joi, 19 octombrie 2017

Cum poți scăpa de sărăcie fără să muncești și cheltuind zilnic orice sumă vrei



Lucius Annaeus Seneca este foarte afecționat pe FB. Are și pagină personală. Se citează din scrierile sale mai multe ziceri decît din eseurile lui Octavian Paler. Și pe bună dreptate.

Seneca a fost memorabil cu două milenii mai devreme. Banalitățile lui sînt mai proaspete, cum ar veni, decît lapalisadele lui Paler. Cea mai tare dintre toate (ale lui Paler) mi se pare aceasta: „Ceea ce nu ai trăit la timp nu vei mai trăi niciodată” (s-ar prea putea ca enunțul să fie apocrif). Spusa este atît de vagă încît poți înțelege prin ea absolut orice. Dacă n-ai murit la timp, nu vei mai muri niciodată. Dacă nu te-ai bucurat de vin la tinerețe, nu vei mai simți niciodată gustul și atracția vinului. Dacă n-ai iubit la pubertate, nu vei iubi nici la bătrînețe. Dacă nu te-ai întîlnit cu femeia vieții la 19 ani, n-o vei întîlni nici la 45. Ar fi culmea! Ambiguitatea produce întotdeauna impresia de mister virginal, de confidență oraculară. Așa se exprima și Pythia. Ceva din virtuțile profetice ale foștilor oraculari s-a manifestat brusc și în făptura prozatorului român.

Mă întorc la Seneca. Se înțelege imediat că nu am nici o simpatie pentru consilierul lui Nero. Seneca a fost un abil mînuitor de cuvinte, nu se omora cu silogismele, dar el înțelegea prin filosofie, probabil, altceva decît faptul de a gîndi. El înțelegea filosofia ca mod de viață. Cel puțin așa cred Pierre Hadot și Michel Foucault. Seneca trăia, nu gîndea. Alături de Cicero, Seneca a creat lexicul filosofic latin și european. Nu-i puțin lucru. El a tradus cel dintîi „ousia” prin „essentia”. Dar astea sînt de-acum finețuri...

V-am spus că a fost un abil mînuitor de cuvinte, deși nu am nici o stimă pentru filosofii de cuvinte. Filosoful onest gîndește în argumente, nu în propoziții și metafore. D-aia nu-mi place Agamben. Aș vrea să vă citez un enunț din Seneca și să-i precizez contextul. Într-o epistolă către Lucilius, Seneca afirmă: „Sărac nu este cel care are puțin, sărac este cel care vrea mai mult”. Mă îndoiesc că Octavian Paler ar fi putut compune un enunț la fel de fulgerător.

Deci, dacă ai foarte puțin, dar nu-ți dorești mai mult (că nu te duce capul), ești aproape bogat. Tăiești senin și împăcat cu sine. Cam acesta e înțelesul citatului: să te mulțumești cu ce și cît ai. De îndată ce-ți dorești mai mult, sesizezi că ești într-o stare de plîns. Îți faci singur rău. Enunțul mă binedispune, îl citez adesea studenților (ca să facem haz), dar nu dau doi bani pe el. V-am mai spus: nu-mi place filosofia de vorbe. N-a îmbogățit pe nimeni :)

Învățătura e prețioasă, dar nu se poate aplica în nici un caz lui Seneca însuși, întrucît numitul Seneca era cel mai mare latifundiar din Imperiul roman. Dacă ar fi fost vreun sărăntoc (ca Epictet), l-aș fi crezut și aș fi admis bucuros că Seneca a înțeles filosofia ca acord între gînd și faptă. Seneca nu și-a trăit nici o clipă filosofia.

Prin urmare, Hadot și Foucault n-au nimerit exemplul cel mai potrivit pentru conceptul lor de filosofie.


P. S. În imagine: Gaspare Traversi (1722 - 1770), Mendiant recroquevillé (1750 - 1755). Atribuire incertă.


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 octombrie 2017

Cum poți elogia un ilustru defunct chiar dacă nu ai catadicsit să-i citești opera




Toată lumea este convinsă că știe să citească îndeajuns de bine cît să priceapă cea mai dificilă și mai stufoasă carte.

Despre proza lui Proust, ce să zic? În comparație cu Joyce, a devenit limpezimea însăși. Nu a fost întotdeauna așa: măcar pentru un poet ca Paul Valéry, Proust a părut un autor opac, peste puterile sale de cuprindere, un creator inaccesibil.

Deci, fiecare dintre noi crede că este (cel puțin) un cititor bun, cel puțin la fel de bun ca Valéry. Dacă n-am avea încredere deplină în virtuțile noastre cognitive, de ce-am mai citi? Dacă n-am spera să accedem în cele din urmă la sensul ultim, copleșitor, al Divinei comedii, ne-am opri din citit și, poate, am renunța la acest obicei, ori ne-am apuca și noi de scris texte incomprehensibile, ca să-i bucurăm / umilim pe ceilalți, de ce bravul Joyce a putut și noi nu?

Ajuns aici, mi-am amintit brusc că Roland Barthes a avut modestia (și îndrăzneala) să afirme într-un interviu, fără ironie, că este un cititor cît se poate de precar („un mauvais lecteur”, declară), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ. I se părea că citise mult prea puțin, cîțiva clasici (Racine, Balzac, Verne, plus Sade, care e un prozator foarte dubios etc.) pe care îi comentase, de altfel, abundent și excesiv, ignorînd nume și opere la fel de prestigioase. Își reproșa, cum ar veni, că gîndise prea mult și citise prea puțin.

Firește, dacă privim astfel lucrurile și-l considerăm bun și eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi cu adevărat un cititor „ideal”, cu excepția celor care aplică „speed reading” oricărei cărți, indiferent de subiect, poate fi și un tratat despre virtuți.

Cititul presupune (e obligatoriu!) și momente de reflecție pacientă, iar reflecția cere timp, perseverență, nimeni nu gîndește de plăcere și gratuit. Sensul nu se ivește dintr-o dată și nu se oferă de la sine, oricît de iscusit exeget ai fi. Altfel spus, interpretarea unei cărți nu reprezintă aproape niciodată un rapt mistic. Formularea unei ipoteze critice, activitatea propriu-zis hermeneutică presupun o strădanie îndelungată. În fond, nu citim niciodată, recitim. Afirmația lui Nabokov consemnează o evidență prețioasă. Lectura propriu-zisă înseamnă o re-citire.

Așadar, nu-l cred pe Barthes un cititor rău și nici nu socot că proceda greșit, cînd citea meditativ, analitic, minuțios, lent. Ar fi procedat rău, am impresia, doar dacă ar fi trecut într-o singură zi (și în mare viteză) printr-o mulțime de cărți, dintr-un simplu divertisment.

Din același punct de vedere (și numai din acest punct de vedere), Paul Valéry (un înțelept care nu mi-a devenit niciodată foarte simpatic) a fost un cititor și mai rău. Citea puțin, pe alese și se mîndrea cu asta. A încercat în mai multe rînduri să-și justifice lacunele, lipsa de entuziasm pentru unii autori. Nu știu, în schimb, dacă gîndea foarte mult, în Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci mi s-a părut mai degrabă confuz (cine gîndește limpede se exprimă limpede, altfel nu-i cu putință), dar e vorba de o lectură de odinioară, m-am ferit s-o repet, cartea nu mi-a plăcut cîtuși de puțin.

Pe lîngă o cuvîntare la Academie despre Anatole France (în care nu spune aproape nimic despre scrierile lui Anatole France, nici măcar despre Grădina lui Epicur, care ar fi trebuit, în principiu, să-i inspire măcar un mic excurs despre plăceri), a rămas de pomină articolul consacrat lui Marcel Proust, în La Nouvelle Revue française (nr.112, ianuarie 1923, pp.117-122), care se voia un omagiu pios la moartea prozatorului și nu reprezintă, azi, decît un text extrem de bizar, o blasfemie subtilă, care a trecut atunci neobservată.

În articolul său, Paul Valéry afirmă nonșalant că nu l-a citit cu maximă atenție pe Proust și nici cu plăcere. A străbătut un singur volum din În căutarea timpului pierdut și a intuit imediat că are de a face cu un autor original, cu un novator (un novator nu este negreșit și un scriitor mare). Dar proza lui Proust i s-a părut mai degrabă încifrată. Iar pentru obscuritate, Valéry (el însuși un scriitor dificil) nu-și găsea nici o vocație.

Declară, așadar: după cum știe toată lumea (sic!), cărțile lui Proust, nu se citesc prea ușor. În pofida acestui fapt, orice autor dificil se cuvine a fi binecuvîntat și primit cu maximă prețuire. Dacă el își formează cîțiva cititori, nu o face niciodată doar pentru sine. Acești cititori prețioși se vor îndrepta și spre Montaigne, Descartes și Bossuet. Cîștigul este al tuturor scriitorilor care „se exprimă în abstracțiuni, în silogisme, care cuprind într-o singură frază corpul unei întregi gîndiri”. Ei nu s-au temut să-i înfrunte pe cititori: „Encore un peu de temps, et nous ne les comprendrons plus”.

Noi, care nu prea ne-am omorît cu Proust în tinerețe (și nici la maturitate), îl vom aproba, pesemne, pe Valéry. Și-l vom privi cu înțelegere și simpatie...


P. S. În imagine: Gobin, Michel, Young Man with a Candle (1681).


Citiţi în continuare!

luni, 16 octombrie 2017

Strîngeți-i de gît pe critici și, în final, dați-le și cu o strachină în cap



Mă uit în jur și mă înfiorez pînă în străfund, simt un junghi cordial în piept: toate cărțile care se publică în România au cel puțin o recenzie pozitivă. Fiecare autor „are părțile lui”, cum se zice de la Montaigne încoace. Unele edituri și-au creat bloguri în acest nobil scop. Eu, unul, le înțeleg. Cartea trebuie vîndută cu orice preț, și orice mijloc e bun, chiar dacă nu e onest.

Nu există carte - oricît de rea - care să nu fi fost lăudată. N-am întîlnit excepții. Uneori, am nevoie de recenzii cinstite (chiar azi am căutat insistent), vreau să știu dacă merită să-mi petrec (sau să-mi pierd) cîteva ceasuri cu un autor și de nicăieri nu rezultă cît de bun / de prost este autorul. Orice titlu e întîmpinat și petrecut de un cor de osanale. Rămîi cu impresia că nimeni nu mai tipărește cărți slabe, pretutindeni apar numai și numai cărți mai presus de reproșuri. Ce-i drept, indiferența publicului face aproape inutil acest efort de promovare. La urma urmelor, peste tot e aproape la fel, nici critica engleză / americană nu e mai brează cu sistemul ei de bestsellers și cu topurile ei dubioase, din care urmează că cel mai teribil roman scris în engleză e Dezonoare de J. M. Coetzee, apreciere profund îndoielnică. Despre francezi ce să zic? Francezul e amabil și guraliv prin definiție, n-ar critica o carte nici să-l pici cu ceară, e rezistent la suferință, a învățat asta la Borodino...

Blogurile de la noi sînt doar bloguri de înștiințare. A ieșit cutare carte, puteți s-o cumpărați de la..., la prețul de... Formidabilă! 5 steluțe, că doar nu dau din buzunar! Entuziasmul e de fiecare dată exagerat, dar eu unul înțeleg foarte bine acest extaz silit. Se citește puțin și la învălmășeală. Cînd se citește puțin, orice mijloc de a stimula acest obicei este moralmente justificat. La urma urmelor, și eu fac (aproape) la fel. Consemnez cărți și-mi doresc să se vîndă. Momesc publicul. Sînt un soi de pețitor pentru mirese neglijate :))

Acuma, mă veți întreba, poate, cîte cărți cu adevărat bune se tipăresc într-un an (la noi)? Răspunsul meu e științific documentat, tăios ca fularul și definitiv ca iarba din vîlcele. În afară de (unele) reeditări din clasici (din clasicii altora, firește), numărul capodoperelor publicate într-un an e (cam) două. În 2014, au fost Laur și Stoner. În 2013 fusese Teatrul lui Sabbath. Anul trecut au fost 2666 și Amuleta. Anul ăsta încă n-am citit ceva foarte tare, poate Augustus de John Williams (citesc romanul chiar acum, nu-i rău). Am recitit de curînd Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro, un roman excelent, dar nu se pune, a doua ediție e din 2011, a trecut o veșnicie.

În definitiv, numai aceste două-trei titluri ar merita euforia cronicarilor și, în rest, s-ar cuveni recenzii cumpănite. Recenzii vigilente nu mai scrie nimeni în România, cu excepția lui Alex Ștefănescu...

Sigur, gustul nimănui nu este perfect, ce-mi place mie poate să-i displacă foarte bine altuia (tuturor celorlalți) și nu există argument logic prin care să-l conving că greșește. Judecata de gust e precară de felul ei. Nu există vreo dovadăAugustus de John Williams (Polirom, 2017, vezi detalii aici) e un roman bun, faptul că-mi place acum, după 40 de pagini, nu-i o probă suficientă. Dar nici nu se poate găsi una mai bună...



George Orwell (care repeta o opinie kantiană) avea dreptate: „In reality there is no kind of evidence or argument by which one can show that Shakespeare, or any other writer, is ‘good’” (Lear, Tolstoy and the Fool).


P. S. În imagine: Balanța Justiției într-un manuscris medieval.


Citiţi în continuare!

duminică, 15 octombrie 2017

Nebunia scrisului



Nu știu dacă ați băgat de seamă următorul fapt precis (care este și un soi de paradox diabolic): deși cititul a devenit un obicei desuet și deși se citește tot mai puțin, aproape deloc, actul sublim al scrisului continuă să fie o obsesie universală. A fi simplu cititor este, deci, o rușine, dar a fi scriitor (poet, eseist, mai ales eseist, prozator etc.) rămîne (și va fi întru veșnicie) o noblețe, o culminație a speciei umane, a genialității omenești, vîrful unei existențe împlinite. Într-un cuvînt: sfințenia.

Am intrat vineri în Cărturești Palas. Îmi cumpărasem un bilet de avion (dus-întors), trebuie să fac un drum la Cluj, pentru un doctorat, și dacă tot mă găseam lîngă o librărie, am simțit nevoia (și obligația) să intru. Nu treci prin fața unei librării ca prin fața unui magazin de coloniale. În Cărturești, ca în basilica Sfîntului Mormînt: liniște, reculegere, solitudine, hieratism. Păcat că nu pun într-un pervaz icoana cuviosului Arsenie. Ar avea mai mulți mușterii, cu siguranță.

În partea dinspre ceainărie, o brunetă la o măsuță își lua notițe după un curs scris de mînă. Alături avea o cană cu ceai. Mirosea a fructe de pădure, a frăgezimi. Un băiat în costum de licean rătăcea printre rafturile îndoite de cărți, visător, fără gîndul de a răsfoi ceva. În cel mai bun caz, o păzea pe brunetă și o sorbea pic cu pic din priviri.

Nu aveam ochelarii la mine și am rugat-o pe librăriță să-mi dea Hoțul de oglinzi de Martin Seay (Editura TREI, 2017) - thriller lăudat în treacăt de un critic foarte corosiv, care m-a păcălit și cu Luminătorii lui Eleanor Catton. Am cumpărat cartea (mi s-a spus că mai puteam lua două cărți gratis, dar am declinat oferta din lipsă de dioptrii), am pus 59 de lei pe tejghea, am sorbit și eu un pic din brunetă (om sînt) și m-am retras deprimat. Ca ins care are păcatul de a scrie, orice vizită la Cărturești este o lecție de smerenie. Cînd vezi pustietatea și indiferența, îți vine să te lași imediat de scris. Cînd bibliofilii locali nu se înghesuie la un roman de Bolaño (cei de la editura Univers au scos o mulțime), de ce-ar cumpăra cineva un volum de articole? Nimeni nu poate fi atît de fraier.

Și totuși omenirea scrie furibund. Priviți fără teamă în jur... Cei care au ales să nu scrie, să nu-și pună simțirile cutremurătoare în cuvinte, constituie o minoritate neglijabilă. Toți ceilalți (restul copleșitor, adică) compun, versifică, înnădesc cuvinte, enunțuri, articole, schimbă impresii grăbite, se felicită reciproc, își urează multă, multă inspirație, își trec volumele unii altora, se recenzează. Și se întorc la scris. Observ în treacăt că la autorii de astăzi mitul inspirației e ubicuu.

Toți scriu înfiorător de prost, n-au ieșit din Sămănătorism, compun ca pe vremea lui Dinu Ramură și Artur Stavri, chiar mai rău. Nici unul nu citește, sînt sigur, fiindcă dacă ar citi literatură mai nouă, ar scrie, poate, ceva mai bine, iar librăriile s-ar goli subit.

Dar actul scrisului rămîne o noblețe, un rafinament, o subțirime, cum să nu scrii? Cititul? Aș. Cititul e un moft...


P. S. În imagine: Norman Rockwell (1894 - 1978), Bookworm (1926)


Citiţi în continuare!

vineri, 13 octombrie 2017

Cititul omoară nerv cu nerv și distruge sinapsele



O doamnă psihanalist găsește de cuviință să redacteze o carte împotriva lecturii și o intitulează The Solitary Vice: Against Reading (Los Angeles: Counterpoint, 2008). Să mai spun că titlul și cartea au avut succes? Spun.

Pudica sintagmă „viciu solitar” acoperea în perioada victoriană o realitate veche și universală. N-o voi numi nici eu tot din pudoare.

Autoarea lucrării se numește Mikita Brottman, am mai pomenit-o undeva, de curînd, nu mai știu unde, dar argumentele ei sînt destul de banale. Din perspectiva autoarei, lectura nu numai că nu folosește la nimic (ar fi minunat dacă folosul ar fi zero și atît), dar este direct vătămătoare. Cititul intoxică. Are consecințe neplăcute. Deci, într-un cuvînt cu virtuți poetice, este o chestie nașpa.

Scos din bibliotecă, cititorul „solitar” devine ezitant, anxios („Not having a book to read might make you feel anxious and uneasy at first”, p.210), nu-și găsește cuvintele, nu îndrăznește să se combine cu alții (sic!), are un comportament impropriu și nu se descurcă în treburile practice. Lectura a făcut din el un pacient numai bun pentru (cel puțin) 5 ani de psihanaliză. Între noi fie vorba, nici o psihanaliză nu durează mai puțin. Știu asta nu numai de la Marie Cardinal, dar mai cu seamă de la psihanaliștii înșiși. Toți mărturisesc că au fost analizați și inițiați în arcanele meseriei în prealabil, vreme de cel puțin cinci ani bătuți pe muche. Așadar, dacă pun mîna pe tine, nu-i chip să mai scapi...

Revin la Mikita Brottman. Ideea ei principală e că un om normal - pentru a rămîne normal - nu trebuie să citească nimic (sau să citească foarte, foarte puțin). Trec peste faptul că citim permanent tot felul de chestii scrise, lozinci, etichete, afișe, nume de străzi, inscripții funerare, somații de la Judecătoria din Răducăneni etc. Trec, deci, peste faptul că cititul este inevitabil. Mă opresc la ideea că nu se recomandă să citim cărți. Ficțiunea ne face să trăim într-o altă lume (o lume de fantezii și fantazări), cărțile de idei fac din / și în mintea noastră o „confuzie babilonică”. Părerea aparține gînditorului Arthur Schopenhauer, o consemnează în paragraful 261 din Parerga și paralipomena. Tot aici înțeleptul german a scris o propoziție foarte citată de iubitorii cărților. Și anume: „A citi înseamnă a gîndi cu mintea altuia în loc să gîndești cu mintea proprie”. Cine citește prea mult nu mai poate construi un sistem (coerent, bineînțeles) de opinii și idei, încheie filosoful.

Deci Mikita Brottman are înaintași iluștri, nu e deloc solitară în pledoaria ei în contra lecturii. Doctorii din Renaștere își făcuseră o opinie unanimă. Cititul este un viciu morbid. Cititorul are migrene, hipertensiune, suferă de sedentarism și obezitate și, în unele cazuri, spun medicii, produce ramolismentul creierilor. Te trezești dintr-o dată, în fața unei probleme complicate, că nu mai ai cu ce gîndi...

În încheiere, vă dau un sfat binevoitor și salubru: încetați să citiți, aruncați cărțile la gunoi...


P. S. N-ar fi drept dacă n-aș menționa faptul că Brottman găsește lecturii un mic folos: „Literature can help you to reconsider and reshape your sense of self, to rewrite your own story” (p.210). Pînă la urmă, nu asta e și finalitatea oricărei lecturi?

P. P. S. Tom Roberts, illustration for Harpers Weekly, c. 1900


Citiţi în continuare!

miercuri, 11 octombrie 2017

Dicționar de idei primite de-a gata



M-am gîndit cu oarece vreme în urmă să fac cărții mele de eseuri un index rerum, mai limpede spus, un catalog de materii: am cules noțiunile curente din cuprinsul eseurilor și le-am definit cît mai logic. Nu ascund faptul că redactarea lui m-a amuzat întru cîtva. Trebuia să definesc necesitatea, liberul arbitru, hazardul, erudiția, faima etc. (chestii foarte grave), și nu cunosc gînditor care să fi ieșit cu bine dintr-o astfel de încercare, nici măcar ilustrul Agamben. Abia acum am înțeles pricina care i-a împins pe Vladimir Nabokov, pe Kurt Vonnegut, pe Georges Perec să-și încheie cărțile printr-un indice de materii. E o voluptate să-l redactezi... Încerci să definești concis și ascuțit noțiuni imposibil de definit (ori de caracterizat). Iată ce a ieșit din confruntarea mea cu abstractul (articolul e firește fragmentar):


Agamben, gînditor în primul rînd ilustru; vezi filosof,

Arbor scientiae, crește numai în rai, locul în care se întîlneau Adam și Eva,

Autoritate, întotdeauna failibilă,

Citire, lectură, mult mai importante decît scrisul, vezi scrisul,

Destin, nu există decît în cazul celor aleși, este o succesiune de hazarduri,

Erudiție, vezi moft,

Faimă, îl irita pe Flaubert, și-o doresc mulți, puțini au parte de ea, nu face două parale, se declanșează mai ales după decesul scriitorului (cînd nu-i mai folosește, oricum, la nimic), nu aduce fericirea, nu face (la propriu) doi bani,

Filosof, ins care-și pierde vremea cu argumente întotdeauna greșite, nu iubește viața, spune banalități într-un limbaj oracular, ininteligibil, vezi Agamben,

Glorie, vezi zarvă, rumoare; sinonim al deșertăciunii,

Hazard, nu poate fi abolit printr-o aruncătură de zar, numit uneori destin;

Livresc, insul care vorbește ca din cărți, fiindcă nu le-a uitat încă,

Moft, vezi erudiție; vezi glorie, celebritate; vezi Nobel,

Nobel, premiu rîvnit îndeosebi de poeți, nu va fi acordat nici anul acesta lui Philip Roth; vezi moft.

Plăcere, e neapărat vinovată, puțini o simt cînd citesc, puțini citesc cînd o simt, rareori este nobilă, scopul oricărei lecturi; acceptată de Epictet, respinsă de Immanuel Kant, de Schiller, de masochiști,

Scrisul, mult mai important decât cititul, vezi și cititul,

Timp, nu rezolvă niciodată nimic, cf. zicala „timpul le rezolvă pe toate”; curge dinspre viitor spre trecut, dar nu poate fi gîndit decît dinspre trecut spre viitor; dacă mă întrebați ce este, nu știu (cf. Augustin, Confesiuni, X),

Viciu, deseori solitar (cf. Mikita Brottman), partea cea mai plăcută a vieții, exersat, uneori, și prin lectură, vezi virtute,

Virtute, partea serioasă a vieții, se practică mai ales în public, pentru a fi văzut și admirat de toți ceilalți, vezi viciu,

Zarvă, vezi glorie, notorietate; se iscă postum, degeaba.



P. S. Aș aminti că Flaubert a redactat și el un Dicționar de idei primite de-a gata, rămas din păcate neterminat. De altfel, un astfel de dicționar nici nu se poate încheia vreodată.

P. P. S. În imagine: Una dintre doamnele pictate de Jeanne Lorioz (n. 1954).


Citiţi în continuare!

marți, 10 octombrie 2017

O aparență populară: scriitorii sînt țicniți la cap



Se dedică Zilei mondiale a Sănătății :))


Cu siguranță că o nevroză nu e cel mai benefic cadou pentru un scriitor ordonat, mai ales dacă scrie proză.

Nevroza provine din insomnie (insomnia face parte din ea, e un cerc vicios la mijloc), poate și din afundul înzestrării genetice, iar scriitorul de proză (sau de eseuri, dacă poftiți) are nevoie de un somn bun. Inspirația nu te vizitează decît dacă ai dormit bine.

Nevroza e însoțită de gîndurile cele mai iraționale (în sensul că sînt întotdeauna exagerate) și psihologii pretind chiar că este o consecință a lor. Nevroticul gîndește greșit. În nevroză n-ai liniște și e imposibil să rămîi senin, te frămînți degeaba, devii anxios. Nevroza se învecinează, adeseori, cu depresia și, în final, cu sinuciderea. Virginia Woolf și Sylvia Plath sînt victimele ei cele mai cunoscute.

Sigur, toată lumea știe (și afirmă cu malițioasă plăcere) că scriitorii sînt puțin țicniți la cap. Măcar în aparență. Fiindcă există mitul romantic al scriitorului nevropat, alcoolic și nefericit în amor, mulți indivizi contemporani (îndeosebi, versificatorii) fac pe-a nebunii, se afundă în crîșme, fără să aibă habar prin ce chinuri trece un nevrotic autentic. Nu-i suficient să porți un basc roșu pe o parte a căpățînii, ori o jiletcă galbenă sub un sacou verde, nu-i suficient să pleci din tavernă la ora închiderii, să vociferezi în direcția publicului, să-ți lași codiță, pentru a deveni un psihopat veritabil. Și nici pentru a găsi talent.

Un nevrotic scrie în pofida bolii și a universului care conspiră împotriva lui, în pofida fatalității. În realitate, maladia cunoaște remisiuni, mai lungi sau mai scurte, și abia atunci îi oferă scriitorului puțin răgaz pentru munca lui. Abia atunci scriitorul își trage sufletul. Nevroza nu este deloc productivă. Creația exclude nevroza, chiar dacă ideile de nebunie și creație sînt în mintea noastră strict învecinate, ba acoperă aceeași noțiune. Doar omul sănătos poate scrie un roman sau un poem bun. Nevroticul e afundat în anxietăți.

Bineînțeles, au fost scriitori însemnați, celebri pentru ideile lor cel puțin ciudate. Dar a avea idei ciudate, obsesii, a susține năzdrăvănii nu încropesc încă o nevroză. Tolstoi a fost un suflet chinuit și a proclamat fără clipire cele mai bizare și mai extravagante opinii. Una dintre ele leagă strîns căsătoria de castitate. Nesocotirea castității strică familia. Unde nu e castitate exact acolo apare înșelăciunea reciprocă. În acest caz, de la minciună și pînă la crimă nu mai este decît un pas. Păstrați, deci, un mariaj cast! Din fericire pentru el, Tolstoi avea un somn bun și făcea multă mișcare fizică. La 80 de ani, mergea vioi pe bicicletă și se distra împreună cu nepoții. Călărea ore întregi prin pădurile de la Iasnaia Poliana.

O insomnie prelungită l-ar fi făcut, poate, să aibă idei normale, dar nu ar mai fi scris Sonata Kreutzer.

Aș încheia cu un citat din Mario Vargas Llosa. Scrisul înverșunat păstrează sănătatea: „Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viaţa, mă apără de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toţi în viaţa de zi cu zi”.


P. S. În imagine: Amedeo Modigliani, Marie, fille du peuple, La petite Marie (1918).


Citiţi în continuare!

luni, 9 octombrie 2017

Kazuo Ishiguro



S-a anunțat premiul Nobel pentru literatură: măcar două vorbe să spun despre Kazuo Ishiguro. M-am apucat să recitesc Să nu mă părăsești, mi se pare și acum o carte foarte bună, chiar dacă unii au găsit-o terifiantă. Nu e neapărat un SF, nu e nici o carte horror, deși e neliniștitoare, este mai degrabă un roman foarte trist, îl înțeleg pe cel care mi-a mărturisit odată că a plîns la sfîrșitul cărții, unde găsim această frază minunată:

„iar acum eu mă aflu aici, în faţa tuturor acelor lucruri, şi dacă aştept suficient de mult, de dincolo de cîmp va apărea o siluetă micuţă, care va creşte pe măsură ce se va apropia, pînă cînd am să văd că e Tommy, iar el îmi va face cu mîna, poate chiar mă va striga. Fantezia mea nu a mers mai departe - n-am lăsat-o eu - şi, deşi lacrimile începuseră să mi se prelingă pe obraji, nu plîngeam în hohote şi nu îmi pierdusem complet cumpătul. Am aşteptat puţin, apoi m-am întors la maşină ca să pornesc mai departe, indiferent care era locul unde trebuia să ajung” (Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești, traducere de Vali Florescu, Iași: Polirom, 2011, p.323).



Ceea ce mă impresionează la Ishiguro e, înainte de orice, faptul că vrea să fie mereu divers, să nu se repete, să nu fie un autor monoton. A folosit stiluri diferite, a alternat lumile (primele două cărți evocă lumea japoneză, dar Rămășițele zilei o Anglie postbelică), a încercat specii narative noi, registre originale, a consemnat subiecte inedite. Criticii literari au fost luați pe neașteptate, de pildă, acum trei ani cînd Ishiguro a publicat Uriașul îngropat, un fantasy plasat în Evul Mediu.

S-a iscat o mică dispută cu privire la identitatea autorului. Presa engleză l-a prezentat, bineînțeles, ca „British author” (și pe bună dreptate), deși Ishiguro s-a născut la Nagasaki (în 1954) și a venit în Marea Britanie, cu familia, cînd avea 6 ani. Nu cred că Ishiguro ar spune despre el că este englez-englez, dar asta nu prea contează. Ca prozator însă, identitatea lui e dată de limba în care scrie. Cărțile lui aparțin, desigur, literaturii engleze.

Juriul Academiei din Suedia a procedat ca rabbinul proverbial: i-a împăcat într-un fel și pe admiratorii literaturii japoneze (care sînt numeroși, fanatici, și l-ar vrea premiat pe Haruki Murakami), dar și pe cititorii britanici. Japonez prin sînge (și strămoși), Kazuo Ishiguro face parte din literatura ilustrată și de Shakespeare, bunăoară. Limba decide...

Aș remarca, în fine, că măcar o parte din bunăvoința publicului vine și din faptul că, în deosebire de premianți iluștri, Ishiguro chiar scrie cărți de ficțiune. Foarte ciudat :)


P. S. Cîteva precizări, cred, utile despre decernarea premiului Nobel, despre nominalizări și pariuri aici. N-ar strica să țineți seama de ele :)

P. P. S. În imagine: Paul Rebeyrolle (1926 - 2005): Liens.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Ce înseamnă a trăi?



Cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu, ce pui la activ și ce pui la pasiv? Greu de spus.

Ajungem încă o dată la întrebarea încuietoare, care m-a frisonat acum trei ani, în 2014 (vezi aici): ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o pasivitate îndurată? Îmi aduc bine aminte că n-am găsit cel mai potrivit răspuns pentru întrebarea în cauză, deși verbe de acțiune există din belșug. Am putea sesiza o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi din Lampedusa. Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp trăiești efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar senin).

Iată momentele (firișoarele de nisip în mormanul clipelor indiferente) pe care le notează cu +:

1. „orele petrecute în observator scrutînd stelele, făcînd calcule; dar poate aceste ore prefigurau „beatitudinile morţii”;

2. prezența liniștitoare a cîinilor;
3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;
4. sensul tradiţiei şi al dăinuirii exprimat în piatră şi în apă,
5. timpul oprit în loc,
6. vînătoarea,
7. cîteva minute de reculegere la mănăstire printre mirosurile de mucegai;

Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt:

8. cîteva momente de impetuozitate amoroasă.

Şi de ce nu?
9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,
10. mirosul anumitor piei tăbăcite,
11. înfăţişarea enigmatică, hieratică a unor femei.

„În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” (Ghepardul, pp.239-240).

Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă. Cercetările astronomice țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor al iubirii. Pentru Salina, a trăi nu înseamnă a iubi...


P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.


P. P. S. În imagine: ilustrație de Gabriel Pacheco.


Citiţi în continuare!

vineri, 6 octombrie 2017

Topul cărților proaste: primele 40



În 2010, American Book Review (vezi aici) a interogat 40 de critici venerabili și le-a cerut să numească o carte proastă. A ieșit o anchetă pe cinste. Foarte puțini s-au derobat, ori au rămas la generalități și speculații. Cei mai mulți au numit, în răspunsuri, cu un soi de frenezie a disperării, nu doar o singură carte proastă (cît li s-a cerut, de fapt), ci chiar mai multe.

De pildă, David B. Downing (de la Universitatea Indiana, Pennsylvania) a început cu D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley (1928), dar putea pune alături și Femei îndrăgostite (1920), la fel de stupidă, a plusat apoi vitejește cu Henry Miller, Sexus (1949) și, bineînțeles, Nexus (1960), l-a țintuit la stîlpul infamiei pe Samuel Beckett cu al său plicticos roman monologic, Murphy (1938), și a încheiat triumfător cu Thomas Pynchon, Curcubeul gravitației (1973) și Toni Morrison, Preaiubita (1987). Nu știu dacă lista vă spune ceva. Mi se pare destul de limpede faptul că profesorului Downing nu-i plac proza erotică (sentimentală) și compunerile criptice (în ultima categorie ar intra scrierile lui Pynchon și Morrison).

În treacăt fie spus și ca o picanterie legată de capriciile Academiei suedeze, criticul găsea că și Tarantula lui Bob Dylan era o carte foarte, foarte proastă. N-am citit, nu mă pronunț. Dar am menționat mai demult foarte limpede, aici, că, după gustul meu precar, Marele Gatsby, melodrama redactată de Francis Scott Fitzgerald, și De veghe în lanul de secară, povestirea prolificului Jerome David Salinger sînt, neîndoios, cărți supraevaluate. În ochii mei de păgîn, notorietatea lor nu se justifică.

Firește, totul depinde de gust, de educație, de temperament, de răbdare, de lecturile cu care te-ai obișnuit în copilărie și adolescență, totul depinde de trecutul tău de cititor. Filosofii au arătat de mult că e imposibil să respingi judecata ”Amantul doamnei Chatterley mi se pare, mie NN, un roman prost și de aceea nu-mi place”. „Amantul...” cu pricina nu reprezintă un fapt fizic, el e doar o impresie dependentă de gustul nostru suveran și întotdeauna subiectiv. Dacă nu-mi place ceva, nu există argument logic care să mă constrîngă să-mi placă. Dar gata cu reflecțiile estetice.

Alte cărți proaste citate de criticii americani:

Marry Shelley, Frankenstein; or, The Modern Prometheus (1818).

Gustave Flaubert, Ispitirea sfîntului Anton (1874).

F. S. Fitzgerald, Marele Gatsby (1925): ”If badness is related to perceived greatness, then I offer The Great Gatsby (1925) as the worst novel in American literature” (Tom LeClair, Universitatea Cincinnati). Și eu ce vă spuneam?

Cormac McCarthy, Căluții mei, căluți frumoși (1992). De altfel, în topul cărților proaste, romanele lui Cormac McCarthy ocupă mereu un loc fruntaș, binemeritat; criticii citează, desigur, și Nu există țară pentru bătrîni (2005). În ceea ce mă privește, proza lui McCarthy m-a îngrozit definitiv acum cîțiva ani. De atunci i-am prins frica și nu m-am mai atins de ea.

N-o mai lungesc, cărțile proaste sînt legiune. Eu mi-am spus părerea, e rîndul vostru să mă uimiți...


P. S. În imagine: Francisco José de Goya y Lucientes (1746 - 1828), Saturno devorando a su hijo (1819-1823).


Citiţi în continuare!

miercuri, 4 octombrie 2017

Premiul Nobel. Mick Jagger nu este printre favoriți



Ante scriptum. Pariuri nu se mai fac, e ziua marelui anunț. Ladbrokes au închis taraba. Dar puteți vedea un catalog de scriitori (și șansele lor) aici.



Din cîte am citit, mîine se va acorda premiul Nobel pentru literatură. Am o singură certitudine: nu-l va lua un muzician, deși unii vorbesc de Mick Jagger. În treacăt fie spus, aș dori din tot sufletul să-l ia un scriitor autentic, un autor de ficțiune, dacă se poate, dacă se îndură Arhanghelii.

Aș vrea să risipesc două neînțelegeri. Prima e legată de „nominalizarea” la Nobel. Nu e o virtute în sine. Nu cred că există vreun scriitor notabil (și în viață) nenominalizat. Sînt cu siguranță sute și sute de „nominalizați”. De unde provin propunerile? Orice Departament de Filologie poate trimite în fiecare an Academiei suedeze nume de posibili recipienți ai premiului. Nu de mult, USR i-a propus pe Breban și pe Vosganian. Deci, numele lor figurează în „baza de date” a numitei Academii. Cam asta ar fi de precizat în legătură cu „nominalizarea”.

Lista reală, lista lungă sau scurtă, lista autentică (dacă o fi existînd așa ceva, titlurile și numele de autori cu care lucrează efectiv membrii juriului, adică) nu este publică. Juriul Academiei suedeze a devenit proverbial pentru atitudinea lui esoterică și pentru laconism. Se comportă ca secta pitagoreicilor. Din interiorul lui, nu „răsuflă” nici un secret. Nu e ca la Man Booker Prize, unde știm aproape orice amănunt. În consecință, totul devine un imens cîmp de speculații pentru chibiți (ca mine, ca Dvs.). Dar ipotezele noastre nu au nici o justificare așa-zicînd obiectivă.

Acum despre listele de la Ladbrokes și de la alte case de pariuri. Ele se constituie în funcție de pariurile concrete, lista aparține în totalitate (dar în totalitate) cititorilor / jucătorilor. Eu n-aș paria pe un scriitor nici să mă tai în bucățele, dar cîteva mii de oameni își pun anual banii la bătaie. Pariază, așadar. Își riscă bănuții, își tocesc nervii, pîndesc. Au insomnii. Ei nu pariază pe o listă „oficială” (nu există o astfel de listă), ci au o listă strict „personală”, în funcție de gustul, de cunoștințele lor, de intuiția lor (și în funcție de sfătuitori eventuali, de experți precum Alex Shephard etc.).

Premiantul Nobel confirmă rareori listele propuse de Ladbrokes și cotele fiecărui scriitor. Ofer, în încheiere, catalogul Ladbrokes din seara asta (cotele se schimbă permanent, nimic nu-i fix).


P. S. În imagine: Lawrence Alma-Tadema (1836 - 1912), Pandora (1881)


Citiţi în continuare!

marți, 3 octombrie 2017

Vă recomand cea mai genială carte din univers, vă rog în lacrimi s-o cumpărați




Pe unde mă insinuez cu privirea, oriunde mă întorc, oriunde-mi bag nasul (și dioptriile), remarc numai recenzii favorabile, cronici literare extaziate, omagii în lacrimi, ditirambi, ode. Aha! Nu se mai tipăresc cărți proaste. Pricep. Trăim cu adevărat în cea mai faină dintre lumile posibile...

S-ar zice că tot ce se publică, tot ce ajunge în librării se situează mai presus de elogii. Criticii literari nu se mai îndoiesc și nu fiindcă n-ar privi literatura dintr-un punct de vedere strict sceptic. Ei s-au păstrat cît se poate de sceptici, dar literatura a progresat. Altfel nu se explică. Am făcut un mic calcul. Din totalul recenziilor citite de mine în ultima lună (peste 100, și în engleză, și în franceză), numai 99, 99% erau cronici pozitive. Prea puținul rămas conținea recenzii doar amabile.

Cum vă dumiriți fenomenul? Sînteți în stare? Nuuuu? Vi-l explic eu cît se poate de luminos și cît se poate de succint. În primul și în primul rînd, poți judeca / discrimina numai și numai acolo unde se citește. Judeci pentru un grup de inițiați.

Un individ care străbate cu adevărat o carte la trei zile, să zicem, are / simte, adeseori, ceea ce se numește embarras de choix, își pune problema alegerii, altfel nu are cum să fie. Fiindcă nu poți citi absolut tot, citești ce poți și numai după ce ai aflat dintr-o recenzie meseriașă ce și cum. Nu intri în librărie la întîmplare, fiindcă nu vei cumpăra nimic, vezi doar titluri și nume necunoscute. Anonimi. Te pierzi în miile de titluri precum un șoarece într-un hambar de grîu, precum măgarul lui Buridan aflat între cele două căpițe identice de fîn. Nu poți să alegi, fiindcă nu știi ce să alegi. Și așa părăsești librăria cu traista goală. Dar dacă te ții la curent, dacă urmărești recenziile, autoritățile, vocile critice imperioase, făcătorii de canoane, criticii corosivi, universul se schimbă, e judecat și ordonat, știi unde să întinzi mîna, prinzi cotorul potrivit.

Din păcate, la noi se citește tot mai puțin în timp ce se publică tot mai multe cărți. Omul se confruntă acum cu ceea ce francezii au numit embarras de richesses. În consecință, cronica de carte și-a modificat sensul, finalitatea. Cînd aproape nimeni nu mai citește, criticul literar / bloggerul nu mai are de ce să strîmbe din nas. Singurul lucru util e să recomande cărți. Să laude la grămadă, să vestească minuni, să-l roage pe student să parcurgă măcar 5 (cinci) pagini despre „însemnătatea filosofiei” etc.

Ați priceput? Cînd nu mai sînt cititori, tăișul critic devine cu totul inutil (chiar iritant). A quoi bon?  Deci, luați și citiți! Pînă și James Patterson e genial, nu vă îndoiți de asta...


P. S. În imagine: Jean-Baptiste Camille Corot (1796 - 1875) - Jeune fille lisant (1845 - 1850).


Citiţi în continuare!

luni, 2 octombrie 2017

Prozatori și poeți. Din punct de vedere strict cantitativ...



Am întîlnit adesea la criticii literari de pretutindeni, dar și la cititorii obișnuiți, opinia că un autor are nevoie de o experiență foarte bogată, întrucît opera lui va descrie tocmai această experiență și, nu mai puțin, pe fericitul ei subiect. Nu poți redacta un roman-fluviu, un roman de o mie de pagini (să ne gîndim la Război și pace, la Iosif și frații săi, la Omul fără însușiri, la 2666, la Infinite Jest), înainte de a trăi cele mai variate și dramatice experiențe cu putință. În schimb, în opinia acelorași specialiști, poeții se pot dispensa de experiență, poezia fiind o abilitate pur lexicală și un cadou al Muzelor.

Poet mare poți fi și la 16 ani (ca Arthur Rimbaud), dar prozator mare (sau eseist) devii abia după 50 de ani bătuți pe muche. Și nici atunci... Poeții au fericirea de a trăi puțin (Keats, Lautréamont etc.). Prozatorii bat spre 100 de ani și cad în mintea copiilor. Aceasta era (și mai este) regula.

Poeții au bărbi înfoiate, plete în valuri, prozatorii au chelie (de-o pildă, Dostoievski, Flaubert, Musil, Saramago, Rushdie, nu știu dacă ați observat). Chelie avea și Alecsandri, dar el a scris de toate, inclusiv Istoria unui galbân, și poate fi clasificat, prin impulsul enciclopedic, în mai multe categorii. Poeții sînt eficienți, prozatorii placizi. Poeții sînt lirici, prozatorii cît se poate de prozaici. Poeții sînt medievali, prozatorii burghezi. Poeții buni suferă de nevropatie anxioasă, de tuberculoză, prozatorii de reumatism, artrită, gută și hemoroizi. Poeții au muze vaporoase, eterice, silfide, iele, naiade, prozatorii amante celulitice, făpturi planturoase... În treacăt fie zis, și eseiștii mizează pe o astfel de frumusețe. Poeții sînt subțiri, fulgerători, elastici, livizi și străvezii ca țipla („poet gras” este, hotărît lucru, o contradictio in adjecto, un oximoron precum cercul pătrat, fierul de lemn), prozatorii (dar și criticii literari, dar și eseiștii) sînt masivi, convecși din pricina sedentarismului, a statului exagerat în fotoliu și a scrisului înverșunat.

Poetul dă gata o capodoperă impenetrabilă într-o oră, prozatorul are nevoie de cinci ani pentru Doamna Bovary, de opt ani pentru Război și pace, de doisprezece ani pentru a termina Muntele vrăjit, de nouă ani pentru Ulysses. Eseistul nu se oprește din scris mai devreme de trei ani numărați și tot rămîne profund anxios cu privire la rezultat, n-a gîndit suficient.

Relația dintre scris și trăire, dintre proză și experiență este, totuși, mai complicată decît rezultă din tabloul meu comparativ. În definitiv și la urma urmelor, ce experiență a avut Thomas Mann, care s-a așezat pe scaun, în biroul de lucru, la 20 de ani și s-a ridicat la 80, cînd a și murit? Ce experiență a avut pasionatul Gustave Flaubert, sedentarul prin definiție? O călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, o vizită în lupanarul lui Kuchuk Hanem, dansul din Esna, mirosul păduchilor amestecat cu mirosul de santal. O întîlnire mereu amînată cu Louise Colet. O lectură pe îndelete din Montaigne. Clasicii, ”les vieux”, cum îi numea el. Nimic mai mult.

Și, ca să zîmbim, ce experiență directă a avut Sir P. G. Wodehouse, cînd a consemnat, la persoana întîi, amintirile unui cîine? Dar E. T. A. Hoffmann care a făcut un lucru similar pentru „înțeleptul și eruditul” lui motan Murr?


P. S. În imagine: Henri Julien Félix Rousseau (1844 - 1910), La muse inspirant le poète (1909)


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Ce-am citit în septembrie și nu va mai trebui să citesc în octombrie




1. Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, traducere de Petru Creția, București: Humanitas, 2016. Cîteva povestiri par direct inspirate de Borges, deși nu au cum. Unele sînt re-scrieri ale unor legende balcanice (legenda podului Arta, a edificiului în care e zidită o femeie). Altele sînt fantezii biografice în stilul lui Marcel Schwob (ale cărui Vies imaginaires, 1896, l-au influențat și pe Borges): sfîrșitul vieții lui Genji, de pildă, despre care doamna Murasaki Shikibu nu spune (în romanul ei tradus parțial de Angela Hondru și publicat de curînd la Polirom, detalii aici) un singur cuvînt. Marguerite Yourcenar nu avea cum să fi citit, în anii 30, vreo pagină din Borges, sînt sigur. Și invers. Perechea Yourcenar - Borges reprezintă, așadar, un caz tipic de plagiat prin anticipare. Probabil că amîndoi au pornit de la Schwob.

2. Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016. Foarte erudit, ingenios, excelent scriitor. Expozitiv și nu foarte dialectic însă. Nu pune nimic în discuție. N-are îndoieli. Mi-a atras atenția asupra romanului Ursul de Marian Engel, despre care am scris cu oarece îndemînare aici. O carte utilă.

3. José Saramago, Călătoria elefantului, traducere de Mioara Caragea, Polirom, 2014. Cel mai amuzant personaj din roman nu este elefantul, nici arhiducele Maximilian, ci naratorul, care e foarte locvace, chiar euforic, și ne învață la fiece pas cum să citim această carte și ce să gîndim despre lume și viață, în general. Experții în post-modernism ar zice că procedeul e agasant. Nefiind un expert, mă abțin. Ar mai fi de menționat o minune a elefantului (sau a sfîntului Anton prin intermediul elefantului Solomon). Ajuns în fața basilicii sus-numitului sfînt Anton din Padova, elefantul îngenunchează smerit. Dacă nici asta nu mai este o minune veritabilă, eu chiar nu știu ce v-ar putea mulțumi, dragii mei agnostici...

4. Michel Houellebecq, Supunere, traducere de Daniel Nicolescu, București: Humanitas, 2015. Ce s-ar întîmpla dacă regimul din Arabia Saudită ar fi mutat, printr-un gest democratic, în Franța? Nu foarte multe. Bărbații ar putea avea cîte patru soții o dată (mă îndoiesc că e o fericire) și femeile ar trebui să poarte vălul islamic. Cel mai banal roman al lui Houellebecq. Cu excepția celorlalte. La paginile 101-2, instrucțiuni minuțioase pentru o experiență sexuală de neuitat.

5. Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan, București: Editura ART, 2015. Să zicem: o satiră a condiției umane. Senzația rămîne permanent că Vonnegut mobilizează un bombardier nuclear plus o divizie de tancuri în scopul de a captura un iepure șchiop. Înzestrările lui Vonnegut sînt la apogeu (ironie, inventivitate, voie bună etc., era tînăr, avea 37 de ani), dar romanul nu poate fi mai mult decît o glumă. Intriga mă amuză și cam atît. Nu pot scăpa de senzația asta (a glumei). Repet, nu este un SF propriu-zis, este o parodie. Dar criticii pretind că romanul în cauză propune (și) o meditație despre liberul arbitru și fatalitate: n-am găsit nici o pagină care să corespundă caracterizării. Ca de obicei, criticii sînt niște pungași incorigibili.

6. I.S. Turgheniev, Rudin, traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu, Polirom, 2016, 192p. Un individ banal, bun vorbăreț, mai degrabă umil și mai curînd fricos, dezamăgește o fecioară. Adică refuză să fugă în lume cu minora care îl iubește. Procedează rațional. Moare pe o baricadă în revoluția de la 1848 din Paris. Unii critici literari au insinuat că Rudin este întîiul „om de prisos” prezentat într-o carte. Nu prea cred. E plină literatura de oameni geniali & inutili. Romanul lui Turgheniev devine obositor prin faptul că naratorul știe tot (e omniscient, cum ar veni, ca și naratorul lui Saramago) și ține morțiș să ne țină la curent cu erudiția lui. Se grăbește să divulge tot ce simt, tot ce gîndesc personajele în sinea lor, dacă o damă are o mîncărime în nas și de ce... Nimic nu rămîne neconsemnat de autor. Cititorul iese strivit.


N-am pus la socoteală cărțile de filosofie, epistola despre nimic și tenebre a lui Fredegisus, scurta istorie a fericirii publicată de Nicholas White în 2006, la Blackwell. Vreau, deci, să știu cum stau cu fericirea. Constat, în încheierea acestei dări de seamă, că am citit mai mult vechituri. În octombrie, chiar de mîine mă apuc, voi citi numai cărți apărute în toamna și iarna lui 2017.


P. S. În imagine: Georges de la Tour (1593 - 16, L'éducation de la Vierge (1647).


Citiţi în continuare!

vineri, 29 septembrie 2017

Nu spune unei femei că este frumoasă, fiindcă va trebui să-i spui asta și peste o sută de ani...





Am recitit nu de mult o piesă No (un text dramatic, deci) a/l lui Yukio Mishima. Piesa, care este un text foarte scurt, se numește Sotoba Komachi. O rezum aici pentru cei care nu au citit-o încă, fără a intra însă în amănunte. Poate un posibil cititor va voi s-o verifice, cu acest prilej, și nu vreau să-i stric plăcerea de tot. Despre ce este vorba?

Iată, foarte pe scurt, așadar, desfășurarea ei. Într-un parc se întîlnesc, ca din întîmplare, la lăsarea serii, o bătrînă (al cărei nume e, desigur, Komachi) și un poet. Cei doi intra în vorbă. Poetul reproșează bătrînei (a împlinit 99 de ani) că nu înțelege mistica nopții, fericirea celor care stau îmbrățișați pe băncile din jur, solitudinea exclusivă a tinerilor amanți. Are sufletul prea uscat și nu mai pricepe candoarea lumii. Bătrîna pare a nu da nici o atenție acestor reproșuri. Abia cînd poetul o întreabă ce a făcut și dacă a mai fost iubită cîndva, Komachi îi povestește o întîlnire, a ei, de altădată. Treptat, povestea devine reală.

Pe nebăgate de seamă, are loc o coborîre în spațiul misterios al iluziei. Ficțiunea se deschide brusc într-o altă ficțiune. Prezentul iluziei, mult mai pregnant, se insinuează, pe nesimțite, în iluzia prezentului. Este, și de aceasta dată, seară. Femeia se află alături de iubitul ei, căpitanul Fukakusa, la un bal, într-o clădire somptuoasă, sub policandre de lumini. Cînd bărbatul vrea să-i spună că este necuvenit de frumoasă, femeia, care e tînără, de astă dată, îi interzice complimentul, avertizîndu-l că, dacă va face altfel, va muri. Și că se vor vedea abia peste o sută de ani. Întîlnirea se va repeta aproape întocmai: vor fi din nou împreună, barbatul îi va repeta că e frumoasă, deși ea va fi atunci bătrîna și cu trupul veșted. Și, drept consecință, va muri.

Pe măsură ce femeia rememorează scena de bal, poetul retrăiește acea noapte, coboară în ficțiunea secundă, ca într-un labirint, și vrea să-i declare bătrînei că e, în realitate, o femeie de o amețitoare frumusețe. În pofida evidenței, el chiar o vede aievea de o frumusețe nespusă. Komachi îi repetă că va muri. Și că se vor întîlni abia peste o altă sută de ani. Dar poetul riscă orice și-i declară adevărul. La sfîrșitul piesei, bătrîna e din nou singură. Previziunea de altădată s-a împlinit.

Piesa lui Mishima mi s-a părut mereu, la fiecare lectură, o enigmă chinuitoare. La urma urmei, povestea lui nici nu are o soluție. Ambiguitatea piesei se păstrează, după fiecare lectură, intactă. Nici una nu-i poate anula taina. În ciuda eforturilor mele, enigma persistă. I-am propus de-a lungul vremii o mulțime de explicații. Nici una nu m-a adus mai aproape de adevăr. Poate că Yukio Mishima a vrut să spună ca există dintotdeauna, în lume, o singură femeie și un singur bărbat. Și că pentru acest bărbat femeia iubită va rămîne mereu la fel de frumoasă, în pofida timpului, a morții și a evidenței. Că există, de fapt, o singură iubire. Și că de la început, pe scena lumii se joacă mereu, sub alte măști, aceeași piesă No: cineva observă frumusețea iubitei, sesizează un înțeles peren, încearcă să-l formuleze și moare, așa cum i s-a prezis deja de către aceeași (și totuși mereu alta) femeie. Un avatar al său va proceda la fel. Un avatar al său va muri...

Dar de ce iubirea, frumusețea și moartea stau mereu împreună, nimeni nu poate spune… Deși are sînul moale, pielea flască, fața adînc ridată, femeia iubită continuă să fie frumoasă, ea este veșnic frumoasă. Fiind o consecință inevitabilă a iubirii, frumusețea durează, bineînțeles, cît iubirea. Prin urmare, iluzia e întotdeauna mai puternică decît evidența, fiindcă evidența înseamnă numai ceea ce se vede; iar ceea ce se vede nu epuizează nici universul și nici adevărul. Dar și acest înteles mi se pare precar.

Ca atare, îmi propun să recitesc piesa lui Mishima peste o sută de ani. Sînt sigur că o voi găsi la fel de frumoasă, chiar dacă semnificația de atunci va fi cu siguranță alta decît semnificația pe care i-am găsit-o acum.

O ultimă observatie. Ca si problema de matematică, o parabolă deține, de obicei, o unică soluție: semnificația. Firește, căile de a accede la soluție sînt multiple. Cea mai firească este și cea mai simplă. Dar la capătul căutării, cu oarece efort, soluția poate fi găsită. Problema provine dintr-o complicație deliberată a datelor inițiale. Cu puțină ingeniozitate, oricine o poate rezolva. Remarc însă că piesa lui Mishima nu intră nicidecum în definiția parabolei. Fiindcă nu are nici o soluție (sau are o infinitate de semnificații), piesa lui nu este, propriu-zis, o parabolă. În asta constă diferența. Odată descifrată, parabola își pierde misterul. Problema nu mai prezintă nici un interes.

Enigma propusă de Mishima, în textul său, rămîne însă, pentru oricare cititor, neștirbită, precum frumusețea ascunsă a bătrînei Komachi. Adevărul nu pretinde să străbați o cale anume pînă la el. Intuiția sa e întotdeauna directă și imediată.

P.S. Am spus că în parc poetul se întîlnește în mod aproape întîmplător cu bătrîna. Oricine poate observa, chiar din articolul meu, că m-am înșelat. În piesa lui Mishima, nu există hazard. Și nu am spus foarte limpede că, la capătul declarației lui, poetul moare. Vestirea femeii s-a împlinit. Și se va împlini întocmai ori de cîte ori poetul o va întîlni pe Komachi...

[vineri, 7 ianuarie 2005]

P. P. S. În imagine: Utamaro Kitagawa (1750 - 1806), Bijin Combing Her Hair.


Citiţi în continuare!

miercuri, 27 septembrie 2017

Binevoiți a primi cinci vești proaste? Nuuuuuu? Dacă nici la primit nu vă înghesuiți, atunci cînd?



De cînd mă aflu pe fața încăpătoare a pămîntului (fără să-mi pot justifica în vreun fel prezența), am constatat următoarele. Și anume:

1. că puterea blogurilor de a-i determina pe ceilalți să citească o carte se reduce la 0; forța revistelor culturale e cam tot pe acolo, din păcate; a trecut vremea în care o recenzie chiar conta în vînzarea unui volum; acum efectul ei e destul de ipotetic; din cîte am remarcat singurul site căutat a rămas Bookaholic.

2. că singura modalitate de a găsi cît de cît cititori adevărați, cea mai eficientă, de altfel (îmi asum tautologia), este întîlnirea directă cu ei, așa-numita „lansare de carte”; Veronica D. Niculescu poate depune mărturie, a oferit autografe pe 120 de exemplare din ultima ei carte, O vară cu Isidor; a rămas impresionată de evenimentul de la Cărturești Palas, la care n-am putut, din păcate, participa; amănunte despre carte aici.

3. că pe Facebook toată lumea vorbește foarte frumos despre cărți, fără ca aceste discuții să sporească simțitor numărul cumpărătorilor; în librării e o pustietate ca-n rai; înseamnă pur și simplu că vorbim numai noi înde noi (cam ca poeții care se citesc și se citează numai ei înde ei, parcă ar fi un conclav de cardinali agnostici în căutarea unui Papă ateu); cine nu a prins (de acasă, de la părinți, vreau să zic) plăcerea lecturii nu va da nici o atenție numeroaselor postări cu cărți și cu chipuri spiritualizate de autori pe FB;

4. că ziarele nu acceptă rubrici despre noile apariții culturale (criticii literari nu fac rating, s-au ascuns în pustie, au obosit, se țin de polemici fioroase) și nu le consemnează, cu excepția Coloanei de foc de Ken Follett, „cel mai așteptat roman istoric al anului”, poftim știre!; am aflat acest amănunt fericit din Adevărul; nu mi se pare destul.

5. că există un trafic odios cu așa-zise cărți în PDF, deși poliția Google promite mereu să închidă site-urile cu astfel de produse; nu doar editurile pierd din pricina acestui comerț, ci și autorii; Polirom nu mi-a publicat nici o carte în versiune online, dar Breviarul sceptic circulă deja în PDF; nu m-a contactat nimeni, nu m-a întrebat nimeni ce părere am, dacă sînt fericit, dacă mă simt nașpa; firește, eu reprezint o victimă neînsemnată, cele mai traficate cărți aparțin altor scriitori.

Aș dori să mai văd cititori (mai pasionați decît mine) înghesuindu-se în librăria Junimea (încă în viață), în librăria Mihai Eminescu (dezafectată), în anticariatul de la Casa Cărții (dispărut azi), egoiști, gata de harță pornind de la un titlu. Dar asta mi se pare deja o utopie.


P. S. În imagine: William Etty (1787 ‑ 1849), A Girl Reading (c.1842).


Citiţi în continuare!

marți, 26 septembrie 2017

Dacă vrei să cucerești instantaneu o femeie, depune-i în urechiușă un citat din Montaigne



La urma urmelor, pasiunea citatelor nu este în sine nici bună, nici rea. Eseurile lui Montaigne, de exemplu, sînt pline de citate latinești și nimănui nu i-ar trece prin minte să-l blameze pe autor, ori să pună abundența citatelor pe seama dorinței filosofului de a simula astfel, printr-un material de împrumut, o activitate ideatică viguroasă și de a di-simula o absență de conținut vital autentic.

Înainte de orice, Montaigne a fost un livresc. Prezintă viața prin cărți. Judecă oamenii după descrieri și portrete narative, nu se îndoiește de portretistica istoricilor. Merită să reflectăm (și) la acest aspect. Am făcut-o deja în Porunca lui rabbi Akiba. O voi face (și) altădată.

Turnul în care scria (de fapt, sala în care se plimba și dicta unui secretar) era/u împodobit/e inițial cu 59 de inscripții. Pe unele le-a înlocuit. Cîteva l-au marcat definitiv. Acestea au rămas pînă la moartea lui. Le găsim reproduse întocmai în eseuri.

Cînd ridica ochii în tavan, filosoful dădea peste profunzimi din Martial, peste versete din Horațiu, peste propoziții din Sextus Empiricus, peste îndemnuri din Scripturi: „Nolite esse prudentes apud vosmetismos” (sf. Pavel: „nu vă credeți voi singuri înțelepți”), „Servare modum finemque tenere” (autor neidentificat: „păstrați măsura, observați limitele”), „Per omnia vanitas” (Eclesiastul: „în toate [nu descoperi decît] deșertăciune”) etc.

L-au pasionat sentențele și, din cîte știu, nimeni nu i-a reproșat vreodată excesul de citate. De fapt, scopul lui inițial a fost să redacteze o chrestomatie sumar comentată, abia mai tîrziu s-a îndepărtat de autorități. Și nu-i putem reproșa erudiția dintr-un motiv evident: în pofida citatelor, Montaigne a fost un eseist foarte original. Gîndea întotdeauna cu / de capul lui, a avut și idei bizare (cu privire la femei și amor, de exemplu, nu-i bine să te căsătorești din dragoste, afirmă surprinzător într-un loc), deși nu ținea morțiș să fie un original: pentru el, citatele erau numai și numai un prilej de meditație și, de ce nu?, o vanitate de erudit la mîna a doua. Nu și-a făcut chip cioplit din ele.

Așa și trebuie să fie. Să cităm doar ceea ce ne face și ne ajută să gîndim. Altfel citatul nu are nici un rost. Nu produce nici o lumină.

Am întîlnit cîndva oameni în toată firea care își rezervau timp pentru a învăța pe de rost citate (aveau antologii special pregătite), îndeosebi înainte de reuniunile publice (înainte de o conferință, de un simpozion, de o întîlnire la vîrf, înaintea unui congres mondial etc.). Unii dintre ei memorau anecdote, faptele apostolilor filosofiei. Alții ziceri.

Nu poți conversa erudit (și nici nu ești om întreg) dacă nu poți reproduce, în momentul culminant, o înțelepciune de-a gata, un enunț opac, un amănunt biografic, o curiozitate, dacă nu stîrnești euforie. În schimb, dacă încerci să gîndești cu mintea proprie, indispui complet auditoriul, riști să fii dat afară din salon.

Îți riști blazonul și cazi în anonimat...


P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot (1945 - ): Le petit lacet noir.


Citiţi în continuare!

luni, 25 septembrie 2017

Cinci chestii pe care le pricepi abia după ce ți-a crescut o barbă pînă la brîu, fiindcă sînt foarte subtile



După ce citești muuuult, muuuuult și îmbătrînești de atîta citit, faci o barbă albă pînă la brîu, deci, tocmai atunci pricepi (cam tîrziu) cîteva chestii foarte simple, pe care, de altfel, le știau toți cu excepția ta. Și anume:

1. Că autorii care îți plac cel mai mult (și pentru care ai fi în capabil să faci moarte de om și să devii un serial killer) nu plac tuturor în exact aceeași măsură. Ofer numai două exemple dintr-o mie: Philip Roth și Kurt Vonnegut. Tu mori de plăcere citind Teatrul lui Sabbath (despre care ai discutat în repetate rînduri), iar LuciaT scrie negru pe alb, aici, cum că proza lui Roth n-a făcut-o niciodată să cadă pe spate. Se referă la Viața mea de bărbat (Polirom, 2008), dar orișicîtuși, gheara leului se simte pretutindeni, nu doar în Teatrul lui Sabbath și în Pastorala americană... În schimb, tu nu cazi pe spate cînd citești Clarice Lispector, de-o pildă, ceea ce reprezintă o mică bizarerie în istoria mondială a receptării. Americanii o citesc în spasme...

2. Mai pricepi și că, în România (dar putem numi și Bulgaria, Serbia, Slovenia sau Kosovo), oricît de senzaționale ar fi / ar părea, cărțile următorilor autori, ele nu vor deveni niciodată bestseller: Philip Roth și Kurt Vonnegut (dacă tot i-am pomenit la punctul 1), Vladimir Nabokov, Alice Munro și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, însuși Roberto Bolaño. Nici Saramago nu s-a bucurat de cine știe ce succes. În zadar vor sări cititorii autohtoni să mă contrazică, în zadar îmi vor arăta cărțile pe Facebook, într-un selfie livresc (mîna ținînd strîns cartea, degetul mijlociu pătrunzind gingaș între pagini), în zadar vor striga și vor sălta de enervare, barba mea albă îmi dă tot dreptul să susțin opiniuni ferme și să cred în tăria lor axiomatică.

3. Decurge în chip absolut necesar din 2. În România, nu e posibil un bestseller, fiindcă în România (spre deosebire de China, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Japonia și altele) nici o carte nu se poate vinde într-un tiraj mai mare de 15 mii de bucăți. Pentru un editor autohton, valah de-ai noștri, un tiraj de două mii este o fericire, la trei mii face apoplexie. Excepțiile pot fi numărate pe degete. Cînd producția de carte din România reprezintă doar un sfert din producția editurii Gallimard, problema unui bestseller nici nu se mai pune.

4. Nu decurge din 3, dar îi urmează îndeaproape. Mai pricepi, în încheiere, că oricît umor ar avea autorul și oricîtă vervă narativă, el nu va reuși un roman cu adevărat bun decît dacă va avea și o miză. Citesc Sirenele de pe Titan de Kurt Vonnegut, mă distrez de minune (umorul prozatorului e sclipitor, satira lui e magistrală) și, în același timp, îi înțeleg pe criticii americani din 1959, care au strîmbat din nas și au considerat-o o carte numai bună de a fi trecută pe o listă de nominalizări la premiul Hugo (pentru romane SF). Și cam atît. Premiul a revenit, firește, altcuiva. So it goes...

5. Pricepi, în sfîrșit, că mulțimea lecturilor (și subțirimea lor) nu te-au făcut mai descurcăreț în viață, tot un bleg ai rămas, alții au mașini și vile în Bîrnova, tu ai un simplu guturai...


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954 - ), Liseuses. Et autres dames.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 23 septembrie 2017

5 romane excelente scrise în plină senilitate



Se pot scrie cărți bune la cea mai profundă senectute (și senilitate), întreabă anacronicul din mine, și răspunsul nu poate fi decît unul singur: mai probabil, nu.

Bătrînul s-a săturat de scris, nu mai găsește cuvinte noi, e stăpînit de idei fixe și de rutine, impulsul creativ i-a secat de mult, iar dacă scrie nu face decît să-și maimuțărească (adică să-și re-scrie) vechile cărți (și e acuzat de manierism). Se dă exemplul lui Immanuel Kant, care avea 57 de primăveri, cînd și-a tipărit Critica rațiunii pure, și 66 cînd a scos Critica facultății de judecare, în 1790. Dar acest exemplu nu este cîtuși de puțin concludent, fiindcă ideile pe care le expune - într-o proză suficient de încîlcită ca să-i îngrozească pe studenți - îi veniseră buluc încă din perioada „precritică”.

Dar romane? Ar fi prea simplu să spun: nu știu, nu cunosc. Un singur prozator a fost foarte fecund la bătrînețe (adică după 60 de ani) și anume José de Sousa Saramago. Dar și în acest caz se pune o problemă asemănătoare: ceea ce face farmecul lui Saramago e locvacitatea ironică a naratorului (de altfel, cea mai puternică prezență din cărțile sale) și ideea acestui narator s-a ivit în mintea lui Saramago cu mult înainte de a-și redacta prima capodoperă, Memorialul mănăstirii, la 59 de ani. A publicat Eseu despre orbire la 73 de ani și Călătoria elefantului (în care naratorul devine de-a dreptul agasant, strident chiar, ce v-am spus în legătură cu manierismul?) la 86 de ani (e, totuși, un record).

Dacă merg înapoi, se cuvine să-l menționez pe Thomas Mann. A publicat Doctor Faustus la 72 de ani și Alesul (un roman excelent, după gustul meu) la 76. Dar Alesul este re-scrierea unei legende medievale, prozatorul avea, așadar, subiectul și trama de-a gata (nu mai trebuia să inventeze nimic), ironia și umorul nu-l părăsiseră (astea mor abia odată cu omul, se vede și din Călătoria elefantului, la Saramago), a ieșit, prin urmare, o capodoperă, dar cine ar cuteza s-o compare cu Muntele vrăjit?

Iar dacă merg și mai în afundul timpurilor, ajung, firește, la contele Lev Nikolaievici Tolstoi. Împlinise 71 de ani, cînd publica Învierea, dar romanul ilustrează perfect suma ideilor fixe ale autorului, toate retrograde, cu excepția anticlericalismului, întotdeauna benefic și salutar. La Haji-Murad, intermitentul scriitor a lucrat între 1896 și 1904 (în 1904 avea 76 de ani). Nuvela s-a tipărit postum. Și e mult mai puțin erodată de idei și obsesii decît romanul...

Dacă merg și mai în afund, nu mai găsesc chiar nimic. Shakespeare și-a încheiat socoteala cu literatura (și teatrul) la 40 de ani. Stătea la moșie și trafica grîu, funcționarii imperiali i-au pus gînd rău (în perioadele de secetă, vindea grîne cu suprapreț), era s-o pățească...


P. S. În imaginea de deasupra notei se poate observa reproducerea unei picturi realizate de tînărul Henri Evenepoel (Belgian, 1872–1899), intitulată Dans l'atelier Gustave Moreau: Le vieillard (1894).


Citiţi în continuare!

miercuri, 20 septembrie 2017

Criticii literari? Niște mari mîncători de clar de lună...



Dacă tot am menționat ieri că Flaubert nu-i prețuia deloc pe criticii literari, m-am gîndit că un citat, sau două, sau chiar trei nu pot decît să ne amuze. Am căutat, deci, volumul de corespondență, tradus prin 1985, și l-am răsfoit foaie cu foaie de la un capăt la altul. Noroc că am subliniat frazele. Altfel nu mă descurcam, n-aș fi terminat nici mîine.

Nu-mi este deloc limpede de ce Flaubert îi afurisea pe critici ori de cîte ori se gîndea la ei, nu prea des, cum vom vedea. Încă nu publicase nimic, nu-l criticase nimeni. Locuia într-un cătun pe malul Senei, într-o riguroasă solitudine. Și nici nu trăise prea mult în Paris, nu coborîse, așadar, în lupanarul găștilor literare antinomice și al premiilor academice. Nu avea nimic de împărțit cu starurile zilei. Neîndoios, socotea critica și istoria literară (dar și eseistica, adică datul cu părerea despre orice, cu egală seninătate și incompetență) sub nivelul operei creative. Iată temeiul: „Critica este pe ultima treaptă a literaturii... Ea vine după epigramă și acrostih, care pretind cel puțin oarecare efort de invenție” (scrisoare din 28 iunie 1853). Avea haz! Oricît de critic literar m-aș socoti (de eseist ce să spun?), nu-i pot nega umorul...

Iată ce am ales pentru azi:


„Ce ocupație supidă este și critica... Mediocritatea își potolește foamea cu această mică hrană cotidiană care, sub aparențe serioase, ascunde vidul. E mult mai ușor să discuți decît să înțelegi, și să pălăvrăgești despre artă, ideea de frumos, ideal etc., decît să faci cel mai mărunt sonet sau cea mai simplă frază” (15-16 mai 1852, scrisoare către Louise Colet, p.113).

„Criticii sînt ca purecii care sar întotdeauna pe așternutul alb și adoră dantelele” (14 iunie 1853, către Louise Colet, p.174).

„O, critici! eternă mediocritate trăind pe spinarea geniului pentru a-l denigra sau exploata! Neam de lăcuste... Ce canalie scîrboasă! Spumeg. Toți acești... farsori cu idei arată de ce sînt în stare atunci cînd se trezesc în fața a ceva sănătos... Bat cîmpii și nu găsesc nimic de spus... Afectați, înfumurați, mari mîncători de clar de lună... Nu sînt nici matematicieni, nici poeți, nici observatori, nici creatori, nu știu nici măcar să expună, să analizeze. Activitatea lor cerebrală, fără scop, nici direcție fixă, se îndreaptă cu un egal temperament către economia politică, literatură, agricultură, legea asupra băuturilor alcoolice, industria inului, filosofie, China, Algeria etc., și toate la același nivel de interes... Ăștia-s indivizii care ne judecă! De fapt, mai bine să fii fluierat, aplauzele lor mi se par mai amare” (2 iulie 1853, scrisoare către Louise Colet, pp.179-180).

„Unde-i criticul care citește cartea pe care o recenzează?” (7 decembrie 1872, scrisoare către George Sand, p.375)


P. S. Gustave Flaubert, Opere 4. Corespondență, traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.

P. P. S. În imagine: Canavesio, Le Diable et le Pendu. Fresque de 1492, Notre-Dame des Fontaines, à La Brigue, près de Nice.


Citiţi în continuare!

marți, 19 septembrie 2017

Viața este ceva hidos. O părere a lui Flaubert



Nu-l interesa decît scrisul, scria febril, stătea două zile la un simplu enunț, și nu se oprea din scris decît noaptea: înainte de a adormi citea cîteva pagini din Montaigne, cel mai înțelept dintre toți, sau scria o epistolă către Louise Colet.

Citea eseurile lui Montaigne în pat. După ce dormea cele șase ore legiuite, se apuca din nou de lucru. Făcea planuri minuțioase, nu începea un nou capitol fără un plan amănunțit, știm asta din Bouvard şi Pécuchet. Nu credea în inspirație. Nu-i plăcea să fie întrerupt, chiar dacă era chemat de Louise Colet. Îi mărturisește nemilos într-o scrisoare: „după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”. În timpul săptămînii, nu se întîlnea cu nimeni. Nu făcea vizite, nu primea. Nu-l arăta nimeni cu degetul: era un anonim. Se plimba destul de puțin și, uneori, făcea o baie în Sena. O dată pe lună, sîmbăta, era vizitat de un prieten poet și, împreună, își citeau cu glas tare manuscrisele. Prietenul compunea poezii fade, dar era neprețuit pentru spiritul lui critic. Flaubert avea încredere absolută în gustul lui.

Nu-i stima pe criticii literari, îi detesta cu plăcere: „sînt niște paraziți; se folosesc de cărțile recenzate pentru a vorbi, în definitiv și exclusiv, doar despre ei înșiși; spun lucruri aiurea; sînt niște inculți; Sante-Beuve n-a priceput nimic din Salammbô, i-am explicat romanul și degeaba, e îngust la minte, obtuz”. Nu avea încredere nici în editori: „pînă nu simt din tot sufletul că am terminat cartea, nu voi publica nici o pagină, nicăieri; și o voi termina exact cînd va fi gata, nu mă interesează zarva”. Nu-i păsa de glorie, de notorietate: „nu-mi doresc să fiu cunoscut (un om nu înseamnă mai mult decît un fir de praf, la ce bun să-i perpetuezi memoria?), dacă nu prețuiesc nimic, nici o judecată pozitivă nu va face din mine un scriitor valabil, iar dacă am norocul să fiu unul, nici o judecată negativă nu mă poate invalida. Doar nătărăii au păreri ferme cu privire la geniul lor, eu nu sînt un nătărău, habar n-am dacă e ceva de capul meu, asta se va vedea mai încolo, dar eu n-o să apuc acele zile...”.

S-a retras din viață, la nici 30 de ani, pentru a scrie. A mai trăit 30. Făcuse o călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, luase un sifilis, își pierduse toți dinții din gură, cercetase lupanarul lui Kuchuk Hanem, care mirosea a păduchi și a lemn de santal. Iubise cîteva femei. Ajunsese la convingerea că viața este ceva oribil: „Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atît de hidos încît singurul mijloc de a o suporta este s-o eviți” (p.261, 18 mai 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie). Și încă: „Urăsc viața...”.

Nu știu dacă viața este cu adevărat un lucru hidos. Filosofii cinici așa cred. Dar e greu să fii un cinic riguros...


P. S. În imagine: Matthias Stomer ((1600-1652), Vieille femme à la chandelle (1640).


Citiţi în continuare!

luni, 18 septembrie 2017

Sînt atît de grăbit încît nu mai am timp să citesc repede...



De la o vreme, fac tot posibilul să citesc cît mai încet. A citi încet înseamnă a citi de plăcere. Oricît de ciudat ar părea și oricît de retrograd m-ați găsi, într-o epocă în care toată lumea se grăbește, eu citesc cît pot de încet (am constatat cu surpriză că pot), așezat, metodic, reflexiv...

Să mai spun? Nu-mi place graba nereflectată, graba de dragul ei însăși, graba fără un scop precis (sau cu unicul scop de a achiziționa informații), nu accept agitația ca finalitate metafizică a vieții, și, ca să mă întorc de unde am purces, nu-mi place să citesc repede. Să vă spun și de ce.

Întrebarea cu privire la viteza de lectură m-a frisonat o vreme, demult, cred că încă nu împlinisem 25 de ani. Prietenii mă striveau cu viteza lor. I-am întrebat care este secretul. Mi-au șoptit misterios: „citirea rapidă”, speed reading. Am căutat, deci, un manual de citire grăbită (pe sărite, în diagonală, fotografic etc.). L-am parcurs lent, cu însemnări și extrase, am subliniat unii termeni, ca să-i fac în ciudă autorului. Am mai consultat unul. Nu se deosebea prin nimic de cel dintîi. Principiile erau aceleași: simple. Și arhaice. Le reproduc pentru cei interesați.

În primul rînd, cînd citești, nu trebuie să verbalizezi. Străbați pagina efectiv numai cu ochii, ca sfîntul Ambrosius, magistrul lui Augustin. Limba trebuie să rămînă cît se poate de destinsă...

În al doilea rînd, trebuie să cuprinzi cu privirea cît mai mult dintr-o pagină, un fragment uriaș, o frază inextricabilă, în stilul lui Saramago, al lui Marquez, al lui Immanuel Kant.

În al treilea rînd, trebuie să descoperi cuvintele-cheie dintr-o frază sau dintr-un paragraf. Renunți la verbe, conjuncții și prepoziții, la epitete. Alegi numai substantivele.

Și, în fine, trebuie să ții tot timpul un deget în gură, ca să-l ai umezit și să poți întoarce fulgerător paginile... E nevoie de exercițiu, firește. Și de un scop precis.

Cînd căutăm ceva, un rînd subliniat într-o lucrare, un portret, o sintagmă inedită, un adjectiv monahal, o informație bibliografică, un titlu interminabil, date despre un autor, despre o publicație științifică, fiecare dintre noi va citi rapid. Dar dacă ai terminat facultatea și vrei să înțelegi cît de cît lumea și să te înțelegi și pe tine, lectura rapidă nu se recomandă defel.

Rapiditatea depinde așadar de scop, de natura cărții, de vîrstă, de împrejurări etc. Îi dau dreptate eseistului Joseph Epstein care afirmă într-un articol că străbate cărțile de regulă foarte, foarte încet și că însăși noțiunea de lectură rapidă îi repugnă. Cu cît cartea este mai bună, cu atîta ritmul lecturii se cuvine a deveni mai lent, mai minuțios.

Cam așa citesc și eu. Pricina este simplă: mă tem - ca și Epstein - că nu voi mai avea timp pentru o nouă re-citire. Viața este îngrozitor de scurtă. De la o vîrstă, simțim certitudinea aspră că parcurgem pentru ultima dată cartea la care ne-am oprit și că nu vom avea, în puținul răgaz care ne-a rămas, o altă ocazie de a-i răsfoi paginile, de a cîntări eleganța cutărui epitet, adevărul unui enunț, înțelesul...


P.S. În imagine: Balthasar Klossowski supranumit «Balthus» (1908-2001), Katia lisant (1974).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Nymphomaniac, 3



N-aș fi remarcat numele Marian Engel, dacă el n-ar fi fost grafiat greșit (cu un s supranumerar) la pagina 35 din cartea lui Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă. Mi-am închipuit eu că Engels nu poate avea o stră-nepoată în Canada.

Spre rușinea mea, n-am știut nimic-nimic despre Marian Engel pînă acum, deși nu mă îndoiesc că unii cititori au auzit de ea și-i cunosc în mare biografia tumultuoasă. Engel a murit de un cancer la 50 de ani, după ce publicase, în 1976, un roman șocant, scandalos, inuman (respins inițial de edituri, hulit, lăudat și premiat, în cele din urmă), Bear, Ursul (și Faulkner a scris o povestire cu acest titlu).

Despre romanul lui Engel s-a spus că reprezintă „the most controversial novel ever written in Canada”. Așa este. E vorba de o povestire „erotică” (unii critici rigoriști au catalogat-o drept „pornografică”), în care protagonista, pe nume Lou, o tînără bibliotecară, se îndrăgostește de ursul care bîntuie domeniul colonelului Cary. Lou fusese chemată pentru a inventaria și cataloga documentele și biblioteca fostului proprietar. Studiază materialul adunat de colonel, citește cu interes o seamă de legende zoologice. În definitiv, Lou visează (și își dorește) o iubire adevărată, dar bărbații pe care îi cunoaște o privesc fără excepție (și o folosesc) ca pe un simplu „obiect erotic”. Lou nu cunoaște decît întîlnirile pe furiș (și în grabă), nici un bărbat nu pare dispus să investească măcar un dram de tandrețe (de iubire nu mai vorbim) în relația cu pătimașa femeie.

Marian Engel a scris, astfel, un roman despre singurătate, despre dorință și frustrare, despre instinct, inocență, interdicție și vinovăție. Redactînd acest roman, autoarea a urmat sugestiile unei legende naționale „totemice”, intitulată The Bear Princess. Romanul ei a primit în 1976 Governor General's Literary Award - din juriu a făcut parte și Alice Munro -, dar a fost invectivat de către Scott Symons ca fiind „o cangrenă spirituală..., o uniune faustică cu diavolul”.

În cartea aceluiași Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, la pagina 214, am găsit un pasaj semnificativ din Bear, pe care îndrăznesc să-l reproduc în încheiere. Puțin din puțin. Deci:

„A lins. A încercat. Ea ar fi putut fi un purice pe care el îl căuta. I-a lins sfîrcurile pînă ce i s-au întărit și i-a scormonit buricul. Cu mici mișcări l-a orientat spre sud. Și-a săltat șoldurile ca să-l ajute...
- Ursule, ursule, i-a șoptit, jucîndu-se cu urechile lui. Limba, musculoasă, dar capabilă să se lungească ca un țipar, i-a găsit toate locurile secrete. Și, ca nici o ființă umană pe care o cunoscuse, a perseverat în a-i oferi plăcere. Cînd și-a dat drumul, a plîns, iar ursul i-a lins lacrimile”. 

Restul poate rămîne pentru imaginația cititorilor...

P. S. Am copiat din Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, 248p., 44, 90 lei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 13 septembrie 2017

De ce să mă tem de moarte? Icre negre am mîncat, femei am avut, mi-am cumpărat pînă și un Dodge...



Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), cînd știi prea bine cu tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva înălțător, într-o epifanie.

Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții: „de ce m-aș teme de ea, icre negre am mîncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, l-am citit pe Heidegger pe cînd înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la Stat, n-am fost rob nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricînd, o aștept...”. Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, cînd se gîndea la sfîrșit.

Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întîmplă doar altora. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.

Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa: „Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei clepsidre” (p.230).

Și apoi: „Făcea ultimul bilanţ al vieţii sale, voia să strîngă la un loc, din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).

Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amîni indefinit... Judecata o vor face alții...


P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.

P. P. S. În imagine: Georges de La Tour, La Madeleine aux deux flammes (1642-1644).


Citiţi în continuare!