marți, 17 ianuarie 2017

Amor trist, viață deșartă...



Omul Emil Brumaru (aflat dincolo de mofturile curente) rămîne mereu un irascibil simpatic, un ins dificil și, totodată, copilăros, căruia e greu să-i intri în voie, orice ai face și ai drege.

Unii confrați invidioși văd în el un susceptibil, un egoist și un mizantrop (nu și un misogin, dacă acceptați paradoxul). Eu întrezăresc, în schimb, un om foarte discret, plin de angoase și tristeți. Și, mai cu seamă, un solitar imposibil de vindecat. Ce-i drept, Emil Brumaru nu face mai nimic pentru a-și aduna, în juru-i, fanii și admiratoarele, care sînt, nu încape vorbă, legiune... Dacă și-ar suna goarna lirică, de la etajul al V-lea, unde stă, blocul „plombă" din Cuza Vodă s-ar înconjura de îndată de rochii insinuant străvezii, aruncate într-o doară peste trupuri virginale și fierbinți.

Recunoști un vers de Emil Brumaru de la întîia lectură, chiar fără să știi numele autorului. Timbrul acestei poezii este profund personal. Universul poetic e unul de miracole mici. Poetul evocă adesea făpturile și obiectele umile, neînsemnate, lighenele acoperite de „calzi clăbuci", samovarul și batistele multicolore, zahărul candel și motanii de Siam. Personajele principale sînt, desigur, inegalabilul detectiv Arthur, protectorul orfelinelor, si prietenul lui, blîndul și melancolicul Julien Ospitalierul.

În încheierea acestei note, aș cita o poezie fals-naivă, de armonii savante însă, o parodie ironică a cîntecelor lumești, de inimă rea, intitulată (se putea altfel?) „Cîntecel":


La iubita mea la poartă,
Amor trist, viață deșartă,

Stă o păuniță moartă,
Amor trist, viață deșartă,

Drept în piept de rouă spartă,
Amor trist, viață deșartă,

Fluturii să și-o împartă,
Amor trist, viață deșartă...

P. S. În imagine, o ilustrație de Duy Huynh (1975).

Niciun comentariu: