vineri, 31 martie 2017

Te iubesc atît de tare încît mi-e indiferent dacă exiști



Îmi îngădui să prezint în grabă ce am înțeles eu că este iubirea-pasiune. Ce a fost iubirea-pasiune în sinea ei, și dacă a fost ceva real, trăit de cavaleri și domnițe, ignor.

Primul lucru care îmi vine în gînd este faptul că iubirea-pasiune a presupus dintotdeauna distanța temporală / spațială dintre parteneri. De obicei, amanții nu stau împreună (ori stau prea puțin), unul pleacă în cruciadă și celălalt așteaptă în turnul castelului. Iubirea se verifică astfel prin absență; este o iubire din speța numită mai sus numai și, mai ales, dacă rezistă absenței temporare a unuia dintre parteneri. În al doilea rînd, iubirea persistă și dacă unul din amanți întîrzie sau dispare pentru totdeauna. Moartea nu distruge iubirea-pasiune. Dante continuă s-o iubească pe Beatrice, Petrarca pe Laura, în pofida morții. Mai mult, iubirea-pasiune pare a înflori din moarte. Despărțirea, absența, dispariția nu o afectează.

În plus și în consecință, iubirea persistă și în lipsa laturii sale erotic-carnale. Chiar dacă este o invenție lirică, încercarea, asag, eseul erotic definesc iubirea și o atestă. Amanții observă riguros castitatea, deși încercarea pare de domeniul imposibilului. Puterea de a rezista lîngă amant fără a-l atinge, fără a-l ”macula”, face parte din virtuțile unui îndrăgostit. În acest caz, ne putem întreba dacă erosul fără dorință este realmente posibil... Și ne mai putem întreba, firește, încă o dată, dacă o astfel de iubire caracterizată doar de privațiuni și renunțări este posibilă (chiar dacă totul este posibil atîta vreme cît nu a fost interzis, ori nu s-a împlinit) și în afara fantasmelor poetice.

Am precizat, totuși, că nu mă interesează dacă iubirea-pasiune a fost un fenomen real sau doar unul închipuit, o simplă aspirație, o ipoteză a trubadurilor, un divertisment al unor nobili blazați.

În fine, acum îmi dau seama că iubirea-pasiune, în varianta de mai sus, seamănă perfect cu iubirea predicată de teologii creștini: în mariaj trebuie să respecți castitatea, bărbatul care își iubește prea tare femeia comite adulter. Dar iubirea creștină presupune apropierea (viața e înfruntată împreună), cea pasională părăsirea, solitudinea. Mă mai gîndesc, este și mîine o zi. Cum cad peste ceva interesant, cum vă spun mintenaș ce am în minte...


Despre fin’ amors, iubirea-pasiune, courtly love, puteți citi și aici, dar și aici (etimologia cuvîntului ”amor”, semnificația termenului la anul 800), apoi aici (eros și agape în viziunea lui Anders Nygren), apoi aici (cîteva note despre lucrarea lui Jean Verdun cu privire la dragostea medievală), apoi aici (cele șase discursuri despre eros în dialogul lui Platon, Banchetul). Dacă voi mai scrie despre iubire, voi pune firește link-ul cuvenit...

Iată găsesc și o notă despre cartea lui Alain Besançon, Cinq personnages en quête d'amour: Amour et religion, Paris: Éditions de Fallois, 2010, 215p. Poate fi consultată aici.

Și încă: o notă despre Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti: Editura Trei, 2011, 256p. Verificați aici.

Și încă: în opinia lui Pascal (care nu iubea iubirea, ca sfîntul Augustin: amabam amare), iubirea și rațiunea una sînt. Nota mea aici.


P. S. Imaginea de deasupra acestei note apare adeseori ca o ilustrație a ceea ce a fost numit ”amour courtois”.


Citiţi în continuare!

joi, 30 martie 2017

Cea mai discretă scenă de sex din literatură




În filmul Șatra (urcă la cer) există o scenă care nouă, copiilor de atunci, ne provoca o imensă dezamăgire. Rada stă pe malul unui rîu și, dacă nu mă înșel, vrea să facă o baie. Privește la cameră cu un surîs viclean, și începe să se dezbrace. Mai întîi o fustă, apoi încă una, și apoi încă una, și tot așa vreme de minute interminabile. Apoi brățările, cerceii, inelele, bluzele, cămășile, iile. Straiele plutesc prin văzduh și cad cu o lentoare greu de îndurat, toată lumea așteaptă exasperată apocalipsa nudității.

În momentul suprem, băieții din sală ajunși la pragul de dincolo al simțirilor, cu pulsul duduitor, lipsiți total de respirație, făceau un ăăăăăăăă prelung și decepționat. Ațîțarea culmina într-o amărăciune funebră. Sînii actriței nu erau cîtuși de puțin pe măsura așteptărilor. Secvența dura prea mult, desfolierea fecioarei promitea o infinitate vizuală, un paradis de frăgezimi și crudități, iar, la sfîrșit, ei bine, la sfîrșit nu urma aproape nimic. Propriu vorbind, Rada nu avea ce dezgoli, scena despuierii (concepută după toate regulile unui streap-tease eliberator, decisiv) fusese, în fapt, o kantiană finalitate fără scop. Sînii ei, pe care așteptarea și iluzia îi proiectau la dimensiuni cosmice, aveau cea mai normală cu putință mărime, două merișoare parfumate...

Mă grăbesc să spun că Iuda, romanul lui Amos Oz, este o proză excepțională. Dacă n-aș fi parcurs recent 2666 de Roberto Bolaño, aș fi putut afirma despre Iuda că de mult nu am citit ceva mai bun. Pe lîngă discuția cu privire la rolul trădătorului în scenariul christic, romanul narează și o poveste de iubire. Frumoasă ca toate iubirile dificile. Studentul Shmuel Asch se îndrăgostește de Atalia Abarbanel, gazda lui. El are vreo 25, femeia 45 de ani. El este un expansiv cu idealuri socialiste, vrea să modifice lumea, femeia e o statuie a discreției și reținerii. Atalia tace, îl ține la respect, Shmuel nu îndrăznește să spere nimic, rămîne pînă la pagina 248 un adorator umil și lipsit de inițiativă. Frumusețea femeii vine din Cîntarea cîntărilor, din Judith. Iată:

”Era o femeie înaltă, de aproximativ patruzeci şi cinci de ani, şi se mişca prin cameră asemenea cuiva care cunoaşte bine puterea feminităţii. Purta o rochie uni de culoare deschisă, care-i ajungea până la glezne, şi un pulover roşu. Părul lung, brun îi aluneca moale până pe sînul stâng. Sub părul revărsat se legănau doi cercei mari din lemn. Corpul i se ghicea plin pe sub rochia strîmtă. Pantofii cu toc îi subliniau mersul uşor, în timp ce se îndrepta cu o mişcare lină spre fotoliul de nuiele... Cînd şi-a îndreptat ochii căprui, migdalaţi spre Shmuel, care o privea fix, nu a zîmbit, dar pe faţă i se putea citi o expresie de simpatie curioasă, uşor provocatoare. Ca şi cum ar fi întrebat: şi tu? Ce cauţi aici?... Îl privi din nou cu ochii ei căprui, siguri de puterea lor, studiindu-l cu interes şi cu plăcere, neluîndu-şi privirea de la el, pînă cînd tânărul fu obligat să-şi plece ochii” (pp.31-32).

Atalia e femeia, stăpîna, cum o numește Gershom Wald. Ea dictează regulile, ea pronunță sentința, casa este a ei. Reprezintă o frumusețe glacială și, totuși, echivocă, atrage, îmbie, amețește, și, în același timp, îl ține la mare distanță pe credincios. Shmuel înțelege că nu va putea obține nimic, deși femeia pare a-i făgădui mereu și mereu ceva. Amos Oz creează astfel o tensiune insuportabilă. N-o lungesc, nu sînt regizor, nu mă pricep să-l ațîț pe cititor. Voi cita deznodămîntul neașteptat:

”Shmuel închise ochii cu putere, așa cum făcea întotdeauna în primii ani ai copilăriei, cînd mama lui îl spăla în cadă și îi era frică de clăbucii care făceau să-l usture ochii. Dar de data asta Atalia nu adusese cu ea buretele, ci își trecu mîna de-a lungul pieptului lui păros de trei, patru ori, cu mișcări leneșe, își trecu un deget pe buzele lui și se îndepărtă o clipă spunîndu-i: Să nu scoți un cuvînt. Nimic. Luă o pernă de pe pat și acoperi cu ea poza tatălui ei, care era chiar în fața lor, privindu-i de deasupra biroului, își desfăcu și lăsă să-i cadă la picioare halatul albastru, iar înainte ca el să îndrăznească să deschidă ochii, Shmuel simți cum trupul ei cald îi acoperă corpul și cum degetele ei, fără nici o pregătire, îl conduc înăuntru. Și fiindcă Shmuel nu mai atinsese o femeie de cîteva luni, totul se termină înainte de a începe” (p.248).

Nu mă vor înțelege toți, unii preferă sugestia. Dar eu, citind acest pasaj, am făcut un ăăăăăăăă prelung, blazat. M-au stricat probabil Philip Roth și Roberto Bolaño cu îndrăznelile și blasfemiile lor erotice...


P. S. Datele complete ale cărții: Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p., 32 lei.

P. P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebespaar (1913).


Citiţi în continuare!

luni, 27 martie 2017

Am văzut de nu mai puțin de 37 de ori...



Gramaticienii și profesorii de limba română interzic elevilor repetiția pe motivul că provine din / și atestă un vocabular sărac, nedemn de un elev silitor, nedemn de un viitor poet, nedemn de un premiant Nobel. Dacă un personaj întreabă, celălalt mai întîi răspunde, apoi replică, apoi ripostează, apoi retorchează, apoi ricanează etc. Cu nici un chip nu ai voie să repeți verbul a răspunde.

Iar dacă un personaj zice, al doilea spune, al treilea declară, al patrulea afirmă, al cincilea enunță, al șaselea mărturisește și nici unul nu mai îndrăznește să zică ș. a. m. d. Precum în exemplul următor, rezultat al unei clipe de supremă inspirație:

”Ea a spus: Dragul meu, numai pe tine te am.
Dragul ei a zis: Știu, scumpa mea.
Scumpa lui a declarat în șoaptă: Știam că știi, dulcele meu. (Preferabil: cunoșteam că știi. Ca să nu repetăm aiurea verbul a ști).
Dulcele ei a conchis visător: Și eu știam că tu cunoști ca eram prevenit...”

Sfatul profesorului nu e întotdeauna foarte înțelept, nici bun. Repetiția are mari virtuți stilistice (le-am enumerat în Breviarul sceptic, dacă m-ați scăpa de această carte, poate că aș publica alta, se mai găsește pe site-ul Polirom la 9, 99 lei). Primul scriitor care a încălcat axioma non-repetiției în mod limpede și sfidător a fost, am impresia, Jorge Luis Borges. Iată un fragment vestit:

”Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor și asfințitul, am văzut mulțimile Americii, am văzut o pînză de păianjen argintie în vîrful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumărați ochi larg deschiși scrutîndu-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pămînt..., am văzut chipul tău...” (Jorge Luis Borges, ”Aleph”, în Aleph, traducere de Andrei Ionescu, Iași: Polirom, 2011, pp.165-166).

În fraza lui Borges, verbul a vedea se repetă de 37 de ori, dacă am numărat (și văzut) bine. Repetiția sugerează vastitatea minuțioasă a viziunii, iar imobilitatea verbului (”am văzut..., am văzut..., am văzut...”) succesiunea accelerată a imaginilor din Aleph (sau, poate, simultaneitatea lor). Procedeul a avut succes și scriitorii de pretutindeni l-au preluat cu bucurie. Ofer patru exemple dintr-o sută.

Un citat introductiv: "Nu izbutea să-și mai dea seama dacă ciudățenia aceea se afla în mintea lui sau aievea. A zărit, în întuneric, umbrele unor păsări legendare. A văzut slove fără noimă, plămădite din linii stranii, în urmele armatelor de demoni care trecuseră cu veacuri în urmă prin locurile acelea de la margine de lume. A văzut urmele ființelor prefăcute în stane de piatră pentru că lunecaseră în păcat" (Orhan Pamuk, O ciudățenie a minții mele, traducere de Luminița Munteanu, Iași: Polirom, 2016).

Al doilea: ”Dar nu a fost aşa. Cînd a terminat de jucat, l-am văzut aşezînd tacul în rastel, l-am văzut îndreptându-se către ieşire, l-am văzut răzgîndindu-se, l-am văzut apropiindu-se de masa unde eu îmi terminasem rîndul” (Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Iaşi: Polirom, 2015, p.40).

Al treilea, tot din Vásquez: ”Mi-am dat seama de repeziciunea cu care se făcea întuneric. Mi-am mai dat seama şi de faptul că nu mai aveam cum să mă întorc la Bogotá, şi mi-am mai dat seama că Maya Fritts îşi dăduse şi ea seama de asta” (Zgomotul lucrurilor în cădere, p.118).

Ultimul: ”Dar se înșela. Tînărul Marco Antonio Guerra își dăduse și el seama. Și în plus își dăduse seama că și el își dăduse seama. Viața nu are nici o valoare...” (Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, București: Editura Univers, volumul 1, 2016, p.277)

Repetiția nu este numai muma învățăturii, ea este, adeseori, părintele bucuriei estetice...


P. S. În imagine: Martin Maingaud: The Three Daughters of George II (Anne, Amelia and Caroline), 1721.


Citiţi în continuare!

luni, 20 martie 2017

2666: femeia vieții tale



Citesc 2666 de Roberto Bolaño și asta explică măcar în parte de ce am devenit atît de taciturn de vreo 10 zile. Deci, nu pot compune note complicate, nu am timp să gîndesc, nu face bine la cap. Și nici nu vreau. Deși chiar ieri am dat peste un fragment destul de lung în volumul 2 al romanului (pp.242-244), care era cît pe ce să-mi strice ziua punîndu-mă pe gînduri. M-am ținut tare. Iată despre ce este vorba.

Un bărbat (cameraman, Bolaño îi dă numai inițialele: J. T.) are norocul s-o întîlnească la o fermă, în pampas, pe ”femeia vieții sale”. Femeia vieții sale îl tulbură (bineînțeles) și devine o obsesie (bineînțeles). Bărbatul o soarbe din priviri, e magnetizat. Nu poate dormi, îi șoptește la infinit numele (noaptea, cînd e singur), dar de spus și de declarat nu-i spune și nu-i declară nimic. Cînd lucrul la film se termină, bărbatul pleacă singur acasă. Meditează la această întîlnire și e aproape mulțumit. Spre deosebire de mulți alții, care doar visează la femeia vieții lor, el chiar a avut șansa de a o vedea aievea.

Comportamentul lui mi s-a părut destul de ciudat. De obicei, bărbații nu stau încremeniți și muți, cînd zăresc Femeia cu f mare: amețesc și-și pierd cumpătul. Sînt în stare să facă moarte de om. Cît despre femei, ce să spun? În prezența Bărbatului cu b mare, femeile sînt eficiența însăși, febricitează, scot țipete prelungi, cad în delir și, pînă la urmă, dar mai degrabă cu mult înainte, își ating scopul.

Problema sună în chipul următor: cum decizi că o anume femeie este cu adevărat ”femeia vieții tale”? Ai deja un portret (și cînd s-a format acest portret?), te sprijini pe o intuiție, faci raționamente, compari, judeci dintr-un punct final? Femeia este un apriori (portretul de care vorbeam, cauți întruparea lui în real?) sau un aposteriori (ea a fost femeia pe care am iubit-o cel mai mult...). Eu unul nu văd limpede un răspuns (înclin spre portret, cu mențiunea că portretul se schimbă de-a lungul vieții). Deci, nu știu răspunsul. Și chiar dacă aș ști, nu am timp să-l înșir aici în toată amploarea lui vertiginoasă, mă întorc la Bolaño, mai am un volum...

Să nu uit. Există un mit despre care vorbește și Platon în Banchetul. Fiecare om își caută ”jumătatea” lui, femeia lui, bărbatul ei. Nu e obligatoriu s-o / să-l găsească. Dar cînd se regăsesc, formează la loc Androginul originar. În Adam și Eva, Rebreanu a ilustrat cu strălucire acest mit.

Iată pasajele semnificative din această intersecție dintre un bărbat și femeia ”lui”:

”În a treia zi de filmare, o duminică, și-a făcut apariția la fermă stăpîna casei... Avea în jur de patruzeci și cinci de ani și era o blondă frumoasă și elegantă care vorbea o engleză mult mai corectă decît cei trei nord-americani... Din aceste serate, care uneori se prelungeau pînă la 4 dimineața, JT își amintea bunăvoința cu care asculta amfitrioana, ochii ei vioi, pielea ei care strălucea în lumina lunii, întîmplările pe care le povestea din copilăria ei la țară și adolescența într-un internat din Elveția. Uneori, mai ales cînd era singur, în camera lui, culcat și acoperit cu o pătură pînă la gît, JT se gîndea că ea era femeia pe care o căutase zadarnic toată viața. Ce altceva am venit să fac aici, se întreba, decît s-o cunosc?... Stăpîna fermei se numea Estela și JT era în stare să-i repete numele pînă rămînea fără salivă în gură. Estela, Estela, spunea o dată și încă o dată, băgat sub pături, ca un vierme sau ca o cîrtiță fără somn. Cu toate acestea, ziua, cînd se întîlneau sau cînd vorbeau, cameramanul era discret și prudent. Nu-și permitea să-i arunce priviri de vită dusă la abator; nu-și permitea sugestii, nici să-și arate admirația de îndrăgostit. Relația lui cu amfitrioana nu s-a abătut în nici un moment de la strictele norme ale politeții și respectului. Cînd s-a terminat filmarea, stăpîna fermei s-a oferit să-i ducă în Bentley-ul ei pe soții Epstein și pe JT, dar acesta a preferat să facă voiajul de întoarcere la Buenos Aires împreună cu echipa de actori. După trei zile, soții Epstein l-au dus la aeroport și JT n-a îndrăznit să-i întrebe în mod direct de Estela. Dar nici despre film nu i-a întrebat nimic. La New York a încercat în zadar s-o uite. Primele zile au fost încărcate de melancolie și tristețe și JT se gîndea că niciodată nu-și va reveni. Și apoi să-și revină pentru ce? Odată cu trecerea vremii, totuși, înțelegea că nu pierduse nimic, ci dimpotrivă, cîștigase mult. Cel puțin, și-a spus, am cunoscut femeia vieții mele. Alții, majoritatea, o întrezăresc în filme, umbra marilor actrițe, privirea adevăratei tale iubiri. Eu, dimpotrivă, am văzut-o în carne și oase, i-am auzit vocea, i-am văzut silueta profilîndu-se pe nesfîrșitul pampas. I-am vorbit și ea de asemenea mi-a vorbit. De ce-aș putea să mă plîng?”

Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, volumul 2, București: Editura Univers, 2016, pp.242-244.


Alte articole despre Roberto Bolaño puteți citi aici (traducerile cărților sale în românește), aici (o viziune cu o statuie care iese din mare) și aici (o tentativă eșuată de a citi romanul 2666).


P. S. În imagine: John Collier (1850 - 1934), Priestess of Delphi (1891).


Citiţi în continuare!

marți, 14 martie 2017

Urechile lui Alexei Alexandrovici Karenin



Nu a fost necesar să verific pagină cu pagină Anna Karenina, deși am făcut asta, ca să-mi dau seama că, pentru o femeie care iubește pe altcineva, urechile soțului tind treptat să se îndepărteze de tîmple și, într-un final, să se desprindă de cap tot mai vădit, pînă la completa lor eliberare și autonomie. Este latura comică (puternică și ineludabilă, deși mai puțin remarcată) a romanului publicat de Lev Tolstoi, pe fragmente, din 1873 și pînă în 1877, într-o revistă moscovită, și, ca ediție de sine stătătoare, în 1878.

Să ne amintim, în grabă, și de avocatul renumit la care merge Karenin. În timp ce-l ascultă pe client (și-l consideră cu o privire vicleană), individul prinde moliile care zboară prin cabinet. Karenin e disperat, vrea să se răzbune pe Anna, avocatul se distrează, a mai văzut încornorați, nu e la primul caz. Umorul situației e aproape obiectiv. Oricît de cumplită ar fi drama cuiva, lumea n-o bagă în seamă, natura e nepăsătoare.

Mă întorc la urechi. Procesul începe astfel: ”[Alexei Alexandrovici] este totuși un om cumsecade, sincer, bun, de valoare în domeniul său, își zise Anna... Dar de ce i-or fi ieșit în evidență atît de straniu urechile? Sau poate s-o fi tuns de curînd?” (vol.1, p.133). Firește, în cei opt ani de căsătorie, Anna îl privise de sute de ori pe bărbat fără a-i remarca în chip deosebit urechile (sau vocea pițigăiată). Pentru o soție indiferentă, urechile soțului (inclusiv celelalte amănunte caraghioase din înfățișarea lui) nu contează, sînt pur și simplu inexistente. Anna nu-l iubește pe Karenin și nici Karenin pe Anna. Nu s-au gîndit niciodată la această posibilitate.

Patima pentru Vronski modifică nu numai raporturile dintre soți, dar și modul de a-l percepe pe celălalt. Urechile lui Karenin devin vizibile și sporesc în dimensiuni pe măsură ce repulsia Annei față de bărbatul ei crește. E un ”dezgust fizic” (vol. 1, p.497) greu de interpretat.

Franc vorbind, bărbatul nu-și merită întru totul antipatia femeii. Nu este o nulitate, precum fratele Annei, Stepan Arkadici, să zicem. Este un om capabil de gesturi nobile, de iertare. Ca și Vronski, care își trage un glonț în piept. Și, oricum, Anna nu-l părăsește din pricina urechilor (sau a tonului vocal). Iubirea ei pare un sentiment dictat de fatalitate, o stihie. Anna e purtată de iubire (așa cum sînt purtați orbii, așa cum merg somnambulii) și sentimentul exagerat nu-i oferă soluții. Iubirea îi răpește posibilitatea opțiunii, libertatea. Deznodămîntul a fost scris, Anna îl presimte deja, îl acceptă fără să i se împotrivească: ”Sînt ca o coardă prea întinsă, care trebuie să plesnească! Nu s-a sfîrșit încă... dar se va sfîrși îngrozitor” (p.500).

Încordarea narațiunii nu exclude, totuși, ironia și caricatura. Naratorul observă tot ceea ce observă și Anna. Iar Anna nu mai are ochi decît pentru urechile soțului: ”văzu un cupeu din care ieșiră o pălărie neagră și atît de bine cunoscutele urechi ale lui Alexei Alexandrovici" (vol. 1, p.241).

Cînd vezi doar urechile unui bărbat, este sigur că-l urăști.


P. S. Tot despre Anna Karenina, o notă mai veche aici.

P. P. S. Pentru a redacta această notă, am folosit ediția: Lev Tolstoi, Anna Karenina, volumele 1 + 2, traducere de M. Sevastos, Ștefana Velisar-Teodoreanu și R. Donici, București: Editura Univers, 1980.


P. P. P. S. Pentru imaginea acestei însemnări, nu am avut prea multe opțiuni. Pictorii n-au simpatizat urechile. Am ales un fragment din Hieronymus Bosch, Grădina plăcerilor.


Citiţi în continuare!

joi, 9 martie 2017

Sexul enormissim al lui Montaigne



Michel de Montaigne (1533 - 1592) n-a avut ce face și, într-un eseu cunoscut (III: 5: ”Despre versurile lui Vergiliu”), a vorbit în doi peri despre iubire, în general, și, uneori, despre sine, ca fost amant lipsit de vocație. Era trecut de cincizeci de ani. Își putea îngădui să discute orice.

Pînă una-alta, filosoful n-a cunoscut iubiri năprasnice, n-a încercat pasiuni și obsesii, n-a ars pe rugul insomniilor, nu s-a perpelit ca Nessus în tunica lui otrăvită, dar crede că a avut oarece noroc la femei, deși nu s-a omorît cu firea, a considerat subiectul (și afectul) lipsit de gravitate. Un bărbat are altele pe cap decît să stea după mofturile și hachițele unei femei. Energia se cuvine consumată în politică, în scris, în reverii, în războaie religioase. Deci, ca să vorbesc și eu în doi peri, cînd a fost să fie, a fost, cînd nu, nu. Iubirea - ca și absența ei - nu constituie o dramă. Aș remarca în treacăt că Montaigne gîndea întru totul ca un roman: pasiunea nu are ce căuta în existența (și biografia) unui bărbat, rămîne un amănunt neglijabil, nu pasiunile l-au făcut ilustru pe Seneca, nici iubirile pe Marcus Aurelius.

După ce s-a căsătorit cu Françoise Léonore de La Chassaigne, în 1565, i-a fost mult mai fidel decît prezumase. Au avut șase fiice, dar numai una a trăit. Pe Françoise n-a iubit-o prea tare. În definitiv, oamenii nu se căsătoresc din dragoste ori pentru dragoste, horribile dictu. Într-un mariaj corect, iubirea se cuvine repudiată, o jignești pe soție dacă ții prea tare la ea și, cu atît mai mult, dacă te strecori tîlhărește în patul ei. Hotărît lucru, soția nu este o tîrfă.

Ajung acum și la frazele cele mai comentate din eseu, care sînt și cele mai obscure. Montaigne spune despre sine că a fost un ”vicieux en soudaineté”. Traducătoarea română, Mariella Seulescu, crede că sintagma s-ar traduce prin ”vițiul repezirii” [sic!], dar expresia originală, imposibil de echivalat fără rest, poate însemna aproape orice. Un viciu este, totuși, un viciu și nimeni nu se laudă cu un viciu, probabil nici Montaigne, dacă vorbește serios. Problema e că nu putem ghici viciul și natura lui. Lipsa de răbdare și tandrețe? Greu de spus. De obicei, femeile vor să fie luate cu binișorul, prin învăluire, vor să aibă, ele, inițiativa, vor să treacă luni, ani, decenii pînă la momentul culminant, pînă la epifanie. Dar filosoful n-avea timp, deși nu-mi închipui că-și brusca nevasta, nu-i stătea în fire, era mai degrabă un apatic și un solitar. Françoise nu s-a plîns.

Nici exegeții nu s-au pus de acord. Soluția s-a împărțit, bineînțeles, după sexe. Bărbații înclină pentru un răspuns asemănător cu al meu: filosoful nu se remarca prin paciență. Femeile pentru un răspuns radical. De-o pildă, Madeleine Lazard, autoarea lucrării Montaigne et la femme: sur des vers de Virgile (chapitre 5 du livre III des Essais), tipărită în 2010, la editura parisiană Arléa. Ea consideră că gînditorul se descrie, prin sintagma sus-citată, ca fiind un ”éjaculateur précoce”. 

Și mai greu de interpretat este afirmația lui Montaigne că a fost rău tratat de către natură, ”illégitimement et incivilement”, lăsîndu-i  ”une lésion énormissime”, o ”leziune enormissimă” (o ”nemăsurată știrbire”, propune Mariella Seulescu). Leziunea enormissimă reprezintă, se pare, o denumire juridică și numește o pagubă, vinzi ceva și primești un preț mai mic decît s-a convenit inițial (cf. Stéphan Geonget, ”Les enjeux juridiques de la "lésion énormissime", Bulletin de la Société Internationale des Amis de Montaigne, 2007, pp.111-117). Montaigne întrerupe fraza și adaugă cîteva versuri latinești, ce se pot rezuma astfel: ”Matroanele nu văd (ele știu destule!) o sculă micuță decît cu neplăcere”. Deslușim aici o veche glumă masculină: pe femeie n-o mulțumește niciodată dimensiunea, e insațiabilă...

Ce înțelege Madeleine Lazard din fraza eseistului? Nimic mai mult, nimic mai puțin decît: ”l'auteur des Essais était doté d'un tout petit sexe”. E imposibil de precizat cît de mare trebuie să fie sexul unui filosof ironic, pentru ca o matroană experimentată să-l privească cu plăcere...

Dacă n-a avut ce face și a vorbit în doi peri, bietul Montaigne trage ponoasele.


P. S. Alte articole despre Montaigne: 
aici (despre cartea lui Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, Paris: France Inter & Éditions des Équateurs, 2013, 176p.), aici (pasiunea lui Flaubert pentru Montaigne) și aici (obiceiurile culinare ale eseistului, pornind de la o lucrare franțuzească pe această temă). Mai sînt, firește, și alte însemnări despre Michel Eyquem de Montaigne, vă las să le descoperiți singuri...

P. P. S. În imagine: Camille Félix Bellanger (1853-1923): Abel (1874-1875).


Citiţi în continuare!

marți, 7 martie 2017

Manualul erotic al puritanului



N-am știut pînă zilele trecute (deși toată lumea pare să știe chestia asta destul de amuzantă) că puritanii cei mai riguroși, virtuoșii din vremea lui Oliver Cromwell, făceau sex printr-un cearceaf prevăzut cu o gaură.

Treaba nu pare întru totul normală, miroase de la o poștă a ipocrizie și sadism: adică noi facem sex, dar să nu cumva să vă gîndiți cu mintea voastră depravată că simțim vreo plăcere, noooo, întîlnirea noastră este în primul rînd un sacrificiu, o jertfă, n-are nici o legătură cu erosul vulgar și imund, e vorba de o simplă reuniune de afaceri.

Deci, imaginați-vă scena, nevasta își ridica poalele (nu-mi închipui că făcea nudism, nu era la plajă și nici nu se inventase, la 1650, obiceiul despuierii metodice), trăgea cearceaful pînă peste ochi și-i striga înfundat soțului ascuns dincolo de ușă, blazat și aproape indiferent: ”Sînt gata, bărbate! Poți intra să-ți îndeplinești datoria, Domnul fie cu noi...”. Omul pășea în obscuritatea odăii, zărea cearceaful peticit și bănuia că undeva, în cuprinsul patului, sub lințoliul boltit, se afla nevasta, sau ceea ce mai rămăsese din ea, rece și țeapănă ca sloiul de gheață proverbial.

Bărbatul avea nevoie pesemne de oarece indicații, dar femeia tăcea mîlc, nu putea să-l îndrume cu maximă precizie, religia îi interzicea, de altfel, să vorbească și să dea sfaturi, numai bărbații aveau dreptul la cuvînt, ei erau stăpînii. Așadar, puritanul bîjbîia ore întregi deasupra movilei și întreba tot mai furios, ”Unde naiba te-ai ascuns, scumpă Eve? Ești aici?”, dar nevasta de puritan făcea doar , , , mai mult n-avea voie și-l lăsa pe bărbat să se descurce de unul singur. Într-un final, amanții renunțau. Oricum erau cu nervii la pămînt.

Cam asta e cu gaura din cearceaf și cu amorul puritan în vremea lui Cromwell. Nu știu exact ce s-a întîmplat mai tîrziu. Se vor fi găsit cu siguranță alte rafinamente, alte purități și mai ascuțite. Unii cronicari menționează în anale, dar nu e tocmai sigur, că după moartea lui Oliver Cromwell (în 1658) și spînzurarea lui postumă (în 30 ianuarie 1601), pe cîmpul de la Tyburn, toți puritanii au renunțat la cearceaf și au recurs la pînza de sac, mai abrazivă...


Am cules aceste amănunte din romanul Sexul cireșilor (Sexing the Cherry) al prozatoarei britanice Jeanette Winterson. Traducerea realizată de Ana Chirițoiu s-a tipărit în 2009 la Humanitas. Am cumpărat cartea acum patru zile dintr-o librărie de mahala (anticarii din Lăpușneanu nu auziseră de acest roman, credeau că vorbesc pornografic și-mi rînjeau cu subînțeles). Am găsit pagini absolut geniale, deși romanul este inabil construit. Jeanette Winterson a vrut prea mult...


P. S. În imagine: Tom Bennett, Quiet (2015).


Citiţi în continuare!

vineri, 3 martie 2017

O frumusețe fulgerătoare: Geirþrúður



Tot ceea ce trebuie să aibă o femeie ca să mă fascineze are din plin Geirþrúður. Și anume:


1. 35 de ani cu aproximație, hai, 40 (Între cer și pămînt, Tristețea îngerilor, passim).

2. Părul negru-negru (Tristețea, p.14), doi ochi scrutători, buze orgolioase, bărbia ascuțită, pistrui (Între cer și pămînt, p.134). În legătură cu părul, adaug o scenă de voyeurism pentru amatori. Băiatul trebuie s-o anunțe ceva, intră în cameră și: ”O vede pe Geirþrúður [în cadă, n. m.], plete negre‑corb și un umăr dalb, pomeții înalți, o jumătate de sîn [nu-i nevoie de mai mult, se-nțelege, n. m.] și cîteva picături de apă prelinse pe piele” (Tristețea, p.13).

2. Dezinvoltură, umor, lipsa inhibițiilor puritane, conștiința propriei frumuseți triumfătoare: ”Poți foarte bine să te întorci cu fața, sînt chiar atît de urîtă? întreabă Geirþrúður. Nu-l mai chinui pe băiat, se aude vocea Helgăi. Dar ce rău poate să i se întîmple dacă vede o femeie bătrînă dezbrăcată? răspunde Geirþrúður, și băiatul [are în totul vreo 15 ani și, uneori, vise erotice de care se rușinează, n. m.] o aude ieșind din cadă” (Tristețea, p.14).

3. Dinți strălucitori și ”canini ascuțiți, ca de prădător”. Numai dinții de jos, chiar cei din față, sînt puțin strîmbi, desăvîrșirea plictisește. Și, în orice caz, ”fără păcate viața nu-i viață” (Între cer și pămînt, p.222).

4. Ținuta dreaptă, mîndră, nesupusă (Între cer și pămînt, Tristețea îngerilor, passim).

5. ”Glasul puțin răgușit, întunecat” (Între cer și pămînt, p.201).

6. Ironia, tonul franc, lipsit de orice iluzie, o nobilă nepăsare. Vorbește bătrînul Guðjón, soțul ei: ”Eram singur şi am întrebat-o dacă vrea să vadă lumea, e ceva de văzut, m-a întrebat, papa de la Roma, i-am zis eu atunci, nu-i decît un bătrînel plin de pofte şi de superstiţii, mi-a răspuns ea” (Între cer și pămînt, p.134).

6. Echitate cu privire la prețul omului și al vieții. Tot bătrînul Guðjón spune unui martor: ”Viaţa nu mai avea nici un farmec nici pentru ea, nici pentru mine, era logic să ne căsătorim, diferenţa de vîrstă n-are a face” (Între cer și pămînt, p.135).

7. Patima cititului pasiv, gustul poeziei, simțul spectacolului. Îi plac piesele lui Shakespeare, Hamlet, Othello, în lectura băiatului (Tristețea, pp.26-27).

8. Geirþrúður fusese slujnică la un hotel din Reykjavík, poate curtezană, mai mult nu știm despre trecutul ei (Între cer și pămînt, p.134, 138, passim). Acolo o întîlnise Guðjón, acolo o întrebase despre papa de la Roma și tot acolo primise răspunsul blazat, citat mai sus.

9. Făptura ei păstrează, bineînțeles, ”ceva care nu poate fi prins în cuvinte” (Între cer și pămînt, p.134).

10. În fine, deși n-ar mai fi nevoie să precizez, Geirþrúður nu este o femeie întru totul aievea, se ivește din închipuirile cititorilor și pune stăpînire pe ei. Pe mine m-a sedus instantaneu...


P. S.  Să mai spun? Geirþrúður este un personaj din romanele lui Jón Kalman Stefánsson Între cer şi pământ și Tristețea îngerilor, ambele traduse de Magda Răduță la Polirom (primul în 2014, al doilea în 2016).

P. P. S. În imagine, Edith Bleu (France), Fille au long cheveux noirs (huile sur toile, pas photo!).


Citiţi în continuare!

joi, 2 martie 2017

Gratuitate



Metafizicienii ne (și se) amăgesc adesea. Ei proclamă urbi et orbi că tratatele lor tenebroase, ideile lor întunecate, ipotezele lor obscure ar avea o utilitate foarte precisă. Și, în același timp, cît se poate de evidentă. Scurt spus: toate aceste idei ar intensifica existența (și trăirile), ar da culoare vieții, ar pune sîngele indivizilor în mișcare. Nimic mai fals! Totul este o mare și venerabilă iluzie.

Metafizica răspunde, în fapt, celui mai straniu (și zadarnic) dintre instinctele noastre: nevoia irepresibilă de gratuitate.

Așadar, Samuel Taylor Coleridge (1772 – 1834) a avut (și pe drept cuvînt!) gura aurită. Iată ce a sesizat (fiindcă era extrem de inteligent) poetul englez: ”În ceasul de suferință, ciudatele idei metafizice sînt ca niște jucării la căpătîiul unui copil bolnav de moarte”.


P. S. În imagine: Arthur Garfield Dove (1880 - 1946), Swing Music (1938).


Citiţi în continuare!