joi, 30 martie 2017

Cea mai discretă scenă de sex din literatură




În filmul Șatra (urcă la cer) există o scenă care nouă, copiilor de atunci, ne provoca o imensă dezamăgire. Rada stă pe malul unui rîu și, dacă nu mă înșel, vrea să facă o baie. Privește la cameră cu un surîs viclean, și începe să se dezbrace. Mai întîi o fustă, apoi încă una, și apoi încă una, și tot așa vreme de minute interminabile. Apoi brățările, cerceii, inelele, bluzele, cămășile, iile. Straiele plutesc prin văzduh și cad cu o lentoare greu de îndurat, toată lumea așteaptă exasperată apocalipsa nudității.

În momentul suprem, băieții din sală ajunși la pragul de dincolo al simțirilor, cu pulsul duduitor, lipsiți total de respirație, făceau un ăăăăăăăă prelung și decepționat. Ațîțarea culmina într-o amărăciune funebră. Sînii actriței nu erau cîtuși de puțin pe măsura așteptărilor. Secvența dura prea mult, desfolierea fecioarei promitea o infinitate vizuală, un paradis de frăgezimi și crudități, iar, la sfîrșit, ei bine, la sfîrșit nu urma aproape nimic. Propriu vorbind, Rada nu avea ce dezgoli, scena despuierii (concepută după toate regulile unui streap-tease eliberator, decisiv) fusese, în fapt, o kantiană finalitate fără scop. Sînii ei, pe care așteptarea și iluzia îi proiectau la dimensiuni cosmice, aveau cea mai normală cu putință mărime, două merișoare parfumate...

Mă grăbesc să spun că Iuda, romanul lui Amos Oz, este o proză excepțională. Dacă n-aș fi parcurs recent 2666 de Roberto Bolaño, aș fi putut afirma despre Iuda că de mult nu am citit ceva mai bun. Pe lîngă discuția cu privire la rolul trădătorului în scenariul christic, romanul narează și o poveste de iubire. Frumoasă ca toate iubirile dificile. Studentul Shmuel Asch se îndrăgostește de Atalia Abarbanel, gazda lui. El are vreo 25, femeia 45 de ani. El este un expansiv cu idealuri socialiste, vrea să modifice lumea, femeia e o statuie a discreției și reținerii. Atalia tace, îl ține la respect, Shmuel nu îndrăznește să spere nimic, rămîne pînă la pagina 248 un adorator umil și lipsit de inițiativă. Frumusețea femeii vine din Cîntarea cîntărilor, din Judith. Iată:

”Era o femeie înaltă, de aproximativ patruzeci şi cinci de ani, şi se mişca prin cameră asemenea cuiva care cunoaşte bine puterea feminităţii. Purta o rochie uni de culoare deschisă, care-i ajungea până la glezne, şi un pulover roşu. Părul lung, brun îi aluneca moale până pe sînul stâng. Sub părul revărsat se legănau doi cercei mari din lemn. Corpul i se ghicea plin pe sub rochia strîmtă. Pantofii cu toc îi subliniau mersul uşor, în timp ce se îndrepta cu o mişcare lină spre fotoliul de nuiele... Cînd şi-a îndreptat ochii căprui, migdalaţi spre Shmuel, care o privea fix, nu a zîmbit, dar pe faţă i se putea citi o expresie de simpatie curioasă, uşor provocatoare. Ca şi cum ar fi întrebat: şi tu? Ce cauţi aici?... Îl privi din nou cu ochii ei căprui, siguri de puterea lor, studiindu-l cu interes şi cu plăcere, neluîndu-şi privirea de la el, pînă cînd tânărul fu obligat să-şi plece ochii” (pp.31-32).

Atalia e femeia, stăpîna, cum o numește Gershom Wald. Ea dictează regulile, ea pronunță sentința, casa este a ei. Reprezintă o frumusețe glacială și, totuși, echivocă, atrage, îmbie, amețește, și, în același timp, îl ține la mare distanță pe credincios. Shmuel înțelege că nu va putea obține nimic, deși femeia pare a-i făgădui mereu și mereu ceva. Amos Oz creează astfel o tensiune insuportabilă. N-o lungesc, nu sînt regizor, nu mă pricep să-l ațîț pe cititor. Voi cita deznodămîntul neașteptat:

”Shmuel închise ochii cu putere, așa cum făcea întotdeauna în primii ani ai copilăriei, cînd mama lui îl spăla în cadă și îi era frică de clăbucii care făceau să-l usture ochii. Dar de data asta Atalia nu adusese cu ea buretele, ci își trecu mîna de-a lungul pieptului lui păros de trei, patru ori, cu mișcări leneșe, își trecu un deget pe buzele lui și se îndepărtă o clipă spunîndu-i: Să nu scoți un cuvînt. Nimic. Luă o pernă de pe pat și acoperi cu ea poza tatălui ei, care era chiar în fața lor, privindu-i de deasupra biroului, își desfăcu și lăsă să-i cadă la picioare halatul albastru, iar înainte ca el să îndrăznească să deschidă ochii, Shmuel simți cum trupul ei cald îi acoperă corpul și cum degetele ei, fără nici o pregătire, îl conduc înăuntru. Și fiindcă Shmuel nu mai atinsese o femeie de cîteva luni, totul se termină înainte de a începe” (p.248).

Nu mă vor înțelege toți, unii preferă sugestia. Dar eu, citind acest pasaj, am făcut un ăăăăăăăă prelung, blazat. M-au stricat probabil Philip Roth și Roberto Bolaño cu îndrăznelile și blasfemiile lor erotice...


P. S. Datele complete ale cărții: Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p., 32 lei.

P. P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebespaar (1913).

Niciun comentariu: