luni, 20 martie 2017

2666: femeia vieții tale



Citesc 2666 de Roberto Bolaño și asta explică măcar în parte de ce am devenit atît de taciturn de vreo 10 zile. Deci, nu pot compune note complicate, nu am timp să gîndesc, nu face bine la cap. Și nici nu vreau. Deși chiar ieri am dat peste un fragment destul de lung în volumul 2 al romanului (pp.242-244), care era cît pe ce să-mi strice ziua punîndu-mă pe gînduri. M-am ținut tare. Iată despre ce este vorba.

Un bărbat (cameraman, Bolaño îi dă numai inițialele: J. T.) are norocul s-o întîlnească la o fermă, în pampas, pe ”femeia vieții sale”. Femeia vieții sale îl tulbură (bineînțeles) și devine o obsesie (bineînțeles). Bărbatul o soarbe din priviri, e magnetizat. Nu poate dormi, îi șoptește la infinit numele (noaptea, cînd e singur), dar de spus și de declarat nu-i spune și nu-i declară nimic. Cînd lucrul la film se termină, bărbatul pleacă singur acasă. Meditează la această întîlnire și e aproape mulțumit. Spre deosebire de mulți alții, care doar visează la femeia vieții lor, el chiar a avut șansa de a o vedea aievea.

Comportamentul lui mi s-a părut destul de ciudat. De obicei, bărbații nu stau încremeniți și muți, cînd zăresc Femeia cu f mare: amețesc și-și pierd cumpătul. Sînt în stare să facă moarte de om. Cît despre femei, ce să spun? În prezența Bărbatului cu b mare, femeile sînt eficiența însăși, febricitează, scot țipete prelungi, cad în delir și, pînă la urmă, dar mai degrabă cu mult înainte, își ating scopul.

Problema sună în chipul următor: cum decizi că o anume femeie este cu adevărat ”femeia vieții tale”? Ai deja un portret (și cînd s-a format acest portret?), te sprijini pe o intuiție, faci raționamente, compari, judeci dintr-un punct final? Femeia este un apriori (portretul de care vorbeam, cauți întruparea lui în real?) sau un aposteriori (ea a fost femeia pe care am iubit-o cel mai mult...). Eu unul nu văd limpede un răspuns (înclin spre portret, cu mențiunea că portretul se schimbă de-a lungul vieții). Deci, nu știu răspunsul. Și chiar dacă aș ști, nu am timp să-l înșir aici în toată amploarea lui vertiginoasă, mă întorc la Bolaño, mai am un volum...

Să nu uit. Există un mit despre care vorbește și Platon în Banchetul. Fiecare om își caută ”jumătatea” lui, femeia lui, bărbatul ei. Nu e obligatoriu s-o / să-l găsească. Dar cînd se regăsesc, formează la loc Androginul originar. În Adam și Eva, Rebreanu a ilustrat cu strălucire acest mit.

Iată pasajele semnificative din această intersecție dintre un bărbat și femeia ”lui”:

”În a treia zi de filmare, o duminică, și-a făcut apariția la fermă stăpîna casei... Avea în jur de patruzeci și cinci de ani și era o blondă frumoasă și elegantă care vorbea o engleză mult mai corectă decît cei trei nord-americani... Din aceste serate, care uneori se prelungeau pînă la 4 dimineața, JT își amintea bunăvoința cu care asculta amfitrioana, ochii ei vioi, pielea ei care strălucea în lumina lunii, întîmplările pe care le povestea din copilăria ei la țară și adolescența într-un internat din Elveția. Uneori, mai ales cînd era singur, în camera lui, culcat și acoperit cu o pătură pînă la gît, JT se gîndea că ea era femeia pe care o căutase zadarnic toată viața. Ce altceva am venit să fac aici, se întreba, decît s-o cunosc?... Stăpîna fermei se numea Estela și JT era în stare să-i repete numele pînă rămînea fără salivă în gură. Estela, Estela, spunea o dată și încă o dată, băgat sub pături, ca un vierme sau ca o cîrtiță fără somn. Cu toate acestea, ziua, cînd se întîlneau sau cînd vorbeau, cameramanul era discret și prudent. Nu-și permitea să-i arunce priviri de vită dusă la abator; nu-și permitea sugestii, nici să-și arate admirația de îndrăgostit. Relația lui cu amfitrioana nu s-a abătut în nici un moment de la strictele norme ale politeții și respectului. Cînd s-a terminat filmarea, stăpîna fermei s-a oferit să-i ducă în Bentley-ul ei pe soții Epstein și pe JT, dar acesta a preferat să facă voiajul de întoarcere la Buenos Aires împreună cu echipa de actori. După trei zile, soții Epstein l-au dus la aeroport și JT n-a îndrăznit să-i întrebe în mod direct de Estela. Dar nici despre film nu i-a întrebat nimic. La New York a încercat în zadar s-o uite. Primele zile au fost încărcate de melancolie și tristețe și JT se gîndea că niciodată nu-și va reveni. Și apoi să-și revină pentru ce? Odată cu trecerea vremii, totuși, înțelegea că nu pierduse nimic, ci dimpotrivă, cîștigase mult. Cel puțin, și-a spus, am cunoscut femeia vieții mele. Alții, majoritatea, o întrezăresc în filme, umbra marilor actrițe, privirea adevăratei tale iubiri. Eu, dimpotrivă, am văzut-o în carne și oase, i-am auzit vocea, i-am văzut silueta profilîndu-se pe nesfîrșitul pampas. I-am vorbit și ea de asemenea mi-a vorbit. De ce-aș putea să mă plîng?”

Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, volumul 2, București: Editura Univers, 2016, pp.242-244.


Alte articole despre Roberto Bolaño puteți citi aici (traducerile cărților sale în românește), aici (o viziune cu o statuie care iese din mare) și aici (o tentativă eșuată de a citi romanul 2666).


P. S. În imagine: John Collier (1850 - 1934), Priestess of Delphi (1891).

6 comentarii:

Ramona Trifan spunea...

frumos. da de ce ar vrea cineva s o intalneasca?

Valeriu Gherghel spunea...

Simplu, ca să aibă la ce se gândi la bătrânețe cu oarece regret :)

Ramona Trifan spunea...

bine ca nu se vorbeste si de barbatul vietii

Valeriu Gherghel spunea...

Nu se vorbește, dar oare nu cumva am putea vorbi de ”bărbatul morții”?

Ramona Trifan spunea...

depinde la ce te gandesti

Valeriu Gherghel spunea...

Cred că știi la ce mă gândesc :))