duminică, 26 februarie 2017

Copila cu pancreasul străveziu



”Prietene, l-am întrebat la un seminar pe un îndrăgostit iremediabil, ce iubești tu mai tare și mai tare la domnița ta multiubită?”

S-a gîndit scurt, a surîs, și mi-a răspuns evlavios, cam așa: ”Păi, mai întîi și mai întîi, ochii, are niște ochi minunați, albastru-petrol, cînd se uită la mine mă ia cu frisoane, amețesc. Nu-i pot suporta privirea, nu-i #rezist. Privește nu știu cum, ca Erika din Pianista lui Elfriede Jelinek, poate nu vă mai amintiți personajul: acolo scrie că privirea ei, a Erikăi, tăia sticla, am reținut această metaforă, se potrivește întru totul prietenei mele, e periculos s-o privești în ochi, nici eu nu cutez de multe ori...”.

”Bun. Și mai departe?”

”Mai departe nu am cuvinte, doar un poet ar fi în stare să-i descrie în mod adecvat făptura, numai poeții se apropie de adevăr. Neîndoielnic portretistica femeii ține în exclusivitate de geniul poeților”.

N-am ce face, cad în cinismul cel mai odios, și-l iscodesc zîmbind tandru: ”Dar de plămînii ei ce poți să-mi spui? Are, cred, plămîni minunați, are și un pancreas minunat, și un apendice... După ce-mi caracterizezi plămînii, poți trece la pancreas și apendice...”.

Tînărul mă privește neîncrezător, se scutură brusc, și exclamă profund ofensat: ”Nu m-am gîndit niciodată la asta, e jignitor, sînteți josnic. Prietena mea nu are plămîni [sic!]”.

Acest dialog neverosimil (și poate vulgar) a avut loc cîndva într-o sală de curs. Este, jur pe sănătatea bunicii mele, Dumnezeu s-o odihnească în pace, cît se poate de autentic, chiar dacă pare frivol. Nu pot spune că mi-a marcat existența ori că mi-a clătinat sistemul metafizic, dar am înțeles atunci un lucru simplu, atît de simplu încît rămîne de obicei complet ascuns muritorilor: îndrăgostitul nu percepe însușirile fizice ale făpturii pe care (pretinde c-)o iubește și cu atît mai puțin interiorul, cuprinsul. Altfel spus, suferă de o temporară orbire (i-aș zice chiar alienare). Femeia iubită nu are organe interne.

Patrick Süskind afirmă neted - într-un eseu în care atinge problemele cele mai subtile ale metafizicii (iubirea și moartea) - că ne tîmpim. Norocul și salvarea noastră constă în faptul atestat științific de către psihologii cei mai străluciți că iubirea nu (poate) ține o veșnicie. Durează cît durează și se stinge după un an, cel mult doi. Rutina omoară iubirea. Pe măsură ce ne eliberăm, sesizăm din ce în ce mai limpede pancreasul prietenei, splina, ficatul, apedicele. Privirea ni se ascute...


P. S. În imagine: Alfred Agache (1843 - 1915): Vanité (1885). Femeia ține în mînă craniul fostului amant, nicidecum o portocală...

Niciun comentariu: