luni, 27 martie 2017

Am văzut de nu mai puțin de 37 de ori...



Gramaticienii și profesorii de limba română interzic elevilor repetiția pe motivul că provine din / și atestă un vocabular sărac, nedemn de un elev silitor, nedemn de un viitor poet, nedemn de un premiant Nobel. Dacă un personaj întreabă, celălalt mai întîi răspunde, apoi replică, apoi ripostează, apoi retorchează, apoi ricanează etc. Cu nici un chip nu ai voie să repeți verbul a răspunde.

Iar dacă un personaj zice, al doilea spune, al treilea declară, al patrulea afirmă, al cincilea enunță, al șaselea mărturisește și nici unul nu mai îndrăznește să zică ș. a. m. d. Precum în exemplul următor, rezultat al unei clipe de supremă inspirație:

”Ea a spus: Dragul meu, numai pe tine te am.
Dragul ei a zis: Știu, scumpa mea.
Scumpa lui a declarat în șoaptă: Știam că știi, dulcele meu. (Preferabil: cunoșteam că știi. Ca să nu repetăm aiurea verbul a ști).
Dulcele ei a conchis visător: Și eu știam că tu cunoști ca eram prevenit...”

Sfatul profesorului nu e întotdeauna foarte înțelept, nici bun. Repetiția are mari virtuți stilistice (le-am enumerat în Breviarul sceptic, dacă m-ați scăpa de această carte, poate că aș publica alta, se mai găsește pe site-ul Polirom la 9, 99 lei). Primul scriitor care a încălcat axioma non-repetiției în mod limpede și sfidător a fost, am impresia, Jorge Luis Borges. Iată un fragment vestit:

”Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor și asfințitul, am văzut mulțimile Americii, am văzut o pînză de păianjen argintie în vîrful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumărați ochi larg deschiși scrutîndu-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pămînt..., am văzut chipul tău...” (Jorge Luis Borges, ”Aleph”, în Aleph, traducere de Andrei Ionescu, Iași: Polirom, 2011, pp.165-166).

În fraza lui Borges, verbul a vedea se repetă de 37 de ori, dacă am numărat (și văzut) bine. Repetiția sugerează vastitatea minuțioasă a viziunii, iar imobilitatea verbului (”am văzut..., am văzut..., am văzut...”) succesiunea accelerată a imaginilor din Aleph (sau, poate, simultaneitatea lor). Procedeul a avut succes și scriitorii de pretutindeni l-au preluat cu bucurie. Ofer patru exemple dintr-o sută.

Un citat introductiv: "Nu izbutea să-și mai dea seama dacă ciudățenia aceea se afla în mintea lui sau aievea. A zărit, în întuneric, umbrele unor păsări legendare. A văzut slove fără noimă, plămădite din linii stranii, în urmele armatelor de demoni care trecuseră cu veacuri în urmă prin locurile acelea de la margine de lume. A văzut urmele ființelor prefăcute în stane de piatră pentru că lunecaseră în păcat" (Orhan Pamuk, O ciudățenie a minții mele, traducere de Luminița Munteanu, Iași: Polirom, 2016).

Al doilea: ”Dar nu a fost aşa. Cînd a terminat de jucat, l-am văzut aşezînd tacul în rastel, l-am văzut îndreptându-se către ieşire, l-am văzut răzgîndindu-se, l-am văzut apropiindu-se de masa unde eu îmi terminasem rîndul” (Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Iaşi: Polirom, 2015, p.40).

Al treilea, tot din Vásquez: ”Mi-am dat seama de repeziciunea cu care se făcea întuneric. Mi-am mai dat seama şi de faptul că nu mai aveam cum să mă întorc la Bogotá, şi mi-am mai dat seama că Maya Fritts îşi dăduse şi ea seama de asta” (Zgomotul lucrurilor în cădere, p.118).

Ultimul: ”Dar se înșela. Tînărul Marco Antonio Guerra își dăduse și el seama. Și în plus își dăduse seama că și el își dăduse seama. Viața nu are nici o valoare...” (Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, București: Editura Univers, volumul 1, 2016, p.277)

Repetiția nu este numai muma învățăturii, ea este, adeseori, părintele bucuriei estetice...


P. S. În imagine: Martin Maingaud: The Three Daughters of George II (Anne, Amelia and Caroline), 1721.

Niciun comentariu: