luni, 13 februarie 2017

K.



O să-mi spuneți că am făcut o obsesie pentru Keyra și voi fi imediat de acord. O să-mi spuneți că nu merită efortul și o să vă sparg imediat capul. O să-mi spuneți că este o nebunie, un acces nevrotic, un vertij, un frison, o fantasmă, și eu o să vă spun liniștit că nu e. Tocmai mi-am luat Eglonylul. Deci, nu există în întreg universul o minte mai logică și mai cumpănită decît a mea.

Sper că totul a devenit, astfel, clar. Am făcut o obsesie, recunosc bucuros, dar obsesia mea este cît se poate de logică și de firească.

Să mă întorc la Keyra. Prima dată i-am văzut chipul în desenul unui pictor mexican. Cred că se numea Guillermo Venaras sau Laneras sau Bonares: nu-mi mai aduc cu precizie aminte numele întreg, sud-americanii au oricum prea multe denumiri, doar Guillermo pare un nume real și, poate, chiar este.

Guillermo era, în realitate, un diletant nenorocit și infect, cum sînt atîția pe lumea asta, e plină lumea de diletanți euforici (eu sînt singurul diletant nefericit, deși nu mai puțin infect decît ceilalți), iar numitul Guillermo nu făcea excepție. Nici măcar în privința euforiei, rînjea întruna. Nimic din ceea ce desena Guillermo nu avea vreo valoare deosebită, ori nu-mi plăcea mie, atît de pornit eram încă de pe atunci. Aveam nervii iritați, deși mă comportam în continuare cît se poate de înțelept. Din pricina Keyrei eram iritat, se înțelege de la sine. N-o cunoșteam în vremea aceea, nici nu auzisem de ea, evenimentul abia urma să se petreacă după multe alte întîmplări, și, ca să fiu sincer pînă la capăt, nu s-a petrecut cu adevărat nici pînă azi, deși e inevitabil. Dar aș fi fost în stare să ucid fără nici o tresărire orice imbecil ar fi îndrăznit să se apropie la mai puțin de un metru de Keyra. Mai ales pe Guillermo. Și azi aș proceda la fel.

Mă aflam, deci, în fundătura unui anticar din Ciudad de Mexico. Mai întîi mi-am cumpărat un cuțit, viața este destul de periculoasă în Mexic, știam asta din relatările lui Favio Martinez-Curiot, și apoi, într-un ungher, am zărit un desen cu un Christ colorat strident. Nimic mai hidos și mai respingător, Dumnezeule... M-am uitat curios după semnătură, am zărit o inițială, un ”G”, și nu m-am luminat cîtuși de puțin. Anticarul mi-a zis că e un ”Guillermo”, a scos un șuierat superlativ și a privit spre tavan, iar eu am întrebat ”Ce e un Guillermo?” și el mi-a zis că ”un Guillermo e un Guillermo”, de parcă era evident pentru orice idiot ce e ”un Guillermo” și numai eu ignoram amănuntul ăsta banal. Și mi-a mai zis că, dacă vreau să văd mai mulți ”Guillermo” la un loc, să merg la Galería Lopez Quiroga, situată pe Avenida Horacio 714, Polanco. Am pus cuțitul în geanta de voiaj, am plătit și tabloul, am luat un taxi și i-am cerut șoferului să mă ducă pe Avenida Horacio la numărul 714.

Atunci și acolo am văzut-o pentru prima dată pe Keyra. Pictorul Guillermo stăpînea un perete, era unul dintre expozanți, deci, îngrămădise în cea mai caraghioasă dezordine vreo 20 de tablouri și desene și într-unul din desene am văzut chipul unei femei. Desenul era antipatic, dar chipul nu era. Desenul era tern și anost, dar chipul nu era. Desenul era neverosimil, dar chipul nu era. Desenul era acolo, dar chipul nu era.

Am spus: ”Cine e?”. Iar el, mic și nedemn de acest nume, a șoptit rînjind: ”Keyra”. Și asta a fost tot. Și așa a început...

(va urma)


P. S. În imagine: Mark Demsteader (b. 1963), Marianela en rouge.

Niciun comentariu: