treacăt că Montaigne gîndea întru totul ca un roman: pasiunea nu are ce căuta în existența (și biografia) unui bărbat, rămîne un amănunt neglijabil, nu pasiunile l-au făcut ilustru pe Seneca, nici iubirile pe Marcus Aurelius.

După ce s-a căsătorit cu Françoise Léonore de La Chassaigne, în 1565, i-a fost mult mai fidel decît prezumase. Au avut șase fiice, dar numai una a trăit. Pe Françoise n-a iubit-o prea tare. În definitiv, oamenii nu se căsătoresc din dragoste ori pentru dragoste, horribile dictu. Într-un mariaj corect, iubirea se cuvine repudiată, o jignești pe soție dacă ții prea tare la ea și, cu atît mai mult, dacă te strecori tîlhărește în patul ei. Hotărît lucru, soția nu este o tîrfă.

Ajung acum și la frazele cele mai comentate din eseu, care sînt și cele mai obscure. Montaigne spune despre sine că a fost un ”vicieux en soudaineté”. Traducătoarea română, Mariella Seulescu, crede că sintagma s-ar traduce prin ”vițiul repezirii” [sic!], dar expresia originală, imposibil de echivalat fără rest, poate însemna aproape orice. Un viciu este, totuși, un viciu și nimeni nu se laudă cu un viciu, probabil nici Montaigne, dacă vorbește serios. Problema e că nu putem ghici viciul și natura lui. Lipsa de răbdare și tandrețe? Greu de spus. De obicei, femeile vor să fie luate cu binișorul, prin învăluire, vor să aibă, ele, inițiativa, vor să treacă luni, ani, decenii pînă la momentul culminant, pînă la epifanie. Dar filosoful n-avea timp, deși nu-mi închipui că-și brusca nevasta, nu-i stătea în fire, era mai degrabă un apatic și un solitar. Françoise nu s-a plîns.

Nici exegeții nu s-au pus de acord. Soluția s-a împărțit, bineînțeles, după sexe. Bărbații înclină pentru un răspuns asemănător cu al meu: filosoful nu se remarca prin paciență. Femeile pentru un răspuns radical. De-o pildă, Madeleine Lazard, autoarea lucrării Montaigne et la femme: sur des vers de Virgile (chapitre 5 du livre III des Essais), tipărită în 2010, la editura parisiană Arléa. Ea consideră că gînditorul se descrie, prin sintagma sus-citată, ca fiind un ”éjaculateur précoce”. 

Și mai greu de interpretat este afirmația lui Montaigne că a fost rău tratat de către natură, ”illégitimement et incivilement”, lăsîndu-i  ”une lésion énormissime”, o ”leziune enormissimă” (o ”nemăsurată știrbire”, propune Mariella Seulescu). Leziunea enormissimă reprezintă, se pare, o denumire juridică și numește o pagubă, vinzi ceva și primești un preț mai mic decît s-a convenit inițial (cf. Stéphan Geonget, ”Les enjeux juridiques de la "lésion énormissime", Bulletin de la Société Internationale des Amis de Montaigne, 2007, pp.111-117). Montaigne întrerupe fraza și adaugă cîteva versuri latinești, ce se pot rezuma astfel: ”Matroanele nu văd (ele știu destule!) o sculă micuță decît cu neplăcere”. Deslușim aici o veche glumă masculină: pe femeie n-o mulțumește niciodată dimensiunea, e insațiabilă...

Ce înțelege Madeleine Lazard din fraza eseistului? Nimic mai mult, nimic mai puțin decît: ”l'auteur des Essais était doté d'un tout petit sexe”. E imposibil de precizat cît de mare trebuie să fie sexul unui filosof ironic, pentru ca o matroană experimentată să-l privească cu plăcere...

Dacă n-a avut ce face și a vorbit în doi peri, bietul Montaigne trage ponoasele.


P. S. Alte articole despre Montaigne: 
aici (despre cartea lui Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, Paris: France Inter & Éditions des Équateurs, 2013, 176p.), aici (pasiunea lui Flaubert pentru Montaigne) și aici (obiceiurile culinare ale eseistului, pornind de la o lucrare franțuzească pe această temă). Mai sînt, firește, și alte însemnări despre Michel Eyquem de Montaigne, vă las să le descoperiți singuri...

P. P. S. În imagine: Camille Félix Bellanger (1853-1923): Abel (1874-1875).

Niciun comentariu: