miercuri, 26 aprilie 2017

Am putea s-o salvăm pe Francesca din iad? O notă despre iubirea adulteră



În Cîntul 5 din Infernul, Dante prezintă doi păcătoși celebri. E vorba de Francesca da Rimini și de Paolo Malatesta. Pedeapsa lor e să îndure suferința din infern împreună, fără a-și putea vorbi însă. Păcatul lor: acela de a se fi iubit în pofida unui mariaj eronat. Francesca da Rimini (1255 - 1285) era căsătorită cu un bărbat față de care nu simțise niciodată nimic.

În vremea lui Dante, femeia era un bun care trecea din proprietatea familiei în aceea a soțului. În fond, un astfel de mariaj nu surprinde nici astăzi. Mulți parteneri se căsătoresc din rațiuni cu totul străine iubirii, la îndemnul părinților, sau dintr-un capriciu malign. Căsătoria lor se rezumă la trăirea urmărilor funeste ale acestei greșeli.

Francesca și Paolo s-au îndrăgostit pe cînd citeau (cu voce tare, ca întotdeauna în Evul Mediu) unul dintre romanele Mesei Rotunde, acela despre cavalerul Lancelot du Lac (Le chevalier de la charette), redactat de Chrétien de Troyes. Cititorii ajung la episodul primului sărut dintre Guenièvre / Guenevere și Lancelot. Lectura le stîrnește simțurile, pasiunea, îi face să uite de opreliști. Își dau seama că se iubesc. Înțeleg brusc. Se iubeau, probabil, fără s-o știe, de multă vreme. Francesca și Paolo se îmbrățișează și, în chip fatal, ajung la păcat.

Iată ce povestește Francesca: „Citeam odată cum l-a subjugat / pe cavalerul Lancelot iubirea; / singuri eram și fără de păcat. / Adesea-n taină ne-am surprins privirea / și-același gînd obrajii ne-a pălit; / ci un singur vers ne-a biruit simțirea. / Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit / i-l sărută pe gură Lancelot, / acest ce mi-e în veci nedespărțit / mă sărută și-un freamăt era tot; / de-atunci nicicînd n-am mai citit 'nainte...”.

La auzul acestei mărturisiri, Dante, peregrinul prin infern (care nu este, bineînțeles, Dante Alighieri, autorul) este cuprins de o milă nesfîrșită și se prăbușește fără grai. Francesca este așadar o femeie adulteră. Paolo Malatesta era fratele soțului. În fond, vina celor doi se aseamănă, să zicem, cu aceea a cavalerului Lancelot îndrăgostit de Guenevere, soția regelui Arthur. Chrétien de Troyes n-o blamează (sau se preface că n-o blamează), iubirea celor doi pare întru totul firească. Cititorul înțelege că între Lancelot și regină s-a iscat o legătură mai presus de voință („o flacără mistuitoare”, scrie în Cîntarea cîntărilor, 8: 6), o iubire necesară, împotriva căreia nu-i chip să lupți. În schimb, Dante îi condamnă pe Francesca și Paolo să sufere împreună în infern și să fie purtați de vifornițele de acolo.

La urma urmelor, o astfel de pedeapsă (de o suavă cruzime) și-ar dori orice amant (de orice confesiune religioasă): să rămînă pentru totdeauna alături de cel iubit (chiar în iad, chiar în fundul infernului, în întunericul cel mai ascuțit). În definitiv, visul amanților dintotdeauna este să petreacă împreună și viața de apoi, focul din iad, chiar dacă suferința va ține o veșnicie. Dacă nu-ți dorești asta, nu iubești cu adevărat.

Mulți exegeți s-au întrebat cu privire la rațiunea pedepsei. Ce l-a determinat pe Dante să aleagă acest canon pe care, la urma urmelor, l-ar fi ales și cei doi păcătoși, dacă ar fi fost după voia lor și ar fi putut să decidă? Este iubirea (iubirea adulteră, se înțelege) un păcat? Un păcat care să te ducă în iad? Riguros vorbind, este. Teologic vorbind, este. Asta dacă privești ca un judecător din afară, dacă privești precum clericii și fariseii (precum Dante Alighieri însuși), dacă te erijezi în Arbitru. Dar dacă privești din interior, dacă ai trăit tu însuți o atare iubire necuvenită, începi negreșit să te îndoiești. Nu poți ridica (și arunca) piatra cel dintîi. Viața este mai complicată decît socotesc teologii. Numărul viciilor întrece cu mult numărul virtuților. Cu excepția frumoasei Beatrice, nimeni nu va ajunge în Paradis?

Da, iubirea adulteră (accentul cade, firește, pe iubire, nu mă gîndesc la adulterul obișnuit, din curiozitate sau plictis) este un păcat, a scris cîndva și George Santayana, un filosof peste care s-a așternut uitarea. Și tot el: iubirea celor doi este păcătoasă, fiindcă au înțeles-o numai ca posesiune fizică - și nu ca trăire dincolo de senzualitatea imediată. Paolo și Fancesca ar fi trebuit să observe  / să respecte cu orice preț abstinența, în pofida dorinței, a instinctului, a chemărilor trupești. În pofida firii. Un creștin veritabil învinge orice dorință.

Îmi amintesc astfel, brusc, de scena călugărului ispitit de o curtezană într-un roman de Huysmans, Là-bas. Călugărul își smulge limba și o scuipă furios spre femeie. Nu poate fi înfrînt de simțuri, nu cedează dorinței. Așadar, iubirea nu exclude abstinența, ci o presupune, iubirea culminează în inocența deplină. Santayana nu gîndește altfel. Iubirea fizică se împlinește abia într-o iubire imaterială, punctul culminat ar fi o iubire fără trup: „love itself dreams of more than mere possession”.

Dacă iubești, se cuvine să lași în urmă aprinderea erotică, trebuie să depășești nivelul pur sensibil. Iubirea este o înălțare, o ascensiune, un imbold spre principiul divin. Abia colo poți să te pierzi. Așa să fie oare? Eu, unul, nu cred, deși nu am un răspuns limpede, cert. Și nici nu am curajul să ridic cel dintîi piatra, să-i lovesc pe ticăloși.

Cititorii oare ce zic?


P. S. În imagine: Henri-Jean Guillaume Martin: Paolo Malatesta et Francesca da Rimini aux enfers (1883).


Citiţi în continuare!

duminică, 23 aprilie 2017

Dacă aveți prea multe cărți (ca mine), aruncați-le fără milă



Ajuns, în sfîrșit, acasă, după două luni de ședere în Atena, revizuiesc cîteva rafturi din biblioteca personală. Constat cu melancolie că multe din achizițiile mele de odinioară au devenit cu vremea, fără voia mea, deși vinovatul sînt totuși eu, perfect inutile. Exclam ironic ca filosoful antic: „Cîte cărți, Doamne, de care nu am nevoie! Cîtă hîrtie risipită degeaba!”.

La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori - și într-o românească imposibilă, arhaizantă și pudică ori de cîte ori autorul vorbește fără perdea - a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc, totuși, că o voi vedea prea curînd. La urma urmelor, nu-i mai bună o ediție rescrisă în franceza modernă, cea a lui Guy de Pernon, să spunem, pe care o am în PDF? Cum să nu!  Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cardinalului Tomáš Špidlík despre așa-zisa „spiritualitate răsăriteană”, extrem de precare, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes defunct, un amor revolut, o aprindere temporară a nervilor, o eroare.

Aș aminti, cu acest prilej, obiceiul unui prieten foarte citit, de altfel, unul dintre cei mai erudiți cititori pe care i-am cunoscut vreodată, nu sînt foarte mulți într-o lume tot mai grăbită și mai superficială, erudiția este o rara avis printre noi și aiurea. Avea în casă cam 500 de volume, un singur corp de bibliotecă, pe un perete. Nu mai mult. Nu mai puțin. Firește, la răstimpuri, amicul meu cumpăra cărți (ori le primea din Franța, de la Galerie Lambert, à titre gracieux), deși nu avea aviditatea achizitivă și nediscriminatorie a poetului Emil Brumaru. Și, cu toate acestea, cifra cărților din biblioteca lui nu sporea, dar nici nu scădea, printr-o minune firească rămînea aproximativ constantă (și așa a rămas pînă la sfîrșitul lui prematur!). Explicația este destul de banală, o știți deja. În contul titlului recent, el uita pur și simplu într-o sală de seminar, pe o masă, sau dăruia unui profan ca mine, ca voi, sau ducea la anticari într-un geamantan încăpător, un titlu vechi (sau, în cazuri excepționale, mai multe). Obiceiul lui „barbar”, poate, la o primă examinare, nu venea dintr-un cinism, dintr-o frigiditate sufletească, dintr-o ură de posesor copleșit de cărți. Nici vorbă! Dacă împrumuți o carte, sau o faci cuiva cadou, sau o vinzi la anticar, nu ești cîtuși de puțin un cinic și, cu atît mai puțin, o bestie vicioasă. Oferi cartea tot unui cititor, nu o pui pe foc, cum voia David Hume cu tratatele de teologie. Iar cititorul are, probabil, mai multă nevoie de ea decît fostul proprietar.

În definitiv, pentru a fi de oarece folos, o bibliotecă trebuie să cuprindă, mai întîi, un număr rezonabil de titluri, un număr accesibil minții noastre mărginite, cîteva sute, cel mult, exact atîtea cîte păstrează și un „bibliofil reticent” ca eseistul Joseph Epstein. El a mărturisit într-un articol din The Weekly Standard (5 mai 2014) că păstrează cam 700: ”Iubesc cărțile, trăirea pe care ți-o dau, mirosul, aspectul, dar nu am nevoie de o bibliotecă uriașă... Totuși, continui să îndepărtez cărți pe care le-am citit și despre care sînt cu totul sigur că nu va mai trebui să le citesc, sau să le consult din nou. Nu cred că o carte are o valoare specială pentru motivul că s-a întîmplat s-o citesc”.

Pentru a scrie un eseu mai lung despre experiență și cărți (precum cel de față), ai nevoie  cel mult de o sută de articole / de lucrări. Dacă îți propui să străbați 10 mii, nu vei termina niciodată eseul. O bibliografie exhaustivă nu folosește la nimic, mai degrabă constituie un obstacol înfricoșător, cine își propune să străbată o bibliografie exhaustivă (fapt de altminteri imposibil) nu este în toate mințile, nu se pricepe deloc la cărți, visează visuri, nu se va apuca niciodată de scris. Și pentru a vorbi franc, autorii fecunzi nu citesc aproape nimic. Și știți de ce n-o fac? Simplu: pentru că au intuit secretul vieții. Cel mai plăcut lucru (fericirea însăși, credea Flaubert!) este să scrii neîncetat, zi și noapte, și să nu te oprești din scris nici măcar pentru a petrece cîteva ceasuri de completă uitare de sine, de voluptate inconștientă, într-un hotel sordid, alături de frumoasa, pasionata Louise Colet.

A avea în bibliotecă 15 mii de volume (sau mai multe), fără să fii un bibliofil stricto sensu ca Umberto Eco, echivalează, într-un fel, cu a nu avea nici unul. Bibliofilul vede în carte un obiect prețios - prin vechime, raritate, prin impactul afectiv. Nimic mai mult. Adeseori, declară: „am cumpărat această carte de la un buchinist jovial, pe cînd eram bursier la Centre Européen Universitaire de Nancy (prin 1986 - 1987) și studiam încordat intențiile secunde în logica medievalilor”. În acest caz, prețul cărții este unul pur subiectiv, titlul notează un sentiment de triumf, o reminiscență. Bibliofilul păstrează volumul în raft pentru că îi aduce aminte de studenție, de un moment subit de jubilație în biografia personală, situat într-o tinerețe tot mai îndepărtată. În schimb, dacă ar suferi de amnezie sau ar împărtăși inteligența lui Seneca (pe care unii o urmează fără să știe, din păcate), bibliofilul ar neglija cartea, s-ar dispensa de ea (există multe căi, nenumărate căi de a elimina o carte), ori ar găsi pur și simplu că titlul cutare nu răspunde nici unui interes actual, viitor, previzibil, probabil. Ori și-ar da seama că nu mai are timp...

Mai mult: un bibliofil nu este neapărat și un cititor foarte bun. Nu era, firește, cazul lui Umberto Eco, extrem de rar în istoria lecturii, cînd o vocație exegetică însoțește un frison bibliofil. În realitate, un bibliofil pur și dur, care își respectă meseria, refuză să citească vreun rînd și privește cartea așa cum consideri un pendul arhaic, un scrin de mahon, sau o rochie purtată cîndva de faimoasa Françoise Louise de La Baume Le Blanc, ducesă de La Vallière et de Vaujours.

În al doilea rînd, o bibliotecă se cade a nu păstra cărțile „greșite”, inutilitățile, tomurile care nu-ți satisfac decît vanitatea (cărțile primite cu dedicație, să zicem) sau afectele liminale, juvenile (Teresa filosoafa).

A venit, prin urmare, pentru că trebuia să vină în cele din urmă, era inevitabil, momentul să plivesc temerar rafturile zadarnice ale bibliotecii mele. Prea multe cărți, spunea odinioară bunul Seneca (și a repetat, într-un dialog vestit, Petrarca), te opresc din reflecție, îți iau respirația și nu mai pricepi nimic din misterul (perfect vid) al lumii înconjurătoare. Deci, se cuvine să renunț măcar la o parte din cărți, păstrez prea multe lucrări mediocre, lipsite de orice semnificație, de orice rost. Trebuie să îndrăznesc odată și odată. Lupta se duce pe viață și pe moarte: ori eu, ori ele.

Dar: voi avea oare această luciferică bravură? Mă va lăsa inima, sufletul? Nu voi izbucni oare, milos fiind, într-un plîns stupid?


P. S. În imagine: Jérôme-Martin Langlois (1779 - 1838), Cassandre, figure d'étude ...


Citiţi în continuare!

vineri, 21 aprilie 2017

Unde să-ți găsești plăcerile. Îndemnuri pentru un cititor gingaș, cu predispoziții masochiste



Se întîmplă rar, dar cînd se întîmplă, se întîmplă. Citesc Dante, Divina commedia, în traducerea lui Alexandru Marcu, nereeditată, din păcate. Marcu a ales pentru versiunea lui o proză ritmată: cred că acest tip de traducere literală reprezintă pînă la urmă opţiunea cea mai fericită.

Măcar în vremea noastră, cînd poezia nu mai înseamnă trohei fugaci, iambi suitori, ritmuri sapphice, dactili săltăreți, peoni suspicioși, armonii alcaice, frîngeri adonice, spondei cazoni, cînd poezia s-a despărțit, așadar, de muzică și prozodie. Înseamnă imagine, idee, sugestie, frison, orice altceva, dar nu muzică, deși unii poeți mizează încă pe ea, din pricini care îmi scapă, strict personale. La urma urmelor, și versul vetust poate interesa prin efectul insolit, extraneu. Aspectul lui funerar, anacronic impune încă.

Cînd traduci un text venerabil, Divina commedia, dacă respecți întocmai ritmul și rima, pierzi sensul, vocabularul original, în chip iremediabil. Dacă vrei să păstrezi înțelesul, intenția poetului, pierzi mlădierea sonoră a endecasilabilor. Nu le poți avea simultan pe toate, spune o înțelepciune perpetuă. Traducătorul este constrîns să aleagă. Pentru operele dificile (Homer, Vergiliu, Dante, Petrarca), prefer nesmintit traducerile în proză, sînt mai cinstite, „păstrează” mai mult din înțelesul originar, cînd (și dacă) există acest înțeles pur ipotetic, vînat de hermeneuți, asemenea unei pantere parfumate.

Sînt cu siguranță un cititor pervers: mi-am procurat o ediţie italiană (La Divina commedia a cura di Siro A. Chimenz, un comentator destul de obscur, altminteri), nici mai bună, nici mai rea decît altele. De fapt, ca să vorbesc franc, ediția am primit-o în dar de la prietenă din Italia. În ce constă viclenia mea? Iată: citesc textul italian, apoi urmăresc sporadic versiunea lui Marcu, dar verific în paralel şi versiunea Etei Boeriu, și versiunea lui Coșbuc, reputată ca eminentă, deși limba lui s-a învechit, ca și limba celorlalți.

Cred că nici Borges nu a procedat altfel, chiar dacă pretinde că a învățat italiana citind poemul lui Dante fără nici un dicționar, numai Dante și notele de subsol i-au fost de ajuns. O astfel de informație se cuvine controlată, voi căuta conferința lui Borges, nu poți învăța italiana poetului florentin doar din instinct, fără un exeget răbdător alături, nu cred că o atare ispravă este cu putință la un ins cuminte, oricît de înzestrat ar fi el.

Am înșirat, deci, cărțile pe masă. Menţionez cu bucurie că toate ediţiile au subsol, comentarii, note ramificate: în ediția lui Chimenz, textul propriu-zis (cîteva terține, de fiecare dată) ocupă un sfert de pagină, restul e cotropit de note tipărite cu un corp de literă minuscul, o prețioasă erudiție neglijată de toată lumea. De obicei, notele oferă mult mai mult decât este necesar unei lecturi obișnuite și mult mai puțin decît ar trebui pentru o lectură ideală (și, în același timp, imposibilă). Precizările lui Alexandru Marcu, de pildă, sunt de cele mai multe ori banale, cel puțin pentru subsemnatul. Nu cred că cineva a citit Commedia într-un mod foarte diferit de al meu, cu excepţia, notabilă, a lui T. S. Eliot, dacă îl credem pe cuvînt (sonoritatea versurilor i-a fost de ajuns), eu unul nu-l cred. Nici măcar exegeții dintîi ai poemului (Jacopo și Pietro Alighieri, fiii poetului) n-au citit altfel, printre ei se cuvine să-l numim și pe Boccaccio, a oferit un comentariu literal. Dintr-o pricină evidentă: Dante şi-a scris deliberat poemul după metoda alegoriei. Versul afirmă ceva, dar mintea noastră va sesiza (dacă e în stare) cu totul altceva. Versul se preface că spune una, deși nu spune una, ci spune alta, trebuie să-i divulgăm ipocrizia alegorică, sensul ascuns.

Ei bine, o atare lectură ar implica, măcar în opinia lui E. Lovinescu, din Mutaţia valorilor estetice, absenţa oricărei trăiri imediate a frumuseții poemului şi, ca urmare, absenţa oricărei plăceri.

Deşi multă vreme am fost convins că Lovinescu are dreptate și că plăcerea dispare, constat că nu e și cazul meu, lectura n-a devenit cîtuși de puțin un chin. Firește, nu mai avem un acces intuitiv şi imediat la poemul lui Dante (Lovinescu se referea la Iliada lui Homer). Imaginea lumii descrise în Commedia ne-a devenit străină. Multe s-au schimbat (în unele privinţe radical), sensibilitatea, valorile, modul simbolic de a considera universul, am căzut în cel mai uscat nominalism etc. Constatarea lui Lovinescu este, în principiu și în premise, corectă, dar, în consecința ei, dubioasă. Plăcerea nu dispare niciodată. Nu cred că istoricul literar, cînd citea Odiseea (pe care a tradus-o în proză, de altfel), nu simțea absolut nici o plăcere.

Firește, lectura poemului lui Dante presupune privaţii, amânări, timp risipit cu parcurgerea gloselor, cu decriptarea simbolurilor (care sunt multe în Commedia şi unele dintre ele niciodată lămurite îndeajuns: pe cine simbolizează, de fapt, ogarul, din cântul al II-lea al Infernului?). Normal ar fi, am impresia, ca efortul depus să-mi interzică nu doar trăirea marilor viziuni danteşti, ci şi plăcerea, orice plăcere. De obicei, epuizarea şi efortul nu conduc la vreo desfătare. Nimeni nu se desfată căutînd un termen într-un dicționar, deși cunosc excepții, savanți lunatici, care citesc Oxford English Dictionary fără să sară nici un cuvînt, pătrunși de o euforie imposibil de explicat.

Dificultatea de a înţelege o frază poetică, iniţial obscură, se rezolvă, de obicei, printr-o investigație tenace. Cu toate acestea, remarc uimit, splendoarea textului nu s-a stins, plăcerea lecturii este prezentă la tot pasul. M-am aşteptat, franc vorbind, la altceva, la o subită antipatie. Nu-mi plac Purgatoriul și Paradisul, conțin prea multe discursuri abstracte, o sumedenie de explicații teologice care nu-l pot interesa decît pe un erudit. Eu nu sînt un erudit. Infernul e altceva. Găsesc mereu imagini uimitoare. Îmi place să le repet în gînd (ori cu voce tare) și îmi place să citesc despre ele. De exemplu:

„Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” (Infernul, III: 31-32).

Resimt, aşadar, în pofida celor scrise mai demult de E. Lovinescu, o plăcere neîndoioasă, o plăcere autentică. Ea nu vine numai din faptul că lectura lui Dante e dificilă. Mă bucur, desigur, şi când dau de capăt unei dificultăţi. Plăcerea mea se sprijină, totuşi, pe comorile textului. În ea se amestecă, în cantități egale, o plăcere estetică, senzuală aproape, și una cognitivă. Sigur, citesc altfel decât cititorii de acum 500 de ani, mai obișnuiți cu alegoria și simbolurile. Nu sînt nici inocent, nici închipuit. Nu pot bănui plăcerea lor (şi nici nu-mi propun să o reconstitui), dar sînt sigur de plăcerea mea...


P. S. Știu, „Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” este, mai degrabă, o traducere inexactă, Alexandru Marcu a pus de la el, căci a schimbat subiectul: plîngerile, vaietele și suspinele răsună în cerul pustiu de stele, nu invers:

„ Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle”.

P. S. În imagine: Illustration de Gustave Doré, Dante et Virgile pénètrent dans le Neuvième cercle de l'Enfer (1861).


Citiţi în continuare!

marți, 18 aprilie 2017

Trei indivizi infatuați care au urât cărțile



Cunosc trei filosofi care nu au iubit deloc cărțile. Le-au acceptat ca pe un rău necesar, nu mai mult. Dar de iubit nu le-au iubit, nu s-au omorît după ele, nu le-au zeificat (cum procedăm noi).

Cel dintîi a fost Lucius Annaeus Seneca. Data nașterii filosofului stoic nu se cunoaște. A fost o vreme consilierul lui Nero. A participat, poate, la o conspirație, nu e sigur. În anul 65, împăratul l-a constrîns să se sinucidă. I-a trimis un centurion la ușă cu porunca definitivă. Fostul ministru n-a avut o moarte ușoară, avea venele uscate, o circulație greoaie, medicul i-a administrat pînă la urmă otravă.

Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își sfătuiește prietenul să renunțe la obiceiul dubios al cititului. Pentru gînditorul roman, lectura este o formă de agitație sterilă. Nimic nu-i mai puțin rațional decît agitația, risipa, efervescența ca expresie a lenei, a plictisului. Și îndeosebi răsfoirea unui teanc de cărți, fără vreun scop precis. Gestul i se pare o curată pierdere de vreme - ceea ce uneori chiar este, dar de multe ori, nu. Cînd faci o carte, ca sus-numitul, cînd te preocupă un subiect delicat (sinele, sensul vieții, experiența lecturii, amorul la vîrsta senilității), verifici o sută de reviste, un milion de articole, un morman de cărți, cauți și nu găsești niciodată paragraful vizat, intri în nevroză, vezi stafii, vampiri, auzi voci. Ăsta e blestemul erudiților dintotdeauna: nu găsesc niciodată citatul potrivit. Îl știți mai bine ca mine, nu insist.

Mă întorc la tema acestei însemnări. Deci, Lucius Annaeus Seneca scrie: fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi. Îi plăceau astfel de întorsături de frază. Și mai scrie, în De tranquilitate animi: pentru mulți indivizi (pentru neștiutorii de carte), tomurile, volumele nu înseamnă absolut nimic, le folosesc cel mult ca decor, ca podoabe în atrium, nu știu prețul lucrului în sine. Oamenii se trufesc cu bibliotecile și vor să pară altfel decît ceea ce sînt în realitate, niște inițiați, niște minți subțiri. Și mai scrie: decît să-ți pierzi vremea răsfoind și citind ba o frază, ba alta, ia și gîndește. Și mai scrie necruțător: nu este nici o dramă că biblioteca din Alexandria a ars (este prima consemnare a acestui eveniment neîndoios). Cărțile adăpostite acolo s-ar fi transformat oricum în pulbere într-o sută de ani, chiar mai repede, ar fi mucegăit, cerneala s-ar fi șters, rubricile s-ar fi amestecat, papirusul ar fi putrezit. Și mai scrie: iubirea de cărți este o formă de narcisism. Și conchide: nu trebuie să adori nimic (în afară de Necesitate, amor fati), cărțile nu merită atenție, nu au nimic sacru.

Al doilea filosof care nu a iubit cărțile a fost împăratul Marcus Aurelius (121 - 180), un gînditor stoic dublat de un cinic (afirmă netulburat: „iubirea se reduce la frecarea a două epiderme, la un spasm, la o secreție”). Într-una din notele sale, Marcus Aurelius spune: „Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulţumit, senin şi recunoscător din toată inima zeilor!” (Către sine, 2: 3). Nimic mai enigmatic decît acest pasaj. Moartea se cuvine întîmpinată în liniște. În opinia filosofului, cărțile reprezintă doar un prilej de a murmura împotriva autorilor și a gîndurilor exprimate de ei, împotriva morții binefăcătoare. Este preferabil, în consecință, să primești sfîrșitul cu deplină smerenie, cu sufletul împăcat. Cărțile nu dau un exemplu bun. În tragediile grecești, în Antigona, să zicem, nu găsim decît lamentații, împotrivire, lipsă de măsură, o frenezie zadarnică. În concluzie: renunță la cărți, scapă de acest neajuns!

Aș menționa că Marcus Aurelius a scris mereu și mereu pentru un singur destinatar: pentru sine, așa cum arată însuși titlul meditațiilor sale: Ta eis heauton: Către mine însumi. Nu se gîndea la un cititor străin, la viitor și postumitate, caietul lui de însemnări îl însoțea pretutindeni, în tabere îndeosebi, prin „țara quazilor, pe malul rîului Granua” (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un rînd (Către sine, I: 17), prin ținuturile triburilor germane, în Galia ori în Asia Mică. Împăratul controla riguros legiunile, taberele, castrele de pe granița imperiului, doar noaptea avea timp să noteze, într-un cort de soldat, la lumina precară a unui lucubrum, în puținul timp liber. Consemna sugestii, vorbea cu sine, reflecta, veghea. Marcus Aurelius nu a avut deloc vanitate de autor. Multă vreme, lucrarea lui a rămas necunoscută. Observațiile împăratului, scrise în limba greacă (și nu în latină, așa era moda), între anii 170 și 180, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.

Al treilea filosof care a disprețuit cărțile a fost, nu-i o surpriză prea mare (cel puțin pentru mine), Immanuel Kant (1724 - 1804). Iată ce afirmă într-un curs de Antropologie publicat postum: într-o zi de tîrg, vezi mai multe cărți decît ai nevoie într-o viață. Mulțimea cărților reprezintă o otravă periculoasă și virulentă. E bine să păstrezi foarte puține tratate, numai cîteva sînt cu adevărat de folos. Aruncă restul fără să clipești. Nu vei pierde mare lucru. Și mai spune: trebuie, așadar, să ocolim bucuria adusă de lecturi, reprezintă o plăcere vicioasă, orice plăcere e un păcat. Te împiedică să estimezi critic, să judeci drept. Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales, nu te grăbi...

Precizez că filosofii numiți de mine deasupra nu au fost niște ageamii în ce privește cultura, niște inocenți. Nici vorbă! Toți au fost savanți luminați. Știau o mulțime de lucruri, din toate cîte nimic...

Seneca a scris o enciclopedie plină de o erudiție miraculoasă, Naturales quaestiones, în șapte cărți, unde consemna (și investiga) tot cea ce declaraseră știutorii înaintea lui (Aristotel a spus că, Posidonius a spus că, Attalus a spus că...). Naturales... cuprinde însemnări despre lume, despre cutremure, despre peșteri și cavități, despre fulger (fulgerul face să îngheţe vinul în butii şi goleşte şerpii de venin, tot fulgerul ia mințile femeilor, topeşte sabia din teacă, dar lasă teaca întreagă, neatinsă), despre apele subterane, despre curcubeu, despre lupta rechinilor cu delfinii în golful din Alexandria și despre victoria celor din urmă, despre ploile diluviale (în timpul lor, lupii înoată alături de miei), despre rîurile din India (schimbă culoarea oilor ce se adapă din ele: cele albe devin negre, cele negre devin albe), despre oglinzi (partea cea mai frumoasă din carte, dacă nu mă înșel, oglinzile reprezintă sursa identității). Nu-i disprețuia nici pe poeți. Socotea, de exemplu, că Eneida lui Vergiliu reprezintă o sursă foarte credibilă de cunoaștere. Cita în sprijin versuri.

Marcus Aurelius îi studiase pe retorii greci, îi citise atent pe filosofi, audiase exercițiile magistrului său, Cornelius Fronto, poate cu un surîs de aprobare. Fronto scrisese un elogiu al fumului și al pulberii (Laus de fumi et pulveris), un elogiu al neglijenței, în tradiția omagiilor aduse lucrurilor insignifiante. În fine, Immanuel Kant a redactat o istorie naturală universală și o teorie a cerului (aici prezintă temerara lui ipoteză), era doct în cosmologie, geografie și în durerile de cap. Toți trei au folosit cărțile, dar nu s-au lăsat folosiți de ele. Au procedat cu fereală, gingaș. N-au văzut în carte, ca Borges mai tîrziu, un obiect sacru, temelia vieții omenești. Toți trei au scris lucrări prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este o frivolitate, un moft. Cititul excesiv nu te lasă să fii tu însuți, te clintește din sine, te alienează.

Aș remarca faptul capital că nici unul dintre ei nu pune experiența vieții mai presus de lectură. Sugerează o contradicție slabă doar între cărți și gîndire. Ei văd silogismul, reflecția, mai presus de orice. Despre viața-viață nu spun deocamdată nimic. Și bine fac.

În consecință, cine străbate prea multe cărți îmbătrînește înainte de vreme. Îi ies bube pe față, negi pe nas, solzi în coate etc...


P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot (né le 24 février 1945), Don Quichotte - La Lecture interrompue.


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 aprilie 2017

Ultimele 12 ore din viața celui mai deprimat dintre alcoolici


Am observat cu mirare că, din pricina titlului prea savant, prietenii nu au dat o atenție exagerată acestei note, care merita, am impresia, un destin mai bun. M-am hotărît atunci, brusc, să-i schimb titlul. A rezultat ceea ce vedeți mai sus. Nu e fără legătură cu nota mea...


Prima și ultima dată cînd am citit romanul lui Malcolm Lowry Sub vulcan, n-am priceput despre ce este vorba, nu m-a dus capu'. Mi-au plăcut frazele, recunosc, viziunile. Una prezintă rotirea constelațiilor pe bolta cerească, o minunăție. Asta am spus deja în postarea de ieri. Astăzi am citit vechile extrase și cîteva articole despre roman, ca să mă edific și să devin mai erudit. Mă simt, deci, în stare să-i fac rezumatul. Mă simt erudit. Nu sînt prea multe de spus.

În mare, e vorba de ultimele 12 ore din viața unui alcoolic. El nu are decît meritul (profund discutabil) de a bea și de a ține discursuri întortocheate. Unele sînt monologuri interioare destul de obscure, altele sînt discuții foarte savante cu prietenii. Discută despre simboluri, despre virtuțile cifrei 7. De altfel, nimeni nu discută, în acest roman, lucruri de rînd. La capătul celor 12 ore, consulul Geoffrey Firmin este împușcat (unii cred că de agenții unui stat străin, există ceva tulbure în trecutul eroului, alții presupun că de polițiștii locali). Oricum ar fi, este împușcat și gata. Moare. Înainte de a fi împușcat, consemnez: sosirea soției sale, Yvonne, în scopul imposibil de a reface un mariaj imposibil. Înainte de a fi împușcat Firmin, Yvonne moare într-un accident de călărie, deși acest fapt nu este întru totul sigur. Pînă una-alta, nimic nu e sigur în trama cărții. Înainte de a fi împușcat, consulul bea fără alegere: tequila, rom, mezcal, bere, vin și, în genere, orice fel de lichid excitant. Înainte de a fi împușcat, se plimbă prin orașul Quauhnahuac - situat sub vulcanul Popocatepetl - și face o călătorie cu autobuzul. În timpul acestei călătorii, pasagerii privesc, prăbușit la marginea drumului, un indian pe moarte. Nimeni nu îndrăznește să-i vină în ajutor.

Titlul Under the Volcano, sugerează, probabil, primejdia iminentă în care trăiește Geoffrey Firmin, încordarea minții lui, finalul crud spre care se îndreaptă neștiutor. Toate recenziile, cu o excepție semnificativă, elogiază romanul lui Malcolm Lowry. Ar fi o rescriere a Divinei comedii, o prezentare a infernului, a unei experiențe-limită, ca să folosesc expresia unui filosof. Este menționat adesea numele lui James Joyce. În fine, cineva afirmă negru pe alb: Sub vulcan „nu poate fi comparat decît cu marile cărți totemice ale secolului trecut”.

În treacăt fie zis, postul lui Firmin este o sinecură (relațiile dintre Mexic și Marea Britanie sînt rupte) și Firmin nu vădește, în prezentul relatării, vreun talent deosebit, care să justifice sinecura. Altfel spus, bea fără nici o măsură pe banii statului. În pofida acestui amănunt, în opinia experților, viața lui Firmin ar reprezenta o expresie a tragediei umane. Trebuie să înțelegem adevărul că omul (omul în genere) nu are nici o scăpare, că e o ființă perpetuu amenințată, o pasiune inutilă. Firmin e doar un exemplu al tragediei, un pacient. Eu unul nu cred că omul (omul în genere) trăiește vreo tragedie, asta constituie o invenție a poeților -, ar trăi o tragedie doar dacă omul (omul în genere) ar însemna ceva în universul cunoscut, unde nu-i decît un parazit și o gîză. Dar cred că romanul lui Malcolm Lowry se salvează prin stilul somptuos, chiar dacă eu l-am citit în traducere.

Sînt constrîns să trag și o concluzie. Îmbucurătoare. Exegeții cei mai versați n-au înțeles mai mult decît mine. Deci, am citit romanul aproape corect. Deci, nu mai constituie o obligație și o urgență să-l recitesc....


P. S. Pentru bibliofili și curioși, recomand ediția următoare: Malcolm Lowry, Sub vulcan, traducere de Florin Șlapac, Iași: Polirom, 2003, 470p.

P. P. S. În imagine: miniatură din Livre d'heures de Catherine de Clèves, 1440.


Citiţi în continuare!

marți, 11 aprilie 2017

5 reguli sfinte pentru a citi prost. Principiile oricărei lecturi greșite



Poți învăța să citești rău? Sau, altfel spus, cum poți deveni (măcar pentru o vreme) un cititor lunatic? Există reguli pentru o astfel de faptă?

Eu, unul, nu-mi amintesc să fi citit bine / corect o carte, una singură, de prima dată. Nici măcar o poveste, un basm cult, Inimă rece, de exemplu. Mereu am greșit. Deși nu sînt foarte mîndru de asta. Iar cînd am înțeles că am greșit, căutînd recenzii și opinii avizate, nu am avut întotdeauna dispoziția și energia să re-citesc cartea. În concluzie, lectura nu mi-a folosit, nu m-a făcut mai știutor, mai înțelept. Am citit degeaba.

Prima lectură te lasă, de obicei, într-un întuneric aproximativ, străbătut de mici raze de lumină: puținul pe care l-ai pătruns, cînd l-ai pătruns și nu trăiești o iluzie. Crezi că ai priceput sensul, miza cărții, dar simți în același timp (fiindcă nu ești un cititor naiv) că ceva ți-a scăpat, esențialul. Există un criteriu infailibil al lecturii proaste: nu reții mai nimic din carte, sau reții amănunte disparate, fără nici o legătură unul cu celălalt, replici, gesturi, sintagme mai mult sau mai puțin fericite. Amănuntele nu fac un tot. Și nici nu poți rezuma acțiunea, ca și cînd ai privi de deasupra, firește, cînd există acțiune, fabulă, și nu o mulțime confuză de cuvinte, ca în noul roman.

De pildă, un eseist faimos (și, în definitiv, un bun cititor), Joseph Epstein, a păstrat din Idiotul lui Dostoievski doar amintirea faptului că prințul Mîșkin suferă de epilepsie. În rest, găsea că romanul are prea multe personaje și că aceste personaje se confunda între ele, nu au identitate. Nastasia Filippovna nu-i mai spunea absolut nimic. Nici aprigul Rogojin. Pornind de la acest caz, aș remarca banalitatea încurajantă că orice cititor erudit și trecut prin hermeneutici poate greși. În fond, învățăm să citim bine și, pînă la urmă, citim mereu rău, ceea ce înseamnă că, în realitate, nu învățăm niciodată să citim bine (învățăm cel mult să citim în diferite feluri), oricîte eforturi ar face profesorul de literatură.

Așa am pățit cîndva cu romanul lui Malcolm Lowry, La poalele vulcanului. Am fost cucerit de stilul somptuos, princiar al cărții (romanul este într-adevăr o mare reușită stilistică, dar nu se reduce la asta), și am pierdut acțiunea, firul epic. N-am înțeles de ce Consulul era mereu amețit, de ce-și căuta refugiul în excitante (în tequila, în mezcal, de atunci țin minte aceste promițătoare nume). Am reținut, așadar, doar un personaj căzut în patima alcoolului și monologul lui adesea halucinatoriu. N-am sesizat, în schimb, că era un personaj vulnerabil, amenințat și că el însuși știa prea bine asta.

Dacă m-ar fi întrebat cineva despre ce a scris autorul, care a fost „intenția” lui, n-aș fi știut ce să-i spun. Greșeala mea fusese aceea că prețuisem prea mult frumusețea frazelor, fusesem pur și simplu orbit de stil. Ignorasem faptele. În definitiv, Consulul avea un motiv să bea. Nu intuisem acest motiv. Protagonistul mi-a rămas opac. Deci, ca să trag o concluzie provizorie, nu citisem corect romanul lui Lowry.

Îmi mai amintesc, ca să închei această notă sumară, că am copiat cu răbdare o mulțime de pasaje. Tot pentru frumusețea lor amețitoare.

Voi reveni cît de curînd. Nu e o promisiune, e o amenințare...


P. S. Jonathan Culler citea deliberat greșit tocmai Povestea celor trei purceluși.

P. P. S. În imagine: Leonor Fini (1907 - 1996), Reading Girl with a very large Cat.


Citiţi în continuare!

luni, 10 aprilie 2017

Cele mai faine 5 cărți apărute în 2016 (și citite de mine în 2016, 2017 și 2018)




De obicei, topul cărților dintr-un an se face în 31 decembrie (așa am procedat în 2014) sau cel mai tîrziu în ianuarie... Anul trecut nu m-am învrednicit să fac un top, am citit mai mult cărți de filosofie (m-am omorît cu sensul vieții și cu problema sinelui) și mai puțin romane și literatură în general, așa încît n-am îndrăznit să fac recomandări și îndemnuri de lectură mai devreme. Așa cum mă așteptam, cărțile foarte bune au fost puține, de numărat pe degetele unei singure mîini.

Fac acum un top rapid, fără multe comentarii (cu o excepție). Deci:


1. Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, volumele 1+2+3, București: Editura Univers, 2016.

Un roman despre care am scris de multe ori pe blog și despre care am vorbit prietenilor și studenților cu entuziasm. Înainte de a se interna pentru ultima oară în spital, în preajma morții, deci, prozatorul i-a înmînat Carolinei Lopez (soția sa) 5 dischete (era în 2003, se lucra încă pe dischete). Fiecare dischetă conținea una din părțile romanului. Bolaño a vrut să scoată cinci cărți (onorariile primite ar fi fost, în opinia lui, mai mari), dar Carolina și editorii au hotărit să publice totul într-un singur volum. A rezultat un roman stufos, vădit neterminat, haotic, genial, uriaș, incomparabil. Forța narativă a lui Roberto Bolaño este copleșitoare. Pe lîngă el (prea) mulți dintre premianții Nobel din ultimii 25 de ani par niște mici-pitici. Doar Philip Roth îi face concurență, tocmai pentru că nu a luat Nobelul. Nici Bolaño dacă ar fi avut norocul să trăiască mai mult, nu l-ar fi luat. Partea care mi-a plăcut cel mai mult este, desigur, ”Partea lui Amalfitano” (un profesor de filosofie de la o universitate din Santa Teresa înnebunește treptat și își dă seama că înnebunește treptat, fără să intre în panică; nici fiica lui, Rosa, nu intră în panică). ”Partea lui Fate” (Fate e pseudonimul unui ziarist negru, american desigur, care e trimis în Santa Teresa să scrie cronica unui meci de box, deși nu se pricepe la box) e la același nivel. Și „Partea lui Arcimboldi” e faină. Partea care mi-a plăcut mai puțin (s-o spun, n-o să mă certe Simona, nu-mi va arăta obrazul LuciaT?) este ”Partea crimelor” (chiar dacă criticii o socotesc miezul cărții, nu se leagă de întreg). Neîndoios, nu trebuie să uităm că Roberto Bolaño n-a avut răgazul să-și termine cartea, volumul publicat pornește de la un simplu draft. Ar fi rescris cu siguranță multe pagini, ar fi renunțat la altele, ar fi legat, poate, mai bine părțile, cine știe... Un roman pe care dacă nu-l citești (ori îl amîni), nu faci o treabă înțeleaptă.


2. Roberto Bolaño, Amuleta, traducere de Dan Munteanu Colan, București: Editura Univers, 2016, 152p.

Poate să pară o exagerare, o obsesie, o țăcăneală, că mai pun un Bolaño, dar socot că nu e. Toată lumea a zis că Amuleta este o povestire de trecere între Detectivii sălbatici și 2666. Nu mă costă nimic dacă repet această platitudine, deși cartea e minunată și ar merita mai mult efort din partea comentatorului de față. Poate revin cu o recenzie.


3. Ian McEwan, Coajă de nucă, traducere de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2016, 216p.

Un roman foarte bun. L-am recenzat cu bucurie aici.


4. Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p.

Vedeți, rogu-vă, aici și aici.


5. Eleanor Catton, Luminătorii, traducere de Irina Negrea, București: Editura Art, 2016, 780p.

Un excelent roman de aventuri (și de complicații zodiacale, la care nu m-am oprit), scris de o prozatoare de 30 de ani, peste Sticletele Donnei Tartt. Se citește cu plăcere, dacă nu-ți bați capul cu trimiterile cabbalistice, oricum inutile. Acțiunea e de ajuns.


5. bis. Și încă:

N-ar fi deloc cuminte să nu amintesc (alături de romanele de mai sus) două cărți monumentale, demne de interesul oricărui pasionat de literatură. Și anume:

Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera, traducere de Veronica D. Niculescu, Iași: Polirom, 2016, 732p. Este suficient să menționez că Veronica D. Niculescu a muncit aproape un an la traducerea acestui volum impresionat. Nu am cuvinte să elogiez strădania ei și rezultatul. Viața lui Vladimir Nabokov relatată de el însuși - aproape zi de zi - în scrisorile către soția sa, apriga Vera. De aici știu că Nabokov izbucnea în plîns cînd citea Doamna Bovary.

Mircea Mihăieș, Ulysses. 732, Iași Polirom, 2016, 1016p. O analiză minuțioasă a capodoperei lui Joyce, redactată cu iscusința și verva unui prozator.


5. bis. bis Și încă:

*** Un ev enorm și delicat. Poeți ai veacului de mijloc și ai prerenașterii franceze, tălmăciri și glose de Șerban Foarță, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2016, 240p. Nu se poate rata.


P. S. În imagine, Jean-Baptiste Santerre (1651 - 1717): Jeune fille lisant une lettre à la bougie.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 aprilie 2017

De ce l-a trădat Iuda pe Iisus? Trei răspunsuri



a. O părere personală: Iuda a acționat liber

Pornesc de la romanul lui Amos Oz, Iuda. Mă grăbesc să spun că voi discuta, în această notă sumară, doar figura lui Iuda, chestiunea trădării și rolul trădătorului în scenariul christic. Cel puțin pentru mine, problema e veche și, desigur, nu mai are stringența de altădată. Nu mai simt o înfiorare cînd pronunț numele lui Iuda Iscariotul. Altfel spus, nu mai am entuziasmul să afirm / ori să neg necesitatea lui Iuda și, deci, lipsa lui de libertate.

În opinia mea, cînd l-a vîndut pe Christos, Iuda a procedat cît se poate de liber, așa i-a trecut lui prin cap, așa a găsit el că e mai bine.

În opinia mea, întrucît a fost Messia (și nu un impostor), Iisus nu avea nevoie de un actor suplimentar pentru a-și atinge scopul de a fi răstignit și de a învia (a treia zi, după Scripturi). Se putea preda singur, putea merge direct la preoții evrei și la Pilat din Pont, putea declara limpede că El este Regele Iudeilor, Rex iudeorum (cel vestit de proroci), fără a folosi un limbaj de semne evocatoare (”semnul lui Iona”), un limbaj învăluit etc. În opinia mea, sărutul trădător este o gratuitate și o calomnie, un simplu deget îndreptat spre Iisus ar fi fost mai mult decît suficient, soldații romani nu erau chiar atît de naivi, ar fi putut întreba simplu: cine e cutare și cutare? În fond, scena arestării are ceva teatral, de vodevil, o stridență, îmbrățișarea vînzătorului.

Iuda e mai degrabă un alibi, o scuză, un pretext atît pentru creștini, cît și pentru iudei. Creștinii citesc în gestul lui determinismul divin, planul bine lucrat încă dintru începuturi, evreii văd în Iuda, precum Amos Oz în romanul de față, un creștin dezamăgit (cel care observă doar moartea lui Iisus și nu are răbdarea de a aștepta și Învierea Lui), ori un om înșelat de însuși Învățătorul său, care îi cere, în final, să-l denunțe. Iuda îndeplinește supus porunca și, astfel, îi vine în ajutor lui Iisus - care s-a întrupat, printre altele, tocmai pentru a veni în ajutor unor oameni ca Iuda.

În fine, ideea că Iuda a acționat dintr-o necesitate, că opțiunea de a-l trăda pe Iisus era scrisă cu mult înaintea Întrupării și că el, id est Iuda, ar fi un personaj obligatoriu în drama Răstignirii mi s-a părut dintotdeauna o concluzie trasă de păr. Pentru faptul că s-a întîmplat ceea ce Iisus a dorit să se întîmple, nu este nimeni de vină.


b. Versiunea lui Bistritzky: Iuda a acționat din porunca Mîntuitorului

«Shmuel Asch spuse: - Scriitorul Nathan Agmon, mai cunoscut sub numele Nathan Bistritzky a publicat în 1921 o legendă dramatizată, adică un fel de piesă de teatru, cu titlul Yeoshua din Nazareth. La Bistritzky, Iuda se întoarce în noaptea Cinei celei de Taină de la casa lui Caiafa, marele preot, unde aflase că mai-marii preoţimii hotărîseră că Isus trebuia să moară. Iuda îl imploră pe Isus să-l însoţească, să fugă din Ierusalim în aceeaşi noapte. Dar Isus al lui Bistritzky refuză să fugă, spunînd că sufletul îi era obosit şi voia să moară. Îi dă lui Iuda sarcina de a-l ajuta să moară trădîndu-l, depunînd mărturie că el într-adevăr se pretindea a fi Mesia, sau regele evreilor. Auzind asta, Iuda „se îndepărtează de el cu groază“, „îşi trage mîinile înspăimîntat“ şi îl numeşte pe Isus „şarpe… şarpe eşti, cu figură de porumbel“. Isus îi răspunde: „Calcă-mă atunci“. Iar Iuda îndrăzneşte să-l certe pe Isus prin cuvintele „Nu te sacrifica“, implorîndu-şi dascălul să nu-i dea o asemenea sarcină groaznică. Dar Isus e hotărît: „Eu îţi ordon să mă predai, pentru că dorinţa mea e să mor pe cruce“. Iuda refuză. Se îndepărtează de Isus cu intenţia de a se înapoia în oraş. Dar o forţă mai puternică decît el îl face să se întoarcă în ultima clipă, să îngenuncheze în faţa dascălului şi să ia asupra lui, fără entuziasm, misiunea teribilă care-i fusese încredinţată. Trădătorul, conform acestei opere, nu e altceva decît un ucenic fidel: predîndu-l pe Isus celor care-l urmăreau, nu face decît să-şi îndeplinească supus menirea pe care dascălul i-a atribuit-o» (Amos Oz, Iuda, p.243).


c. Versiunea lui Shmuel Asch (Amos Oz): Iuda a fost un creștin dezamăgit

„Isus şi ucenicii lui erau evrei din tată-n fiu. Însă în imaginaţia populară a creştinilor, singurul dintre ei care le-a rămas în memorie ca fiind evreu – şi reprezentant al întregului popor evreu – e Iuda Iscariotul. În momentul în care trimişii sacerdoţilor şi paznicii Templului au venit să-l aresteze pe Isus, toţi ucenicii s-au speriat şi, îngroziţi, s-au împrăştiat în toate direcţiile, doar Iuda rămînînd pe loc. Poate l-a sărutat pe Isus ca să-l îmbărbăteze. Poate a plecat împreună cu gărzile acolo unde l-au dus pe Isus. Şi Petru a ajuns în locul acela, dar înainte de a se lumina de ziuă îl renegă pe Isus de trei ori. Iuda nu-l renegă. Cât de ironic e acest fapt, notă Shmuel în caietul lui, că primul şi ultimul creştin, singurul creştin care nu l-a părăsit pe Isus nici un moment şi nu l-a renegat, singurul creştin care a crezut în divinitatea lui Isus pînă în ultima clipă a acestuia pe cruce, creştinul care a crezut în mod absolut că Isus va coborî de pe cruce în faţa întregului Ierusalim şi în faţa întregii lumi, singurul creştin care a murit împreună cu Isus şi nu a continuat să trăiască după el, singurul a cărui inimă a fost într-adevăr zdrobită la moartea lui Isus, tocmai el a fost văzut de oameni,  timp de mii de ani, ca evreul cel mai reprezentativ” (pp.184-185).


P. S. Am folosit: Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p., 32 lei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 aprilie 2017

5 poeți importanți care s-au sinucis din pricina amantelor prin otrăvire cu sodă caustică



Cel mai zdrobitor succes la public îl au enumerările de cîte 5. Nu e nici un secret. Dacă vrei să fii iubit (și popular), caută un grup de cinci artiști și spune ceva original sau caraghios sau bizar sau dubios despre ei. Vei trezi imediat un interes ascuțit. Am să dau 5 + 5 exemple foarte instructive de astfel de subiecte căutate și distribuite în universul internetului. Deci:


I. 5 eroine de roman care au practicat curvia / preacurvia (împărăteasa Messalina, eroina lui Juvenal și a lui Alfred Jarry, matroana din Efes, evocată de Petronius în Satyricon, femeia dogarului din Măgarul de aur, Moll Flanders, Emma Bovary, Anna Karenina, Sonia Marmeladova, na, că-s mai multe).

II. 5 dinți necesari oricărui scriitor de pamflete (canin superior și inferior, incisiv superior și inferior, central și lateral, premolar, molar, măsea de minte).

III. 5 trăiri din adîncul cel mai intim și mai incognoscibil al eseiștilor (invidia, ura, disprețul, antipatia, resentimentul).

IV. 5 creatori care nu au cunoscut femeia (Henry James, orientare sexuală nedefinită, Verlaine, Proust - homosexuali, Roland Barthes, eseist oedipian, Borges, numit ”pobrecito” de către femeia care îi făcea curat în casă, dintr-un motiv evident, Michel Foucault - homosexual, a murit de SIDA în chinuri indescriptibile).

V. 5 femei care nu au cunoscut bărbatul, deși au scris amețitor de frumos și ar fi meritat o soartă mai bună (Sappho, Gertrude Stein, Marguerite Yourcenar, Jeanette Winterson, Anne F. Garréta).

VI. 5 sclipiri ale minții filosofilor și lipsa lor completă de urmări (inutil să le mai pomenesc).

VII. 5 scriitori bibliofobi (vezi aici o notă lămuritoare).

VIII. 5 scriitori care nu au iubit cîtuși de puțin scrisul (i-am comentat aici).

IX. 5 autori care se trezeau - fie iarnă, fie vară - la ora 5 AM în scopul nobil de a-și redacta capodoperele: Lev Nicolaevici Tolstoi - între 5 și 9 se plimba prin pădurea de la Iasnaia Poliana, călare, medita la naivitatea lui Pierre Bezuhov, apoi se apuca de scris, era miop și stătea pe un scaun făurit doar pentru el, cu picioarele mai scurte, Thomas Mann - scria zilnic între 9 și 12, David Lodge - a scris și scrie nesmintit între 8 și 12 (cu o oră în plus față de Thomas Mann, de aici provine pesemne diferența de valoare!), Mihai Ursachi - era foarte matinal, se trezea pe la ora a 3-a a dimineții, dar nu se ridica din pat pînă la 5, visa cai verzi pe pereți; lucra între 5 și 9 (la 9 primea musafiri și apoi ieșea prin oraș să discute cu enoriașii din parohie), G. Călinescu - se culca la 8 seara, dormea neîntors pînă la ora 5, după care adăuga un capitol nou la Enigma Otiliei și un altul (despre E. Lovinescu) în Istoria literaturii române... Casa în care a scris Enigma Otiliei se află în Iași (al cincilea oraș din Europa ca mărime și populație), în fundacul Ionescu la numărul 5 - 1.

X. 5 scriitori care și-au redactat lucrările, poeziile și romanele noaptea (Aulus Gellius, Balzac, Eminescu, Rebreanu, Roberto Bolaño). Acest regim este ucigaș. Autorii mor foarte repede din pricina unei epuizări nervoase progresive.

Mă opresc aici, este mult prea tîrziu (eu nu sînt un noctambul) și m-am plictisit să tot număr pe degete din cinci în cinci. Îmi voi cumpăra un abac...


P. S. În imagine, Peter Paul Rubens (1577 - 1640), L'enlevement des Filles de Leucippe (vers 1618).


Citiţi în continuare!

luni, 3 aprilie 2017

Iubirea care se naște în ochi



Voi spune două cuvinte despre ”iubirea de departe” (amor de lonh) a trubadurilor, dar poate mai multe despre iubirea de alături. Și despre lumina strălucitoare din ochii care nu se văd.

Nu știu dacă un om se poate îndrăgosti de cineva doar privindu-i portretul, oricît de reușit ar fi acel portret. Și oricît de sprințară i-ar fi închipuirea. Mă îndoiesc. Deși, cînd vorbim de(spre) iubire, orice grozăvenie este cu putință. Nu te îndrăgostești dintr-un motiv, ci în pofida lui. Iubești fiindcă n-ai vrut să, fiindcă n-ai fost în stare să, fiindcă iubirea a fost imposibilă. Nu numai că determinismul e răsturnat (pentru că devine în pofida faptului că...), în iubire nu există nici un determinism. Cel mult, o oarbă fatalitate.

Jaufré Rudel, prinț de Blaye, pretinde că s-a îndrăgostit de contesa de Tripoli în acest chip, i-a văzut portretul. De îndată ce l-a văzut, a ghicit - dincolo de trăsăturile lui - ”femeia vieții”. Ea însăși. După cum se știe, specia poeților se îndrăgostește foarte ușor, poeții se aprind fără amnar, e vorba, în cazul lor, de o combustie spontană, instantanee. Ei n-au nevoie, ca toată lumea, de vreun impuls carnal, de prezența unei femei aievea, cu rotunjimi și moliciuni, de o privire fermecătoare, n-au nevoie de nimic, de nimic. Sucombă. Iubesc fiindcă iubesc. Au fost loviți de o stihie, i-a vizitat un fulger, au sorbit le vin herbé.

Firește, este un fapt indubitabil, verificat de cei mai experți experți dintre experți: iubirea poate lua naștere adeseori (și) printr-un joc al privirilor. Ești în tren, n-ai ce face și te uiți în jur. Vezi o femeie. Ea se preface mai întîi că nu te vede, vicleana. Îi privești insistent privirea. Ți-o întoarce uimită. Are ochi de madonă, enormi, inocenți, puri. Nu te pierzi cu firea. O scrutezi tenace. Un ceas, două, cinci. Te cufunzi în glaucul ochilor ei. Ea se cufundă în glaucul ochilor tăi. Geme. Simte frisoane. Cînd călătoria ia sfîrșit, femeia vibrează din tot corpul ca o vioară în vînt, are un tremur nervos al buzelor și îți cade subit în brațe. S-a albit cu totul la față. Are ochii stinși. Abia respiră. Îți smulgi părul din cap. Intri în criză, în stop cardio-respirator. Disperi. O tratezi cu săruri pe la năsuc, îi dai palme în obrăgiorii palizi, îi donezi viața, și, mai tîrziu, împins de Fortuna, te însori cu ea. Trăiți beatitudinea într-un castel rustic, pe o stîncă, în modul cel mai egoist cu putință. Nu primești musafiri. N-o arăți nimănui. Este a ta. Ești al ei. Pentru o veșnicie, pentru totdeauna. Și totul a pornit de la o singură privire.

În Historia de duobus amantibusun romanț epistolar, Enea Silvio de' Piccolomini, cel ce va fi ales papă sub numele de Pius al II-lea (din 19 august 1458), a imaginat cîndva un episod identic, dar într-un decor diferit. Un bărbat și o femeie călătoresc cu trăsura prin Italia. Lucrezia vine din Toscana. Euryalus din Franconia. Ea este o femeie măritată (greșit) din Siena, el e trimisul unui nobil din Franconia. Ea - tînără și fragedă. El - june și neliniștit. Nu schimbă nici un cuvînt, nici o vocală. Se privesc cu coada ochiului, neîncetat, minuțios, se pătrund de iubire. Jocul privirilor are un efect cert, sigur. Nu mai pot trăi unul fără altul, se perpelesc toată noaptea, febricitează. Își scriu lungi, interminabile epistole...

Ca să vedeți ce-i poate trece unui papă prin cap, dacă are mult timp la dispoziție și o inimă zglobie...

Despre ”amor de lonh” n-am scris mai nimic, deși am vădit esențialul. Va trebui să revin, deci...


P. S. În imagine ar trebui să fie o miniatură cu Tristan și Iseult. Nu e. Iată ce-mi scrie dl Alexandru Pătrășconiu: miniatura ”este dintr-un manuscripum medieval (”Yvain, le Chevalier au lion” - Chrétien de Troyes). Reprezintă momentul în care Yvain o întâlnește pe Lunette, o familiară a castelanei Laudine”. Lunette îl va ajuta să ajungă la domniță :)


Citiţi în continuare!

vineri, 31 martie 2017

Te iubesc atît de tare încît mi-e indiferent dacă exiști



Îmi îngădui să prezint în grabă ce am înțeles eu că este iubirea-pasiune. Ce a fost iubirea-pasiune în sinea ei, și dacă a fost ceva real, trăit de cavaleri și domnițe, ignor.

Primul lucru care îmi vine în gînd este faptul că iubirea-pasiune a presupus dintotdeauna distanța temporală / spațială dintre parteneri. De obicei, amanții nu stau împreună (ori stau prea puțin), unul pleacă în cruciadă și celălalt așteaptă în turnul castelului. Iubirea se verifică astfel prin absență; este o iubire din speța numită mai sus numai și, mai ales, dacă rezistă absenței temporare a unuia dintre parteneri. În al doilea rînd, iubirea persistă și dacă unul din amanți întîrzie sau dispare pentru totdeauna. Moartea nu distruge iubirea-pasiune. Dante continuă s-o iubească pe Beatrice, Petrarca pe Laura, în pofida morții. Mai mult, iubirea-pasiune pare a înflori din moarte. Despărțirea, absența, dispariția nu o afectează.

În plus și în consecință, iubirea persistă și în lipsa laturii sale erotic-carnale. Chiar dacă este o invenție lirică, încercarea, asag, eseul erotic definesc iubirea și o atestă. Amanții observă riguros castitatea, deși încercarea pare de domeniul imposibilului. Puterea de a rezista lîngă amant fără a-l atinge, fără a-l ”macula”, face parte din virtuțile unui îndrăgostit. În acest caz, ne putem întreba dacă erosul fără dorință este realmente posibil... Și ne mai putem întreba, firește, încă o dată, dacă o astfel de iubire caracterizată doar de privațiuni și renunțări este posibilă (chiar dacă totul este posibil atîta vreme cît nu a fost interzis, ori nu s-a împlinit) și în afara fantasmelor poetice.

Am precizat, totuși, că nu mă interesează dacă iubirea-pasiune a fost un fenomen real sau doar unul închipuit, o simplă aspirație, o ipoteză a trubadurilor, un divertisment al unor nobili blazați.

În fine, acum îmi dau seama că iubirea-pasiune, în varianta de mai sus, seamănă perfect cu iubirea predicată de teologii creștini: în mariaj trebuie să respecți castitatea, bărbatul care își iubește prea tare femeia comite adulter. Dar iubirea creștină presupune apropierea (viața e înfruntată împreună), cea pasională părăsirea, solitudinea. Mă mai gîndesc, este și mîine o zi. Cum cad peste ceva interesant, cum vă spun mintenaș ce am în minte...


Despre fin’ amors, iubirea-pasiune, courtly love, puteți citi și aici, dar și aici (etimologia cuvîntului ”amor”, semnificația termenului la anul 800), apoi aici (eros și agape în viziunea lui Anders Nygren), apoi aici (cîteva note despre lucrarea lui Jean Verdun cu privire la dragostea medievală), apoi aici (cele șase discursuri despre eros în dialogul lui Platon, Banchetul). Dacă voi mai scrie despre iubire, voi pune firește link-ul cuvenit...

Iată găsesc și o notă despre cartea lui Alain Besançon, Cinq personnages en quête d'amour: Amour et religion, Paris: Éditions de Fallois, 2010, 215p. Poate fi consultată aici.

Și încă: o notă despre Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti: Editura Trei, 2011, 256p. Verificați aici.

Și încă: în opinia lui Pascal (care nu iubea iubirea, ca sfîntul Augustin: amabam amare), iubirea și rațiunea una sînt. Nota mea aici.


P. S. Imaginea de deasupra acestei note apare adeseori ca o ilustrație a ceea ce a fost numit ”amour courtois”.


Citiţi în continuare!

joi, 30 martie 2017

Cea mai discretă scenă de sex din literatură




În filmul Șatra (urcă la cer) există o scenă care nouă, copiilor de atunci, ne provoca o imensă dezamăgire. Rada stă pe malul unui rîu și, dacă nu mă înșel, vrea să facă o baie. Privește la cameră cu un surîs viclean, și începe să se dezbrace. Mai întîi o fustă, apoi încă una, și apoi încă una, și tot așa vreme de minute interminabile. Apoi brățările, cerceii, inelele, bluzele, cămășile, iile. Straiele plutesc prin văzduh și cad cu o lentoare greu de îndurat, toată lumea așteaptă exasperată apocalipsa nudității.

În momentul suprem, băieții din sală ajunși la pragul de dincolo al simțirilor, cu pulsul duduitor, lipsiți total de respirație, făceau un ăăăăăăăă prelung și decepționat. Ațîțarea culmina într-o amărăciune funebră. Sînii actriței nu erau cîtuși de puțin pe măsura așteptărilor. Secvența dura prea mult, desfolierea fecioarei promitea o infinitate vizuală, un paradis de frăgezimi și crudități, iar, la sfîrșit, ei bine, la sfîrșit nu urma aproape nimic. Propriu vorbind, Rada nu avea ce dezgoli, scena despuierii (concepută după toate regulile unui streap-tease eliberator, decisiv) fusese, în fapt, o kantiană finalitate fără scop. Sînii ei, pe care așteptarea și iluzia îi proiectau la dimensiuni cosmice, aveau cea mai normală cu putință mărime, două merișoare parfumate...

Mă grăbesc să spun că Iuda, romanul lui Amos Oz, este o proză excepțională. Dacă n-aș fi parcurs recent 2666 de Roberto Bolaño, aș fi putut afirma despre Iuda că de mult nu am citit ceva mai bun. Pe lîngă discuția cu privire la rolul trădătorului în scenariul christic, romanul narează și o poveste de iubire. Frumoasă ca toate iubirile dificile. Studentul Shmuel Asch se îndrăgostește de Atalia Abarbanel, gazda lui. El are vreo 25, femeia 45 de ani. El este un expansiv cu idealuri socialiste, vrea să modifice lumea, femeia e o statuie a discreției și reținerii. Atalia tace, îl ține la respect, Shmuel nu îndrăznește să spere nimic, rămîne pînă la pagina 248 un adorator umil și lipsit de inițiativă. Frumusețea femeii vine din Cîntarea cîntărilor, din Judith. Iată:

”Era o femeie înaltă, de aproximativ patruzeci şi cinci de ani, şi se mişca prin cameră asemenea cuiva care cunoaşte bine puterea feminităţii. Purta o rochie uni de culoare deschisă, care-i ajungea până la glezne, şi un pulover roşu. Părul lung, brun îi aluneca moale până pe sînul stâng. Sub părul revărsat se legănau doi cercei mari din lemn. Corpul i se ghicea plin pe sub rochia strîmtă. Pantofii cu toc îi subliniau mersul uşor, în timp ce se îndrepta cu o mişcare lină spre fotoliul de nuiele... Cînd şi-a îndreptat ochii căprui, migdalaţi spre Shmuel, care o privea fix, nu a zîmbit, dar pe faţă i se putea citi o expresie de simpatie curioasă, uşor provocatoare. Ca şi cum ar fi întrebat: şi tu? Ce cauţi aici?... Îl privi din nou cu ochii ei căprui, siguri de puterea lor, studiindu-l cu interes şi cu plăcere, neluîndu-şi privirea de la el, pînă cînd tânărul fu obligat să-şi plece ochii” (pp.31-32).

Atalia e femeia, stăpîna, cum o numește Gershom Wald. Ea dictează regulile, ea pronunță sentința, casa este a ei. Reprezintă o frumusețe glacială și, totuși, echivocă, atrage, îmbie, amețește, și, în același timp, îl ține la mare distanță pe credincios. Shmuel înțelege că nu va putea obține nimic, deși femeia pare a-i făgădui mereu și mereu ceva. Amos Oz creează astfel o tensiune insuportabilă. N-o lungesc, nu sînt regizor, nu mă pricep să-l ațîț pe cititor. Voi cita deznodămîntul neașteptat:

”Shmuel închise ochii cu putere, așa cum făcea întotdeauna în primii ani ai copilăriei, cînd mama lui îl spăla în cadă și îi era frică de clăbucii care făceau să-l usture ochii. Dar de data asta Atalia nu adusese cu ea buretele, ci își trecu mîna de-a lungul pieptului lui păros de trei, patru ori, cu mișcări leneșe, își trecu un deget pe buzele lui și se îndepărtă o clipă spunîndu-i: Să nu scoți un cuvînt. Nimic. Luă o pernă de pe pat și acoperi cu ea poza tatălui ei, care era chiar în fața lor, privindu-i de deasupra biroului, își desfăcu și lăsă să-i cadă la picioare halatul albastru, iar înainte ca el să îndrăznească să deschidă ochii, Shmuel simți cum trupul ei cald îi acoperă corpul și cum degetele ei, fără nici o pregătire, îl conduc înăuntru. Și fiindcă Shmuel nu mai atinsese o femeie de cîteva luni, totul se termină înainte de a începe” (p.248).

Nu mă vor înțelege toți, unii preferă sugestia. Dar eu, citind acest pasaj, am făcut un ăăăăăăăă prelung, blazat. M-au stricat probabil Philip Roth și Roberto Bolaño cu îndrăznelile și blasfemiile lor erotice...


P. S. Datele complete ale cărții: Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p., 32 lei.

P. P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebespaar (1913).


Citiţi în continuare!

luni, 27 martie 2017

Am văzut de nu mai puțin de 37 de ori...



Gramaticienii și profesorii de limba română interzic elevilor repetiția pe motivul că provine din / și atestă un vocabular sărac, nedemn de un elev silitor, nedemn de un viitor poet, nedemn de un premiant Nobel. Dacă un personaj întreabă, celălalt mai întîi răspunde, apoi replică, apoi ripostează, apoi retorchează, apoi ricanează etc. Cu nici un chip nu ai voie să repeți verbul a răspunde.

Iar dacă un personaj zice, al doilea spune, al treilea declară, al patrulea afirmă, al cincilea enunță, al șaselea mărturisește și nici unul nu mai îndrăznește să zică ș. a. m. d. Precum în exemplul următor, rezultat al unei clipe de supremă inspirație:

”Ea a spus: Dragul meu, numai pe tine te am.
Dragul ei a zis: Știu, scumpa mea.
Scumpa lui a declarat în șoaptă: Știam că știi, dulcele meu. (Preferabil: cunoșteam că știi. Ca să nu repetăm aiurea verbul a ști).
Dulcele ei a conchis visător: Și eu știam că tu cunoști ca eram prevenit...”

Sfatul profesorului nu e întotdeauna foarte înțelept, nici bun. Repetiția are mari virtuți stilistice (le-am enumerat în Breviarul sceptic, dacă m-ați scăpa de această carte, poate că aș publica alta, se mai găsește pe site-ul Polirom la 9, 99 lei). Primul scriitor care a încălcat axioma non-repetiției în mod limpede și sfidător a fost, am impresia, Jorge Luis Borges. Iată un fragment vestit:

”Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor și asfințitul, am văzut mulțimile Americii, am văzut o pînză de păianjen argintie în vîrful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumărați ochi larg deschiși scrutîndu-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pămînt..., am văzut chipul tău...” (Jorge Luis Borges, ”Aleph”, în Aleph, traducere de Andrei Ionescu, Iași: Polirom, 2011, pp.165-166).

În fraza lui Borges, verbul a vedea se repetă de 37 de ori, dacă am numărat (și văzut) bine. Repetiția sugerează vastitatea minuțioasă a viziunii, iar imobilitatea verbului (”am văzut..., am văzut..., am văzut...”) succesiunea accelerată a imaginilor din Aleph (sau, poate, simultaneitatea lor). Procedeul a avut succes și scriitorii de pretutindeni l-au preluat cu bucurie. Ofer patru exemple dintr-o sută.

Un citat introductiv: "Nu izbutea să-și mai dea seama dacă ciudățenia aceea se afla în mintea lui sau aievea. A zărit, în întuneric, umbrele unor păsări legendare. A văzut slove fără noimă, plămădite din linii stranii, în urmele armatelor de demoni care trecuseră cu veacuri în urmă prin locurile acelea de la margine de lume. A văzut urmele ființelor prefăcute în stane de piatră pentru că lunecaseră în păcat" (Orhan Pamuk, O ciudățenie a minții mele, traducere de Luminița Munteanu, Iași: Polirom, 2016).

Al doilea: ”Dar nu a fost aşa. Cînd a terminat de jucat, l-am văzut aşezînd tacul în rastel, l-am văzut îndreptându-se către ieşire, l-am văzut răzgîndindu-se, l-am văzut apropiindu-se de masa unde eu îmi terminasem rîndul” (Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Iaşi: Polirom, 2015, p.40).

Al treilea, tot din Vásquez: ”Mi-am dat seama de repeziciunea cu care se făcea întuneric. Mi-am mai dat seama şi de faptul că nu mai aveam cum să mă întorc la Bogotá, şi mi-am mai dat seama că Maya Fritts îşi dăduse şi ea seama de asta” (Zgomotul lucrurilor în cădere, p.118).

Ultimul: ”Dar se înșela. Tînărul Marco Antonio Guerra își dăduse și el seama. Și în plus își dăduse seama că și el își dăduse seama. Viața nu are nici o valoare...” (Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, București: Editura Univers, volumul 1, 2016, p.277)

Repetiția nu este numai muma învățăturii, ea este, adeseori, părintele bucuriei estetice...


P. S. În imagine: Martin Maingaud: The Three Daughters of George II (Anne, Amelia and Caroline), 1721.


Citiţi în continuare!

luni, 20 martie 2017

2666: femeia vieții tale



Citesc 2666 de Roberto Bolaño și asta explică măcar în parte de ce am devenit atît de taciturn de vreo 10 zile. Deci, nu pot compune note complicate, nu am timp să gîndesc, nu face bine la cap. Și nici nu vreau. Deși chiar ieri am dat peste un fragment destul de lung în volumul 2 al romanului (pp.242-244), care era cît pe ce să-mi strice ziua punîndu-mă pe gînduri. M-am ținut tare. Iată despre ce este vorba.

Un bărbat (cameraman, Bolaño îi dă numai inițialele: J. T.) are norocul s-o întîlnească la o fermă, în pampas, pe ”femeia vieții sale”. Femeia vieții sale îl tulbură (bineînțeles) și devine o obsesie (bineînțeles). Bărbatul o soarbe din priviri, e magnetizat. Nu poate dormi, îi șoptește la infinit numele (noaptea, cînd e singur), dar de spus și de declarat nu-i spune și nu-i declară nimic. Cînd lucrul la film se termină, bărbatul pleacă singur acasă. Meditează la această întîlnire și e aproape mulțumit. Spre deosebire de mulți alții, care doar visează la femeia vieții lor, el chiar a avut șansa de a o vedea aievea.

Comportamentul lui mi s-a părut destul de ciudat. De obicei, bărbații nu stau încremeniți și muți, cînd zăresc Femeia cu f mare: amețesc și-și pierd cumpătul. Sînt în stare să facă moarte de om. Cît despre femei, ce să spun? În prezența Bărbatului cu b mare, femeile sînt eficiența însăși, febricitează, scot țipete prelungi, cad în delir și, pînă la urmă, dar mai degrabă cu mult înainte, își ating scopul.

Problema sună în chipul următor: cum decizi că o anume femeie este cu adevărat ”femeia vieții tale”? Ai deja un portret (și cînd s-a format acest portret?), te sprijini pe o intuiție, faci raționamente, compari, judeci dintr-un punct final? Femeia este un apriori (portretul de care vorbeam, cauți întruparea lui în real?) sau un aposteriori (ea a fost femeia pe care am iubit-o cel mai mult...). Eu unul nu văd limpede un răspuns (înclin spre portret, cu mențiunea că portretul se schimbă de-a lungul vieții). Deci, nu știu răspunsul. Și chiar dacă aș ști, nu am timp să-l înșir aici în toată amploarea lui vertiginoasă, mă întorc la Bolaño, mai am un volum...

Să nu uit. Există un mit despre care vorbește și Platon în Banchetul. Fiecare om își caută ”jumătatea” lui, femeia lui, bărbatul ei. Nu e obligatoriu s-o / să-l găsească. Dar cînd se regăsesc, formează la loc Androginul originar. În Adam și Eva, Rebreanu a ilustrat cu strălucire acest mit.

Iată pasajele semnificative din această intersecție dintre un bărbat și femeia ”lui”:

”În a treia zi de filmare, o duminică, și-a făcut apariția la fermă stăpîna casei... Avea în jur de patruzeci și cinci de ani și era o blondă frumoasă și elegantă care vorbea o engleză mult mai corectă decît cei trei nord-americani... Din aceste serate, care uneori se prelungeau pînă la 4 dimineața, JT își amintea bunăvoința cu care asculta amfitrioana, ochii ei vioi, pielea ei care strălucea în lumina lunii, întîmplările pe care le povestea din copilăria ei la țară și adolescența într-un internat din Elveția. Uneori, mai ales cînd era singur, în camera lui, culcat și acoperit cu o pătură pînă la gît, JT se gîndea că ea era femeia pe care o căutase zadarnic toată viața. Ce altceva am venit să fac aici, se întreba, decît s-o cunosc?... Stăpîna fermei se numea Estela și JT era în stare să-i repete numele pînă rămînea fără salivă în gură. Estela, Estela, spunea o dată și încă o dată, băgat sub pături, ca un vierme sau ca o cîrtiță fără somn. Cu toate acestea, ziua, cînd se întîlneau sau cînd vorbeau, cameramanul era discret și prudent. Nu-și permitea să-i arunce priviri de vită dusă la abator; nu-și permitea sugestii, nici să-și arate admirația de îndrăgostit. Relația lui cu amfitrioana nu s-a abătut în nici un moment de la strictele norme ale politeții și respectului. Cînd s-a terminat filmarea, stăpîna fermei s-a oferit să-i ducă în Bentley-ul ei pe soții Epstein și pe JT, dar acesta a preferat să facă voiajul de întoarcere la Buenos Aires împreună cu echipa de actori. După trei zile, soții Epstein l-au dus la aeroport și JT n-a îndrăznit să-i întrebe în mod direct de Estela. Dar nici despre film nu i-a întrebat nimic. La New York a încercat în zadar s-o uite. Primele zile au fost încărcate de melancolie și tristețe și JT se gîndea că niciodată nu-și va reveni. Și apoi să-și revină pentru ce? Odată cu trecerea vremii, totuși, înțelegea că nu pierduse nimic, ci dimpotrivă, cîștigase mult. Cel puțin, și-a spus, am cunoscut femeia vieții mele. Alții, majoritatea, o întrezăresc în filme, umbra marilor actrițe, privirea adevăratei tale iubiri. Eu, dimpotrivă, am văzut-o în carne și oase, i-am auzit vocea, i-am văzut silueta profilîndu-se pe nesfîrșitul pampas. I-am vorbit și ea de asemenea mi-a vorbit. De ce-aș putea să mă plîng?”

Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, volumul 2, București: Editura Univers, 2016, pp.242-244.


Alte articole despre Roberto Bolaño puteți citi aici (traducerile cărților sale în românește), aici (o viziune cu o statuie care iese din mare) și aici (o tentativă eșuată de a citi romanul 2666).


P. S. În imagine: John Collier (1850 - 1934), Priestess of Delphi (1891).


Citiţi în continuare!

marți, 14 martie 2017

Urechile lui Alexei Alexandrovici Karenin



Nu a fost necesar să verific pagină cu pagină Anna Karenina, deși am făcut asta, ca să-mi dau seama că, pentru o femeie care iubește pe altcineva, urechile soțului tind treptat să se îndepărteze de tîmple și, într-un final, să se desprindă de cap tot mai vădit, pînă la completa lor eliberare și autonomie. Este latura comică (puternică și ineludabilă, deși mai puțin remarcată) a romanului publicat de Lev Tolstoi, pe fragmente, din 1873 și pînă în 1877, într-o revistă moscovită, și, ca ediție de sine stătătoare, în 1878.

Să ne amintim, în grabă, și de avocatul renumit la care merge Karenin. În timp ce-l ascultă pe client (și-l consideră cu o privire vicleană), individul prinde moliile care zboară prin cabinet. Karenin e disperat, vrea să se răzbune pe Anna, avocatul se distrează, a mai văzut încornorați, nu e la primul caz. Umorul situației e aproape obiectiv. Oricît de cumplită ar fi drama cuiva, lumea n-o bagă în seamă, natura e nepăsătoare.

Mă întorc la urechi. Procesul începe astfel: ”[Alexei Alexandrovici] este totuși un om cumsecade, sincer, bun, de valoare în domeniul său, își zise Anna... Dar de ce i-or fi ieșit în evidență atît de straniu urechile? Sau poate s-o fi tuns de curînd?” (vol.1, p.133). Firește, în cei opt ani de căsătorie, Anna îl privise de sute de ori pe bărbat fără a-i remarca în chip deosebit urechile (sau vocea pițigăiată). Pentru o soție indiferentă, urechile soțului (inclusiv celelalte amănunte caraghioase din înfățișarea lui) nu contează, sînt pur și simplu inexistente. Anna nu-l iubește pe Karenin și nici Karenin pe Anna. Nu s-au gîndit niciodată la această posibilitate.

Patima pentru Vronski modifică nu numai raporturile dintre soți, dar și modul de a-l percepe pe celălalt. Urechile lui Karenin devin vizibile și sporesc în dimensiuni pe măsură ce repulsia Annei față de bărbatul ei crește. E un ”dezgust fizic” (vol. 1, p.497) greu de interpretat.

Franc vorbind, bărbatul nu-și merită întru totul antipatia femeii. Nu este o nulitate, precum fratele Annei, Stepan Arkadici, să zicem. Este un om capabil de gesturi nobile, de iertare. Ca și Vronski, care își trage un glonț în piept. Și, oricum, Anna nu-l părăsește din pricina urechilor (sau a tonului vocal). Iubirea ei pare un sentiment dictat de fatalitate, o stihie. Anna e purtată de iubire (așa cum sînt purtați orbii, așa cum merg somnambulii) și sentimentul exagerat nu-i oferă soluții. Iubirea îi răpește posibilitatea opțiunii, libertatea. Deznodămîntul a fost scris, Anna îl presimte deja, îl acceptă fără să i se împotrivească: ”Sînt ca o coardă prea întinsă, care trebuie să plesnească! Nu s-a sfîrșit încă... dar se va sfîrși îngrozitor” (p.500).

Încordarea narațiunii nu exclude, totuși, ironia și caricatura. Naratorul observă tot ceea ce observă și Anna. Iar Anna nu mai are ochi decît pentru urechile soțului: ”văzu un cupeu din care ieșiră o pălărie neagră și atît de bine cunoscutele urechi ale lui Alexei Alexandrovici" (vol. 1, p.241).

Cînd vezi doar urechile unui bărbat, este sigur că-l urăști.


P. S. Tot despre Anna Karenina, o notă mai veche aici.

P. P. S. Pentru a redacta această notă, am folosit ediția: Lev Tolstoi, Anna Karenina, volumele 1 + 2, traducere de M. Sevastos, Ștefana Velisar-Teodoreanu și R. Donici, București: Editura Univers, 1980.


P. P. P. S. Pentru imaginea acestei însemnări, nu am avut prea multe opțiuni. Pictorii n-au simpatizat urechile. Am ales un fragment din Hieronymus Bosch, Grădina plăcerilor.


Citiţi în continuare!

joi, 9 martie 2017

Sexul enormissim al lui Montaigne



Michel de Montaigne (1533 - 1592) n-a avut ce face și, într-un eseu cunoscut (III: 5: ”Despre versurile lui Vergiliu”), a vorbit în doi peri despre iubire, în general, și, uneori, despre sine, ca fost amant lipsit de vocație. Era trecut de cincizeci de ani. Își putea îngădui să discute orice.

Pînă una-alta, filosoful n-a cunoscut iubiri năprasnice, n-a încercat pasiuni și obsesii, n-a ars pe rugul insomniilor, nu s-a perpelit ca Nessus în tunica lui otrăvită, dar crede că a avut oarece noroc la femei, deși nu s-a omorît cu firea, a considerat subiectul (și afectul) lipsit de gravitate. Un bărbat are altele pe cap decît să stea după mofturile și hachițele unei femei. Energia se cuvine consumată în politică, în scris, în reverii, în războaie religioase. Deci, ca să vorbesc și eu în doi peri, cînd a fost să fie, a fost, cînd nu, nu. Iubirea - ca și absența ei - nu constituie o dramă. Aș remarca în treacăt că Montaigne gîndea întru totul ca un roman: pasiunea nu are ce căuta în existența (și biografia) unui bărbat, rămîne un amănunt neglijabil, nu pasiunile l-au făcut ilustru pe Seneca, nici iubirile pe Marcus Aurelius.

După ce s-a căsătorit cu Françoise Léonore de La Chassaigne, în 1565, i-a fost mult mai fidel decît prezumase. Au avut șase fiice, dar numai una a trăit. Pe Françoise n-a iubit-o prea tare. În definitiv, oamenii nu se căsătoresc din dragoste ori pentru dragoste, horribile dictu. Într-un mariaj corect, iubirea se cuvine repudiată, o jignești pe soție dacă ții prea tare la ea și, cu atît mai mult, dacă te strecori tîlhărește în patul ei. Hotărît lucru, soția nu este o tîrfă.

Ajung acum și la frazele cele mai comentate din eseu, care sînt și cele mai obscure. Montaigne spune despre sine că a fost un ”vicieux en soudaineté”. Traducătoarea română, Mariella Seulescu, crede că sintagma s-ar traduce prin ”vițiul repezirii” [sic!], dar expresia originală, imposibil de echivalat fără rest, poate însemna aproape orice. Un viciu este, totuși, un viciu și nimeni nu se laudă cu un viciu, probabil nici Montaigne, dacă vorbește serios. Problema e că nu putem ghici viciul și natura lui. Lipsa de răbdare și tandrețe? Greu de spus. De obicei, femeile vor să fie luate cu binișorul, prin învăluire, vor să aibă, ele, inițiativa, vor să treacă luni, ani, decenii pînă la momentul culminant, pînă la epifanie. Dar filosoful n-avea timp, deși nu-mi închipui că-și brusca nevasta, nu-i stătea în fire, era mai degrabă un apatic și un solitar. Françoise nu s-a plîns.

Nici exegeții nu s-au pus de acord. Soluția s-a împărțit, bineînțeles, după sexe. Bărbații înclină pentru un răspuns asemănător cu al meu: filosoful nu se remarca prin paciență. Femeile pentru un răspuns radical. De-o pildă, Madeleine Lazard, autoarea lucrării Montaigne et la femme: sur des vers de Virgile (chapitre 5 du livre III des Essais), tipărită în 2010, la editura parisiană Arléa. Ea consideră că gînditorul se descrie, prin sintagma sus-citată, ca fiind un ”éjaculateur précoce”. 

Și mai greu de interpretat este afirmația lui Montaigne că a fost rău tratat de către natură, ”illégitimement et incivilement”, lăsîndu-i  ”une lésion énormissime”, o ”leziune enormissimă” (o ”nemăsurată știrbire”, propune Mariella Seulescu). Leziunea enormissimă reprezintă, se pare, o denumire juridică și numește o pagubă, vinzi ceva și primești un preț mai mic decît s-a convenit inițial (cf. Stéphan Geonget, ”Les enjeux juridiques de la "lésion énormissime", Bulletin de la Société Internationale des Amis de Montaigne, 2007, pp.111-117). Montaigne întrerupe fraza și adaugă cîteva versuri latinești, ce se pot rezuma astfel: ”Matroanele nu văd (ele știu destule!) o sculă micuță decît cu neplăcere”. Deslușim aici o veche glumă masculină: pe femeie n-o mulțumește niciodată dimensiunea, e insațiabilă...

Ce înțelege Madeleine Lazard din fraza eseistului? Nimic mai mult, nimic mai puțin decît: ”l'auteur des Essais était doté d'un tout petit sexe”. E imposibil de precizat cît de mare trebuie să fie sexul unui filosof ironic, pentru ca o matroană experimentată să-l privească cu plăcere...

Dacă n-a avut ce face și a vorbit în doi peri, bietul Montaigne trage ponoasele.


P. S. Alte articole despre Montaigne: 
aici (despre cartea lui Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, Paris: France Inter & Éditions des Équateurs, 2013, 176p.), aici (pasiunea lui Flaubert pentru Montaigne) și aici (obiceiurile culinare ale eseistului, pornind de la o lucrare franțuzească pe această temă). Mai sînt, firește, și alte însemnări despre Michel Eyquem de Montaigne, vă las să le descoperiți singuri...

P. P. S. În imagine: Camille Félix Bellanger (1853-1923): Abel (1874-1875).


Citiţi în continuare!

marți, 7 martie 2017

Manualul erotic al puritanului



N-am știut pînă zilele trecute (deși toată lumea pare să știe chestia asta destul de amuzantă) că puritanii cei mai riguroși, virtuoșii din vremea lui Oliver Cromwell, făceau sex printr-un cearceaf prevăzut cu o gaură.

Treaba nu pare întru totul normală, miroase de la o poștă a ipocrizie și sadism: adică noi facem sex, dar să nu cumva să vă gîndiți cu mintea voastră depravată că simțim vreo plăcere, noooo, întîlnirea noastră este în primul rînd un sacrificiu, o jertfă, n-are nici o legătură cu erosul vulgar și imund, e vorba de o simplă reuniune de afaceri.

Deci, imaginați-vă scena, nevasta își ridica poalele (nu-mi închipui că făcea nudism, nu era la plajă și nici nu se inventase, la 1650, obiceiul despuierii metodice), trăgea cearceaful pînă peste ochi și-i striga înfundat soțului ascuns dincolo de ușă, blazat și aproape indiferent: ”Sînt gata, bărbate! Poți intra să-ți îndeplinești datoria, Domnul fie cu noi...”. Omul pășea în obscuritatea odăii, zărea cearceaful peticit și bănuia că undeva, în cuprinsul patului, sub lințoliul boltit, se afla nevasta, sau ceea ce mai rămăsese din ea, rece și țeapănă ca sloiul de gheață proverbial.

Bărbatul avea nevoie pesemne de oarece indicații, dar femeia tăcea mîlc, nu putea să-l îndrume cu maximă precizie, religia îi interzicea, de altfel, să vorbească și să dea sfaturi, numai bărbații aveau dreptul la cuvînt, ei erau stăpînii. Așadar, puritanul bîjbîia ore întregi deasupra movilei și întreba tot mai furios, ”Unde naiba te-ai ascuns, scumpă Eve? Ești aici?”, dar nevasta de puritan făcea doar , , , mai mult n-avea voie și-l lăsa pe bărbat să se descurce de unul singur. Într-un final, amanții renunțau. Oricum erau cu nervii la pămînt.

Cam asta e cu gaura din cearceaf și cu amorul puritan în vremea lui Cromwell. Nu știu exact ce s-a întîmplat mai tîrziu. Se vor fi găsit cu siguranță alte rafinamente, alte purități și mai ascuțite. Unii cronicari menționează în anale, dar nu e tocmai sigur, că după moartea lui Oliver Cromwell (în 1658) și spînzurarea lui postumă (în 30 ianuarie 1601), pe cîmpul de la Tyburn, toți puritanii au renunțat la cearceaf și au recurs la pînza de sac, mai abrazivă...


Am cules aceste amănunte din romanul Sexul cireșilor (Sexing the Cherry) al prozatoarei britanice Jeanette Winterson. Traducerea realizată de Ana Chirițoiu s-a tipărit în 2009 la Humanitas. Am cumpărat cartea acum patru zile dintr-o librărie de mahala (anticarii din Lăpușneanu nu auziseră de acest roman, credeau că vorbesc pornografic și-mi rînjeau cu subînțeles). Am găsit pagini absolut geniale, deși romanul este inabil construit. Jeanette Winterson a vrut prea mult...


P. S. În imagine: Tom Bennett, Quiet (2015).


Citiţi în continuare!