sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Ultimul cuvînt al lui Kugel




Nu știu dacă vă mai amintiți de romanul lui Shalom Auslander, Speranța: o tragedie, în traducerea - excelentă, e bine de amintit aici - a doamnei Carmen Scarlet. Este vorba de un roman foarte, foarte bun (cum puține se tipăresc într-un an), care ar fi meritat mult mai multe cronici decît a avut parte în spațiul românesc.

Presa americană l-a primit foarte bine. Și pe bună dreptate. E plin de umor și prezintă o situație curat kafkiană, dacă pot spune astfel. Anne Frank trăiește în podul unei case. N-a murit în lagăr, cum pretind manualele de istorie. Își redactează memoriile. Proprietarul casei încă nu știe. Va afla subit...

Versiunea românească a cărții lui Auslander a apărut la Univers, am scris despre ea, în 2014, puteți verifica aici. S-ar putea să se mai găsească în librării, nu vă zgîrciți la parale, zgîrciți-vă la rele...

Există, firește, o mulțime de moduri de a trăi înțelept și o mulțime de moduri de a trăi prostește. Kugel, protagonistul romanului, este un înțelept. Să vă spun și de ce. Se gîndește deja la moarte. Nu, Kugel nu e bătrîn (este în floarea vîrstei), dar o are mereu în vedere (la moartea lui mă refer). Și nu observă în ea sfîrșitul inevitabil, suprema ironie a destinului, mascarada. Pentru bravul Kugel, moartea se asumă și se pune în practică. Ea devine un moment responsabil. Altfel spus, Kugel vrea să fie subiect pînă la capăt. Și mai ales acolo. Finis coronat opus! Iată dovada limpede că este (și trăiește ca) un înțelept!

Kugel a priceput un lucru prețios. Și anume acesta: cînd mori, se cuvine să exprimi ceva deștept, incomensurabil, definitiv (pe măsura morții). La drept vorbind, Socrate n-a spus nimic. Și nici Platon.

Cu vremea obiceiul s-a schimbat. Kugel a intuit, deci, ruptura. El știe ce au rostit Kant (”Es ist gut!”), Goethe (”Mehr Licht”). Și să nu-l uităm nici pe Iulian Apostatul. Augustul recalcitrant a exclamat, exact în clipa în care se prăbușea, străpuns de sulița unui persan (romanii se aflau într-o luptă deja pierdută), cuvintele ”Nenikekas Galilaie: M-ai învins, Galileanule!”. Se adresa lui Iisus (care grăise, la rîndu-i, spre ținere unanimă de minte:”Eli, eli...”).

În consecința acestor ilustre pilde, Kugel procedează minuțios. Are tot timpul un carnet la el și-și notează cu grijă posibilele spuse de final, ultima verba. Citez cu admirație: ”Kugel spera ca, atunci când avea să vină vremea, orice ar spune el să fie re-spus, să fie auzit şi repovestit, de toate generaţiile care ar mai trăi până la Marele Sfârşit” (p.4).

Nu-i acesta idealul oricărui poet, al oricărui om de stat, al oricărui generalissim?


P. S. Ce avea în gînd domnul Kugel în legătură cu acestă împrejurare nu mi-am propus să divulg aici. Citiți cartea...

P. P. S. În imaginea de deasupra acestei note: Pieter Symonsz Potter (1597 - 1652), Vanitas stilleven (1646).

Niciun comentariu: