sâmbătă, 10 decembrie 2016

Cînd ai impresia că nu mai ești cel de ieri, și nici cel de alaltăieri, s-ar putea să trăiești o experiență încercată și de Montaigne



Cititorii s-au uimit și chiar m-au căinat preț de o clipă interminabilă, cînd am îndrăznit și am scris (cu aroganța celui care nu mai are nimic de pierdut) că eul meu pare unul episodic, măcar pentru ochiul meu închis afară, dar deștept înlăuntru.

Oricum, a fi episodic (un individ episodic), adică a avea o percepție discontinuă a eului (cînd îl privești dinspre acum spre atunci și întotdeauna), a nu putea construi o narativă cu început, mijloc și sfîrșit, nu înseamnă cîtuși de puțin o rușine, un scandal psihologic, o infirmitate. Ci, dimpotrivă, înseamnă o trufie, o beatitudine, o noblețe inefabilă: cei mai isteți filosofi și literatori din istoria muribunzilor fiind, în opinia lui Galen Strawson, strict episodici. Diacronici au fost dintotdeauna ceilalți, massa damnata.

La episodici intră, tot în opinia lui Strawson, persoane mult ilustre precum: Michel Eyquem de Montaigne, Stendhal, Friedrich Nietzsche, Marcel Proust, Iris Murdoch și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, Galen Strawson însuși, care a și propus distincția dintre episodic și diacronic, nu știm în ce scop și cu ce consecințe. Și nici nu ne interesează deocamdată.

Prin urmare, ar fi nedemn de cineva să se plîngă de faptul că își percepe ”eul” ca alcătuit din instantanee, din frînturi mentale imposibil de legat între ele pe ața timpului și a vieții.

Michel de Montaigne zicea că are un eu curgător, și mobil, și imprevizibil. Observa, fără să se mire prea tare, că Montaigne cel de azi nu mai era Montaigne cel de ieri, și că nici Montaigne cel de ieri nu mai era Montaigne cel de odinioară (de care oricum nu-și mai aducea aminte), dar nu făcea din concluzia asta o tragedie, măcar statura lui și culoarea ochilor (în deosebire de ochii Emmei Bovary) rămîneau mereu și mereu aceleași.

Cînd au remarcat că sinele nu este o entitate stabilă și că, în inspecția proprie, el devine aproape imposibil de sesizat, filosofii s-au cutremurat de oroare și au spus, în disperare de cauză, că de fapt sinele se reduce la corp, o părere, se cuvine a recunoaște, destul de bizară. Nici nu merită s-o comentăm în nota de față...


P. S. În imagine, Fanny Nushka (n. 1983), Portrait Moreaux.


Citiţi în continuare!

marți, 6 decembrie 2016

Dacă eu e un altul, tu nu poți fi decît eu...



A devenit de mult timp literă de evanghelie următorul precept psihologic: știi, afli, înveți cine ești cu adevăratabia dacă poți compune o narativă despre viața ta, o autobiografie. O povestire, deci, despre un eu continuu, identic cu sine ori de cîte ori se trezește din amorțeala somnului.

Altfel spus, oamenii pot afla cine sînt (identitatea lor, cum ar veni) numai dacă sînt în stare să redacteze despre ei înșiși o narativă ”coerentă”. Printr-una și aceeași relatare, printr-unul și același gest fondator, afli nu doar cine ești, dar îți construiești în același timp sinele, eul, identitatea. Relatarea posedă, așadar, o forță constituantă. Eul se face spunîndu-se. Sinele reprezintă un fenomen derivat, ceva secund...

În legătură cu acestă poziție larg împărtășită, nu am de făcut deocamdată decît o singură observație. Și anume:

nu sînt în stare, din multe pricini, să-mi redactez narativa. Am încercat de curînd să-mi trec în revistă cursul vieții, să obțin ceea ce se cheamă pe latinește ”curriculum vitae meae”. În afară de datele principale, pe care oricum le cunosc de la alții (cînd m-am născut, cînd și unde am fost botezat, la biserica Zlataust, ce nume am primit, unde am făcut primele clase de școală, cum se numea învățătorul meu, colegii etc.), nu pot adăuga mai nimic, nu pot acoperi cu nici un chip lacunele. Biografia mea cuprinde cîteva întîmplări mai mult sau mai puțin semnificative, imposibil de situat în timp, despărțite de mari pustietăți, de umilitoare amnezii.

În consecință, nu sînt și nu pot fi un subiect cu o identitate prea clară. Dacă narativa de sine este unica modalitate de a-mi constitui sinele și identitatea, atunci nu prea știu cine sînt. Pot zice doar că ”dețin” un eu episodic și o cunoaștere pe bucăți, en miettes, cu expresia dramaturgului.

Nu mă consolează deloc faptul că și alții au spus despre ei înșiși cam același lucru. Sînt un episodic, dar mi-ar fi plăcut să fiu un diacronic (termenii aparțin filosofului englez Galen Strawson).


Sînt foarte curios să aflu cum gîndesc și alții despre povestea asta...



P. S. În imagine: Joan Miró (1893 - 1983), Le fou du roi (1926).


Citiţi în continuare!

duminică, 4 decembrie 2016

Vă place să jucați la ruletă? Mizați atunci pe Dumnezeu...



Asta-i bună! Un matematician scrie un articol înțesat de formule, în care discută meticulos probabilitatea existenței lui Dumnezeu. Hotărît lucru, speculația lui nu are nici un sens.

Aristotel vorbea de probabilități numai în legătură cu evenimente viitoare. Peste o zi va avea loc, să zicem, o bătălie navală. Izbînda unei armade asupra alteia poate fi comentată, desigur, în probabilități. Fiecare flotilă de trireme are 50 % șanse să cîștige bătălia.

Dar existența lui Dumnezeu? Este doar o metaforă să pretinzi că Dumnezeu ar fi un eveniment. Nu este... Reprezintă un fapt, o entitate, ens summum (dacă există). Și atunci, are vreo noimă să afirmi că existența lui este probabilă în proporție de 23, 3 % și improbabilă în proporție de 76, 7 %? Normal că nu are. Dumnezeu-ipoteză nu va fi proclamat Dumnezeu-existent, duminica viitoare, printr-un plebiscit. Dumnezeu nu are nici o șansă la alegeri. Existența lui nu poate ieși prin vot popular, cum visează clericii de pretutindeni, deci nu e nici probabilă, nici improbabilă. Ea nu rezultă nici măcar din / prin argumentul ontologic al sfîntului episcop Anselm; și nici din oricare altul.

Este. Sau nu este... Nimic în plus. E treaba fiecăruia dintre noi să-și aleagă credința-în...

Numai în mintea lui Pascal se putea ivi ideea unui pariu cu privire la Dumnezeu. Numai el putea lega chestiunea lui Dumnezeu de aritmetica șanselor. Credeți și mizați, frați creștini, pe Dumnezeu! Dacă nu iese / deci nu există, nu pierdeți nimic. Dacă iese / și există, cîștigați totul. Ca și cum simpla prezență a lui Dumnezeu ar garanta mîntuirea sufletelor și salvarea păcătoșilor (prin grație). Pascal studiase prea multă matematică și ajunsese, probabil, la un soi de ebrietate a probabilităților, altfel nu-mi explic pariul său...


Citiţi în continuare!

vineri, 2 decembrie 2016

Cînd moș Scrumbie caută un orfan și Maica Stareță îl caută pe moș Scrumbie, care tocmai s-a adăpostit într-un tractir cu moș Saramură



Vă place Charles Dickens? Mie nu mi-a plăcut niciodată. Dar asta nu are nici o importanță pentru nota de față.

Deci, povestea sună precum urmează. Un prozator de azi alege să scrie în stilul lui Dickens și compune romane pe temele lui Dickens (copile inocente împinse spre prostituție de sărăcie și violență, orfani ajunși în mîinile unor indivizi hrăpăreți și fără scrupule etc.), fără să pună între el și Dickens cuvenita ironie post-modernă.

Ce rezultă de aici? Nimic grav, nu vă neliniștiți. Nu e greu de ghicit deznodămîntul: rezultă, care va să zică, o proză care seamănă leit cu prozele lui Charles Dickens (asta s-ar chema pastișă, dacă am folosi termenul propriu, și parodie, dacă am folosi un termen figurat (mai plin de noblețe, dar mai mincinos), o proză menită unui public care, el, nu mai seamănă întru totul cu publicul lui Dickens și anume publicul rafinat de azi. Publicul rafinat de azi, se presupune, a trecut prin James Joyce și Thomas Mann, l-a devorat pe Faulkner și apoi pe Beckett, s-a chinuit cu textualismul lui Claude Simon și, într-un sfîrșit, a dat peste scriitori mai blînzi și mai lizibili, de felul lui Jose Saramago ori Umberto Eco etc. Publicul rafinat de astăzi a devenit extrem de curios și, mai ales, extrem de îndoit, de sceptic.

În consecința acestei constatări de fapt, voi pune o întrebare firească. Confruntat cu o proză care imită toate întorsăturile de stil ale lui Dickens, apostrofa cititorului (ca, de exemplu: ”Că-ți place sau nu, cititorul meu nestatornic, iată-ne din nou la Gîsca Roșie”, Gîsca Roșie este un han-bordel, locul sordid de unde pornește acțiunea romanului; sau: ”Dacă Jenny regreta viața ei dinainte..., e o chestiune prea delicată ca să poată fi decisă: îl vom lăsa, așadar, pe cititor să-și imagineze ce-i place mai mult, potrivit propriei concepții despre viață...” etc.), personajele desemnate prin porecle cvasi-comice: Roșcata, Jenny Slăbănoaga, ”călugărița” Scrumbie, bătrînul Saramură etc., întorsăturile sorții, finalul fericit, așadar, confruntat cu toate acestea, cum va reacționa oare publicul nostru rafinat și, cu siguranță, foarte exigent?

Va deschide romanul Roderick Duddle (firește, titlul este și el un clișeu, o pastișă) sau va prefera să citească Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți? Fiindcă Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți (titlul e la fel de fain și în original: La Virgen de los sicarios!) îi va răni morala stămoșească (e un roman cu ”poponari”, ups!), va căuta probabil altceva, se va întoarce la romanul lui Michele Mari, care îi amintește de copilărie, de vremea cînd citea înfiorat Marile speranțe și compătimea alături de Pip. Dar nu sînt deloc sigur că va rămîne la / și va străbate pînă la capăt Roderick Duddle.

Principala slăbiciune a cărții este, am sugerat deja, lipsa distanțării narative. Nu poți redacta o parodie dacă nu ai, foarte ascuțit, simțul umorului și mai ales sfînta ironie a scriitorilor pricepuți. Dacă, printr-un noroc, le posezi, proza e salvată, iei în rîs locurile comune. Dacă nu, senzația de repetare îl oprește pe cititor din lectură, după numai cîteva zeci de pagini.

În pofida celor scrise mai sus, întrebarea rămîne. Un scriitor serios (nu mă refer la Ken Follett, care scrie deliberat ca Alexandre Dumas; și chiar mai prost decît Dumas) poate folosi cu succes procedeele narative ale unui prozator de odinioară, Dickens, să zicem? Succes de public va avea, probabil (cititorul mediu vrea acțiune, poveste, fapte, întîmplări, răsturnări de situație, decese; cititorul rafinat vrea cam tot asta, dacă nu e masochist), nu știu dacă și succes de critică. Deși, deși, deși...

În definitiv, Sticletele nu este cu mult peste ce a scris cîndva Charles Dickens (poate, e cu puțin sub), tot povestea unui copil hărțuit este, dar critica anglo-saxonă a sărit pînă în tavan de plăcere, s-a lovit în creștet și, din amețeală, a încununat romanul Donnei Tartt cu un Pulitzer binemeritat.



P. S. Nota mea a pornit de la o lectură uimită din:

Michele Mari, Roderick Duddle, traducere de Cerasela Barbone, Iași: Polirom, 2016, 424p., 39.95 lei.

P. S. 1. O poză cam la întîmplare, Wilhelm Freddie (1909 - 1995): Nonnens bon [La Prière de la nonne], 1937.


Citiţi în continuare!