marți, 29 noiembrie 2016

O fantasmă: Lucrezia Borgia


Dario Fo, Fiica Papei, traducere de Vlad Russo, București: Humanitas, 2016, 202p., 25 lei.


Toată lumea știe (sau pretinde că știe) cine a fost, cum a fost și pe cine a ucis (fără scrupule, bineînțeles) fiica lui Rodrigo și sora lui Cesare Borgia, ”frumoasa” Lucrezia. Dar a fost cu adevărat frumoasă? Nici un portret atribuit Lucreziei nu este autentic, deci nu știm, compunem ipoteze. Era blondă, avea ochii căprui, cînd mergea parcă ”plutea prin aer”? Simple vorbe de poeți exaltați și banali.

Legenda a acoperit de mult biografia femeii fatale și e imposibil să discernem din mulțimea de calomnii adevărul unei vieți, dacă viața cuiva are vreun adevăr și dacă acest adevăr poate fi reconstituit peste ani într-un chip cît de cît riguros. Despre orice viață abia dacă putem spune două-trei lucruri (despre viața lui Shakespeare, de exemplu, care a trăit mai aproape de noi cu aproape un secol), uneori nu știm nici măcar anii între care s-a petrecut, cum să ghicim atunci psihologia și modul de a fi ale personajului?

Așadar, îndrăznesc să afirm că nu există nici o modalitate serioasă de a reconstitui biografia fiicei Papei așa cum a fost, cum s-a desfășurat ea, punct cu punct, din 1480, cînd s-a născut, și pînă în anul morții, 1519. Ar fi o utopie să-ți propui acest scop. Materialul documentar este mult prea fragil, în mare parte dubios, redactat de dușmanii familiei din care a făcut parte.

Dario Fo (1926 - 2016) a evitat această soluție, nu și-a făcut iluzii. N-a rîvnit imposibilul. Nu a declarat că a avut o intuiție specială, o sursă din Înalt, un ghid biografic, de natură angelică, ori că a surprins adevărul unei vieți.

În fond, scriitorul avea de ales între a compune o ficțiune comună (legenda Lucreziei întrece oricum orice ficțiune și orice imaginație) și a redacta o biografie imposibilă. N-a făcut, în opinia mea, nici una, nici alta. Scopul lui a fost unul mai modest: să relateze fără exagerările tradiționale viața unei femei din Renaștere, fiica Papei Alexandru al VI-lea Borgia, un scelerat (desigur, desigur...). A optat pentru un stil simplu și direct. Uneori a fost ironic, alteori a sesizat latura comică a întîmplărilor. E sigur că a simpatizat-o pe Lucrezia. Avea tot dreptul. Prea mulți au detestat-o de-a lungul vremii.

A rezultat o carte fără mari pretenții, care nu propune nici un adevăr, nici un secret istoric, dar care se citește cu plăcere.



P S În imagine, un pretins portret al Lucreziei Borgia pictat de Bartolomeo Veneto (aprox 1502 - 1546)


Citiţi în continuare!

luni, 28 noiembrie 2016

Suferiți cumva de un complex al persecuției? Nu-i nimic: și Rousseau a trăit unul



Psihologi și filosofi impetuoși spun că poți afla cine ești (dacă te interesează cumva chestia asta, din cîte știu nu interesează pe nimeni) numai și numai dacă spui (fără să minți înadins) o poveste despre tine însuți: mai precis, despre viața ta ne/însemnată, întocmai cum a fost, cum s-a petrecut, cum ți-a fost dată (prin hazard, prin necesitate, să zicem deocamdată că nu știm, nici n-are vreo importanță în această notă și la această oră).

Voi trece rapid peste faptul că memoria oricărui om este un instrument failibil. Nu ținem minte decît întîmplări disparate și, adeseori, lipsite de orice semnificație (deși Freud spunea că totul e semnificativ și elocvent): m-a prins cîndva o ploaie teribilă, citeam exact atunci Suflete moarte, elevii desfăceau porumb, eram pe un cîmp, mai mult nu știu și nici nu pot să spun. Dar s-a petrecut aievea acest episod pluvial sau e numai o invenție a închipuirii mele? Nu știu. N-am martori care să ateste pățania, dar cred că mintea mea este încă întreagă (cred!), trebuie să mă bazez pe ea, alta (și mai multă, și mai bună) nu am. Reținem așadar amănunte, o pată galbenă pe un tablou de Vermeer, mirosul unei prăjituri, gustul sărat al unui sărut.

Deci, nu sîntem în stare să construim o narativă continuă de la - pînă la, nimeni nu este, fiindcă nu avem cu ce, materialul e subțire și se destramă pe măsură ce trec anii.

O paranteză. Cînd am recitit nu de mult Suflete moarte, mi-am dat seama cu uimire că țineam minte doar faptul că am citit cîndva Suflete moarte, nu și ceea ce se petrece în romanul lui Gogol, tranzacțiile cu suflete, călătoriile ticălosului Cicikov, odioasa Korobocika, nătîngul înfumurat Petrușka. Și tot restul...

Să ne oprim puțin la Jean Jacques Rousseau. Personajul îmi este cu totul antipatic, nu-mi plac oamenii care suferă de complexul persecuției, e plină lumea de persecutați, de nedreptățiți și de neînțeleși, toți absolut geniali de felul lor (sînt, săracii, victimele unui complot masonic), au ajuns, de la o vreme, și pe FB, își plîng de milă, semn că geniul nu-ți aduce nici o fericire (și nici bani). Mai bine te naști prost, fără talente, și trăiești analfabet și incult pînă la o sută de ani, abia așa guști clipa...

Nu spun o noutate. zisul Rousseau a redactat o autobiografie (fără să-și pună neapărat întrebarea ”cine este el, Rousseau, ca eu, sine?”) și, dacă ar fi să-i credem pe psihologii amintiți la început, din narațiunea sa ar trebui, totuși, să rezulte limpede și distinct (măcar pentru specialist) identitatea autorului, ”the narrative self” etc. Cîtuși de puțin. Toată lumea a constatat cu stupoare: nu rezultă nimic (eul lui Rousseau a fost multiplu și disociat). Și nu rezultă nimic dintr-o pricină evidentă: intenția lui Rousseau a fost să-și dovedească negru pe alb inocența în fața tribunalului omenesc, singurul pe care îl accepta (cel puțin așa a pretins).

Memoria lui Rousseau e selectivă (nu numai fiindcă așa a vrut Rousseau), autorul nu-și amintește decît întîmplări și pățanii care îl pun în lumina cea mai gingașă. Confesiunile devin / sînt, în realitate, o apologie. Eroul a fost pedepsit pe nedrept, dar n-a cedat violențelor, deși era copil (episodul cu le peigne brisé), a fost servitorul cel mai stîngaci, dar și cel mai deștept și mai erudit: a explicat sensul devizei ”Tel fiert qui ne tue pas, acela lovește care nu ucide”, în episodul numit de exegeți ospățul de la Torino, comentat și de Jean Starobinski, într-un eseu cunoscut, tradus în Relația critică.

În concluzie, nu ținem minte decît ceea ce ne convine (pentru că ne avantajează în ochii celorlalți, în ochii proprii) și nu mărturisim umanității decît izbînzile. În povestirea despre sine lipsește întotdeauna tocmai personajul principal: sinele...


P. S. În imagine: Marief (pictoriță din Franța), Presence 18.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

În ce chip îți poți pierde vremea aiurea, chiar dacă te numești Petrarca (2)



Mi-a mai rămas un lucru simplu, să-l ”judec” aici și acum pe înțeleptul Petrarca (1304 - 1374) tocmai pentru ininteligență. Nici intenția mea nu e mai isteață, ca să fiu drept.

Nu este deloc inteligent să te superi din cauza unor vorbe aruncate în vînt de niște ”prieteni” nepăsători, ba, mai mult, să te apuci să compui o lungă invectivă (așa se numește genul încă din Antichitate) în care să ataci și să te aperi și, mai ales, să plîngi (pe umărul altuia!) că ai fost nedreptățit și injuriat. Pricina nu merită efortul.

Ce se întîmplase, de fapt? Nu mare lucru. Prin 1365, Petrarca ajunsese pentru o vreme la Veneția și stătuse de vorbă - în contradictoriu, înțeleg - cu niște discipoli ai lui Aristotel (de nuanță averroistă). Petrarca vedea în fericire o stare la care ajungi numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin grația lui, așadar, în timp ce ”prietenii” (patru la număr) mizau pe o fericire contemplativă, theoretică, de ordin intelectual, fără medierea lui Dumnezeu. Fericirea lui Petrarca se situa în viitor, a prietenilor, în prezent.

Poziția mai îndrăzneață era, în opinia mea, aceea a musafirilor lui Petrarca (el însuși musafir la Veneția), care susțineau afirmațiile unui filosof căzut în dizgrația cenzurii, încă din 1277, și anume Aristotel. Decît o fericire amînată (deși eternă), mai bine o fericire intermitentă, în prezentul existenței. Decît o fericire pe care o primești (prin har), mai bine una pentru care te lupți de unul singur. Decît un cadou pentru fapte bune și virtute, mai bine o cucerire ”egoistă”...

Pesemne că disputa din casa lui Petrarca s-a ”radicalizat”, nu știu dacă au țipat unii la alții, dacă au sărit la bătaie ori au scos pumnalul, oricum, după plecarea poetului ”laureat” într-o altă cetate, amicii au pretins că Petrarca nu se pricepe la fericire (în sensul ei metafizic) și că nu are cultura necesară pentru a susține o dezbatere de idei, că este, în concluzie, un ignorant.

Un binevoitor (îi cunoaștem foarte bine!) i-a transmis lui Petrarca opinia adversarilor. Petrarca a luat foc și s-a pus pe scris. A rezultat, astfel, invectiva...

În latină, lucrarea lui Petrarca se numește De sui ipsius et multorum ignorantia, titlu tradus acum de către Ioana Costa prin Despre ignoranță: a sa și a multora (Iași: Polirom, 2016, se cuvine a lăuda traducerea Ioanei Costa, e un lucru bine făcut). Poetul ultragiat a lucrat la carte vreo trei ani (1367 -1370) și a trimis-o prietenului său, Donato Albanzani, în 25 iunie 1370.

Pe lîngă faptul că apărase o poziție conformistă (orice creștin știe și crede că fericirea vine de la Dumnezeu, că depinde de harul lui), Petrarca a mai avut păcatul că s-a apucat de scris în apărarea științei sale, deși nici un om serios din cuprinsul Italiei nu i-o punea la îndoială. Și el știa foarte bine asta (iar dacă n-o știa s-a comportat ca un naiv), nu avea nevoie de aprobarea lui Albanzani, nici un om nu are nevoie de confirmarea nimănui.

Părerile celorlalți despre tine nu te fac nici mai bun, nici mai rău, nici mai știutor, nici mai ignorant, nici mai scund, nici mai înalt, nu-ți adaugă nimic staturii. Și, în definitiv, nici nu prea contează, decît dacă ești ușor iritabil și ții seama de calomnii. Petrarca a fost, cu siguranță, un ins iritabil, cum ne și avertizează definiția poeților, genus irritabile vatum. Pe de altă parte, cartea lui este și un exercițiu retoric, în succesiunea lui Cicero, nu trebuie luată decît cum grano salis, cu un surîs de îngăduință: poeții sînt tare vanitoși de felul lor, pe cît de iute iau foc, la fel de iute se răcesc, nu-i luați prea tare în seamă, citiți-i...


P. S. În imagine: Joos van Wassenhove (zis și Giusto di Gand, zis și Jodochus van Ghent, c. 1430 - c. 1480), Portretul lui Francesco Petrarca.


Citiţi în continuare!

vineri, 25 noiembrie 2016

În ce chip îți poți pierde vremea aiurea, chiar dacă te numești Petrarca (1)



N-aș vrea să fiu în această notă prea personal (știu că nu voi reuși), fiindcă nu am fost și nu sînt un exemplu, un parangon al înțelepciunii.

Deci, ca să fiu franc și să dezvălui (în sfîrșit!) tot adevărul (a venit momentul), n-am talente, virtuți, înzestrări excesive, supărătoare: nu ilustrez specia omenească (apărută în univers printr-o eroare a hazardului, pe care muritorii nu o deplîng îndeajuns) decît prin defecte (și vechi metehne, ca să citez dintr-un clasic). Ce-i drept neînsemnate, după cum v-ați dat seama de multișor. În rest, am toate virtuțile la care poate spera un individ înzestrat...

Așadar, nu doresc să fiu foarte personal. Nota de față ar risca să devină o predică și o apostrofare. Dar există o slăbiciune, recunosc, o slăbiciune care nu-mi place și de care nu sînt vrednic, întrucît nu o practic. În popor (și aiurea), i se zice ”bîrfă”, filosofic poartă un nume prestigios, id est: ”constatarea obiectivă a defectelor unui caracter”.

Cei mai mulți oameni nu bîrfesc, nu judecă pe nimeni, Doamne ferește, ei ”constată cu tristețe rătăcirile unui caracter”.

Sînt ferm convins că a-ți da cu presupusul despre talentele și slăbiciunile celorlalți reprezintă o pierdere de vreme și o prostie imensă. Avem atîtea lucruri mai bune de făcut pe lumea asta, încît mi se pare inutil să insist. Mai mult: a ține seama de ce spun alții despre tine (a fi afectat, a te lamenta că ai fost nedreptățit) este o prostie și mai mare. Ceea ce declară pe la spate (sau pe de lături) alții despre tine îi privește direct și personal numai pe ei, e problema lor exclusivă, doar ei o pot dezlega, dacă au vreme și dispoziție. Dacă dai atenție clevetirilor sau, mai rău, dacă ripostezi, comiți o nouă prostie, intolerabilă: cele mai multe polemici au ca origine bîrfa, arta inșilor lipsiți de ocupație: unul a spus așa, altul a spus așa și pe dincolo, e strigător la cer, trebuie să răspunzi neîntîrziat și să-l pui la punct pe infam, să-i dai o lecție.

Viața e mult prea scurtă, abia dacă avem răgazul să privim o roză, să-i sorbim aromele, că vremea a și trecut, închidem ochii și gata... È finita la commedia! Nu-i păcat? Atenția distributivă (spre mulțimi și adunări) nu folosește la nimic. Nu-mi plac deloc pamfletarii, polemiștii, lupii moraliști, ei trăiesc cu iluzia că oamenii pot deveni mai buni decît sînt (ei, lupii, fiind oricum desăvîrșiți), cu condiția să-i cerți vîrtos. Greșit! Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile popilor. Nici din constatările întristate ale filosofilor. Și nici din bîrfele binevoitorilor...



O victimă a clevetirilor a fost, în vremea lui, însuși Petrarca. În toate sensurile, dar mai ales în sensul cel mai rău. A răspuns bîrfitorilor săi în epistola (o numește carte) cu titlul:

Despre ignoranță: a sa și a multora, ediție bilingvă, traducere din latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, Iași: Polirom, 2016, 238p.

Dacă aveți vreme, răsfoiți cartea...


Citiţi în continuare!

miercuri, 23 noiembrie 2016

Iubirea durează doar trei zile, cînd durează patru e un abuz și o impertinență



Petrarca m-a interesat dintotdeauna pentru două lucruri. Le enumăr, în această notă, spre știința tuturor:

1. A iubit, pretinde poetul și savantul, toată viața lui o singură femeie (pe ilustra Laura), lucru aproape cu neputință de înghițit, întrucît orice iubire începe, continuă și sfîrșește (de la sine). Începutul e totul, sfîrșitul (inevitabil) e mai puțin important. Din păcate, nu iubim nimic și pe nimeni la infinit. Iubim cu țîrîita, cînd și cînd, fără să ne dăm prea bine seama de fragilitatea afectului. Cînd ne dăm seama, iubirea a murit de mult. De unde trag concluzia că iubirea e mai degrabă un sentiment retrospectiv. Se vădește cu limpezime abia atunci cînd nu mai e (cînd s-a stins), e ca steaua lui Eminescu, azi o vedem și nu e.

Omul nu a fost / nu este în stare de o asemenea ispravă ”petrarchistă” (o iubire eternă, vă dați seama ce grozav sună?), chiar dacă pretinde și susține, ca Petrarca (în sonetele lui), că este. Nu este, nu poate fi, minte.

Puțină biografie. Poetul a zărit-o pe Laura în ziua de vineri, 6 aprilie 1327, și s-a îndrăgostit, firește, instantaneu și definitiv. Așa fac poeții. Din păcate, s-a îndrăgostit la întîmplare, de cine nu trebuia, Laura fiind femeie măritată cu un cavaler egoist. A ataca soția unui cavaler era riscant pe atunci, era ca și cum ai ataca o fortăreață de cremene pe vîrful muntelui Ventoux, înarmat doar cu un pumnal. Petrarca n-a riscat. Prin urmare, n-a îndrăznit să-i exprime frumoasei Laura omagiile și cu atît mai puțin să-i propună întîlniri și legături periculoase. Așadar, iubirea poetului a rămas un secret, dar nu s-a frînt, nici după moartea la 38 de ani a Laurei, tot într-o simbolică zi de vineri, 6 aprilie, dar în anul 1348. Unii vorbesc de ciumă, alții de tuberculoză, femeia era oricum epuizată, născuse de 11 ori. Cavaleriul ei a fost pesemne un sedentar, n-a participat la nici un război, și-a făcut nesmintit datoria de soț și de bărbat cu maximă precizie.

Trec la altceva.

2. Despre Petrarca se spune, s-a spus de multe ori (cu mai mult sau mai puțin temei) că a inventat sinele, eul. Pare curios, dar nu e. Omul s-a definit ca individ și subiect separat și distinct de ceilalți indivizi și subiecți foarte tîrziu. Cînd e întrebat cine e, Ieronim răspunde: ”christianus sum”. Augustin era și mai sec: ”homo sum” (sînt creștin, sînt om). Asta înseamnă a te defini prin apartenența la o categorie. Și astăzi cînd întrebăm pe cineva ”cine e?”, omul răspunde inocent: ”sînt cizmar”. Ce este el în sinea lui nu știe. Fiindcă nu s-a gîndit. Primul care s-a gîndit la chestia asta a fost Petrarca.

Voi reveni...



P. S. În imagine, un portret presupus al iubitei lui Petrarca, Laura de Noves (1310 - 1348).


Citiţi în continuare!

marți, 22 noiembrie 2016

Din lipsă de pescari, peștișorul de aur a făcut o depresie



Faptul că nici ”școlerii” din Anglia și nici cei americani nu-s mai silitori decît ai mei nu mă încîntă cu nimic.

Nu cred că lipsa de interes față de cărți este o stihie împotriva căreia nu-i chip să lupți. Omul nu renunță la plăceri decît dacă n-a gustat din ele. Iar cititul este o plăcere desăvîrșită. Așadar, mă repet, dezinteresul față de lectură nu este o necesitate, un destin scris de degetul arătător al lui Dumnezeu, o poruncă din Înalt, o apocalipsă.

În fond, eu nici nu cred în destin (ori în stihii puritane), aici sînt de părerea lui Michel de Montaigne, care a fost un spirit treaz (chiar dacă mult prea agitat, după gustul meu). Lumea e guvernată de hazard ca și viața; în opinia mea, hazardul nu reprezintă cîtuși de puțin celălalt nume al necesității. Hazardul e doar hazard. Cine crede că este un produs și o consecință a necesității ori e geniu, ori opusul lui (contrar și contradictoriu).

Foștii mei studenți, îndrăzneții, s-au răspîndit prin lumea largă. Au dat examene dificile. Au întîlnit somități. Au devenit, la rîndul lor, profesori. Nu este meritul meu. N-am nici un amestec. Dar sînt mîndru de ei. Am astfel de prieteni în Marea Britanie (cel puțin 3), în State (cel puțin 2), în Franța și Germania, lucrează la universități prestigioase. Ba am și în Canada. De la ei am aflat că se citește și acolo foarte puțin și numai pe sărite. De la ei am aflat că imaginile și filmele (nu cărțile) sînt principalul material didactic. Nu-i normal. Filosofie înveți de la Kant, nu de la Hitchcock.

Deci, cam peste tot, nu se mai citește. Sau citesc doar bătrînii. Bibliotecile, librăriile dau faliment, cel puțin în România. Se întîmplă ceva cu școala, cu profesorii, cu sistemele didactice, cu pedagogia (care pretinde că e o știință exactă). Din cîte am observat, cititul nu este o tortură, un chin drăcesc. Enunț o banalitate, dar această banalitate este imposibil de evitat. Nimeni nu renunță la o plăcere inocentă. La vicii ar fi bine să renunțăm cu toții, eu am viciul fumatului, din păcate. O să ajung în iad... Împreună cu necititorii. Va fi o companie plictisitoare. N-o să avem ce ne povesti...

M-a bătut adesea gîndul să renunț la blog. Mai ales, în ultima vreme. Ce mare scofală este să scrii despre cărți, să anunți o noutate editorială, să lauzi un autor? Voi fi citit de ceilalți bloggeri și, desigur, de prietenii de pe Facebook, care, oricum, sînt, ei, la fel de buni cititori ca și mine (chiar mai buni, dacă este să fiu drept și să vorbesc franc). Cu siguranță, ei n-au nevoie de recomandările mele. Alteori, mă cuprinde un feeling optimist. Cine știe? Dacă scriu despre un roman ieșit din comun, despre 2666, să zicem (tot n-am scris despre acest minunat roman), întîmplarea (și numai ea!) poate face ca privirea unui necititor să cadă peste rîndurile mele, să trezesc o curiozitate, să provoc un fior, să salvez un păcătos.

E ca la pescuit. Dacă nu arunci undița în Volga, peștișorul de aur rămîne ascuns și deprimat de faptul că nu poate îndeplini cele trei dorințe proverbiale. Și ce tare ar vrea!



P. S. În imagine: Konrad Witz (c. 1400 - a445 / 1446): La Pêche miraculeuse (1444).


Citiţi în continuare!

luni, 21 noiembrie 2016

O crimă și un martor greu de crezut



Ian McEwan, Coajă de nucă, traducere de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2016, 216p., 26,95 lei.


Grădina de ciment mi-a plăcut, Ispășire, mult mai puțin (deși Ispășire a fost proclamat de critici ca fiind cel mai bun roman scris în engleză de către un autor ne-american, într-un sfert de secol), acum Coajă de nucă mi-a plăcut chiar mai tare decît Grădina de ciment. Și pe bună dreptate. Ian McEwan chiar a scris un roman interesant și ingenios. Cel puțin, așa îmi șoptește gustul meu privat și nu există posibilitate de a-l contesta, nu s-a înființat încă un tribunal de apoi al judecăților de gust. O știm de la  Kant, ca să mă exprim prețios: judecata de gust nu este ”universalizabilă”, nu devine niciodată judecata tuturor...

Știu, Coajă de nucă are un povestitor greu creditabil, dar literatura e plină de povestitori necreditabili: defuncți, miniaturiști aruncați într-o fîntînă de către un asasin fioros (ca în Mă numesc Roșu), misionari cu limba tăiată (ca într-o povestire de Camus, Renegatul sau un spirit confuz), Moartea însăși (ca în Hoața de cărți). Și dacă orice lucru neînsuflețit poate prinde glas - prin efectul figurii retorice intitulată de specialiști prosopopee - , de ce nu ar putea vorbi, ironic și erudit (sic!), copilul încă nenăscut al numitei Trudy, cruda (ce joc de cuvinte isteț mi-a reușit, nu mă așteptam de la mine!) și sastisita soție a unui poet lipsit de har și de noroc în viață.

Nu am de gînd s-o lungesc și să evoc laudativ, în această notă foarte grăbită (care nu este în nici un caz o recenzie propriu-zisă, ci un simplu anunț editorial), citatele ascunse în solilocviul înțelept al naratorului (imposibil, să nu uităm), intertextualitatea, adică, formulele admirabile în laconismul lor bonom, stilul alert, observația psihologică foarte precisă, toate de atribuit prozatorului englez. Deci, nu mă lungesc, nici n-ar avea haz la ora asta din noapte, dar nu pot încheia fără a vă face îndemnul de a citi acest roman, măcar atît cît am putut citi și eu din el în patru-cinci ore de lectură (atît mi-a luat să termin cartea!).

E vorba și de o crimă, recunosc, e vorba și despre Hamlet (piesa lui Shakespeare) sau, mai precis, de o re-scriere modernă a prea-cunoscutei piese (un Hamlet actual, ucis de amantul unei soții ingrate ca toate celelalte), e vorba de lumea în care deja domnesc lipsa de măsură și irațiunea, lumea noastră, numai Ofelia lipsește și, prin urmare, nimeni n-o poate trimite la mănăstire. De altfel, în vremea lui Shakespeare, nici măcar nu mai erau mănăstiri prin Anglia, căzuseră în ruină, așa încît îndemnul lui Hamlet nu are sensul atribuit de către cititorii de azi...

Citez pour la bonne bouche numai această frază lipsită de apel: ”Cu multă vreme în urmă cineva a proclamat convingerea neîntemeiată drept virtute. Acum oameni dintre cei mai civilizați spun că așa și este”.


P. S. În imagine: Theodor von der Beek (1838 - 1921): Ophelia (1901).


Citiţi în continuare!

marți, 15 noiembrie 2016

Spune tot, nelegiuito...



Pot fi cu totul sincer cînd scriu despre mine? Răspunsul e unul singur: în nici un caz. Și chiar dacă aș vrea cu tot dinadinsul.

Psihologii sar de pretutindeni (mai ales  cei din Japonia) să mă confirme. Cînd vorbește despre sine, pînă și individul cel mai curajos (și mai inocent) nu poate fi absolut și în întregime sincer. Rousseau i-a reproșat lui Montaigne fățărnicia. Tocmai lui Montaigne cel care anunța sus și tare că se va desemna într-un autoportret nemilos. Se pare că n-a reușit. La rîndul lor, analiștii literari i-au reproșat lui Rousseau același lucru. Pînă și pretenția de a fi cel mai sincer de pe Pămînt (și din univers) este o ipocrizie. Nu are rostul să insist, faptul e vădit.

Așadar, nu poți fi absolut franc cu tine și, cu atît mai mult / mai puțin cu ceilalți. Din două pricini. Prima ar fi instinctul de apărare și slăbiciunea. Îți aperi imaginea de sine (draga noastră stimă de sine) și nu posezi temeritatea de a-ți recunoaște public sau solitar defectele. Asta dacă le știi (pe cele mai multe le ignori) și ai puterea să (ți) le divulgi. Ignorăm, deci, cu succes tocmai evidența: viciile, păcatele cu gîndul sau cu fapta. Vedem paiul din ochiul celuilalt, dar bîrna din ochiul nostru n-o vedem cu nici un chip.

A doua pricină e tentația autoficțiunii. De îndată ce vorbești despre tine, compui negreșit o poveste al cărei protagonist este un viteaz, un individ luminos, precum cavalerul Galahad, fără prihană și reproș.

În încheiere, voi repeta ceea ce deja am spus, încă din primul rînd al acestei note minuscule: autobiografia / mărturisirea / confesiunea nu este / nu sînt cu putință. Nici sub patrafirul lui Teofan, nici în confesionalul Papei Francisc. Nicăieri...


P. S. În imagine: Giuseppe Molteni (1800-1867), La confessione (1838).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Puneți-vă în scris...



Ca tot omul mă întreb uneori ce ar trebui să înțeleg cînd folosesc (cu privire la mine, desigur) pronumele personal ”eu”, sau cînd mă apuc să vorbesc despre ”eul / sinele” meu și găsesc că reprezintă o entitate perfid-misterioasă, care merită cel puțin un panegiric.

Bineînțeles, n-am un răspuns și nu cred că există vreo cale rațională de a ajunge la unul. Filosofii și psihologii (sau invers, nu vreau să-i supăr pe psihologii din Japonia) pretind că eul / sinele ar fi o narativă, o povestire sau ar rezulta dintr-o povestire / dintr-o narativă, ar fi un ”eu narativ”. Firește, povestirea ar trebui negreșit să se refere la povestitorul ei (nu la om în general), să fie, deci, o autobiografie și, mai ales, să fie sinceră, ceea ce bănuiește oricine că este un lucru absolut imposibil pentru om, ființă vicleană, prin definiție. Dacă eu compun o autobiografie, nu numai că aflu imediat ce e cu mine (și cu lumea mea), dar primesc și un răspuns cu privire la ”sine” ca sursă și obiect al povestirii mele. Iar răspunsul căutat e narativa însăși. Ea este ”sinele”. Narativă =  sine / eu.

Nu știu dacă ați înțeles ceva din această bolboroseală pythianică. Și nici nu e necesar, fiindcă problema e complicată din capul locului și încă înainte de a o pune și formula. Eu am doar misiunea de a v-o sugera.

Stau strîmb și mă gîndesc după cum urmează. Adică dacă eu procedez precum Montaigne și mă apuc să mă descriu amănunțit (Montaigne zicea că se ”pictează”, că-și face portretul, și scria despre mîncărurile care îi plac cel mai tare!!!), din descrierea vieții mele, eu, eu, eu aș sesiza (isteț cum mă aflu) o mulțime de lucruri, inclusiv cine și ce sînt eu (ca ”eu”, ”sine”, "ego", ”subiect”, ”self”, e o hărmălaie terminologică aici, greu de descîlcit de către o minte banală ca a mea, o iau ca atare și o las în plata Domnului).

Afirmația care mă derutează cel mai ascuțit e aceea care pretinde că sinele meu (și numai al meu) este o narativă și, încă mai precis, o narativă pe care eu o rescriu / el o rescrie permanent. Mi se pare straniu. Și chiar mai mult decît straniu. Simt că eul e ceva din mine însumi, mai precis din capul meu (sau din corpul meu), în timp ce psihologii (din Japonia și de peste tot), dar și filosofii (de pretutindeni), îmi recită în cor cum că dacă privesc la narativă, îmi contemplu, pur și simplu, eul / sinele. Dacă mai public și o carte (cu tot cu narativa despre mine), îmi pot așeza eul într-un raft al bibliotecii (în spatele celorlalte cărți, desigur, n-ar fi o scriere prea măgulitoare, bănuiesc). Se știe că sfinții pot merge cu propriile capete tăiate în mînă. Așa putem citi în Dante. De ce n-ar fi posibil și în cazul nostru?

Închei fiindcă nu mai am timp, se face miezul nopții, astfel: în noi există (încă nedescoperit) un ”eu narativ” (cf. Marya Schechtman, ”The narrative self”, in Shaun Gallagher (ed.), The Oxford Handbook of the Self. OUP Oxford, 2011, pp.394-407, 415). Acest ”eu narativ” este o povestire pe care o scrie însuși eul / sinele. Povestirea mea este eul meu povestit. Eul meu este povestirea mea despre eul meu natural re-povestit. Mai simplu și mai tautologic nici că se poate.

Cred că a venit vremea, dragii mei, să vă redactați autobiografiile...


P. S. Pentru mine eul meu e mai misterios decît acel kanji japonez de lîngă gheișă...


Citiţi în continuare!

joi, 10 noiembrie 2016

Căutarea lui Averroes în Poetica lui Aristotel



În povestirea intitulată Căutarea lui Averroes, Borges se întreabă cum de a fost cu putință ca marele comentator arab să nu priceapă ce semnificație au, în Poetica aristotelică, termenii ”tragedie” și ”comedie”. Voi adăuga imediat că Averroes înțelegea prin tragedie ”poem de laudă, omagiu versificat, eulogie, panegiric” (cam același lucru!), iar prin comedie înțelegea ”satiră, imprecație, mustrare, vituperare, reproș” (tot cam același lucru).

Noi ne-am feri să vedem într-o tragedie greacă, în primul și în primul rînd, un poem laudativ. Tragedia, de obicei, nu are nici o legătură cu lauda în versuri; dimpotrivă, adeseori, corul deplînge soarta protagonistului și nechibzuitele lui opțiuni. Deplînge soarta lui Oedipus, nu-i cîntă un panegiric, nu-l laudă în nici un fel.

A, în treacăt fie spus, noi înșine ne putem închipui cu mare dificultate ce era, cu adevărat, o tragedie originală, cum se desfășura în amfiteatrul lui Pericle din coasta Acropolei un spectacol tragic, cum arătau actorii (nu prea mulți, 1-2, cel mult 3, remarcă Aristotel), ce fel de măști purtau, ce gesturi făceau, cum pronunțau replicile, în ce chip reacționa publicul (plîngea, ofta, țipa?)... Teatrul de azi, așa cum îl știm, mai mult ne încurcă decît ne oferă o lumină cu privire la ceremoniile din Atena antică.

Mă întorc la Averroes (a trăit la Cordoba între 1126 și 1198). A fost un polimat, cum se zice, un erudit, un mult știutor. A comentat opera lui Aristotel tratat cu tratat, verset cu verset. A lăsat deoparte doar Politica. În pofida cunoștințelor sale variate și a inteligenței dialectice, a murit fără să înțeleagă mare lucru dintr-o tragedie, nici măcar numele acestei specii literare nu l-a intuit cum se cuvine. De ce?

Jorge Luis Borges presupune că obstacolul cel mai mare a fost iconofobia generalizată a arabilor, care sancționa (și reprima) laolaltă imaginile și reprezentările de orice fel (inclusiv reprezentările teatrale). De altfel, în vremea lui Ibn Rushd (numele arab al filosofului), teatrul fusese uitat cam peste tot în Europa, lumea nu mai avea timp și chef de tragedii, arta spectacolului decăzuse, sub amenințările și disprețul Sfinților Părinți (să ne gîndim la tratatul lui Tertulian, la obiecțiile sfîntului Augustin): ”teatrul” se rezuma deci, numai la ceremonia opacă a liturghiei, pe care oricum n-o înțelegea mai nimeni (cu excepția călugărilor și prelaților care știau limba latină).

Motivul invocat de Borges e foarte serios. Dacă nu ai experiența unui lucru, e greu să sesizezi (chiar din relatările unui călător prin China) ce înseamnă precis numele acelui lucru. Dacă nu ai văzut o tragedie (și, în genere, un spectacol cu actori și replici, cu acțiune), nu pricepi semnificația termenului și te mulțumești, precum Averroes, cu cîteva ipoteze fanteziste. Mai rău, vezi în tragedie o ilustrație a poeziei lirice și citezi abundent din creațiile poeților arabi pre-islamici...

Eu aș adăuga un al doilea motiv, și mai serios. Averroes a comentat Poetica după o versiune arabă care era traducerea unei versiuni siriace care, abia ea, era o traducere după originalul elin, așadar, după însuși tratatul lui Aristotel. Prin urmare, Averroes nu știa limba greacă și, de asemenea, nu bănuia cît de mult se pierde din semnificația unui text dacă este trecut prin mai multe traduceri (și minți omenești).

Așa îmi explic erorile lui Averroes. Și tot așa îmi explic spusa lui că paginile Coranului cuprind multe tragedii și comedii.


(Pe scurt, cam asta am spus la colocviul organizat de Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie Practică, la care am participat astăzi de la ora 12: 30 încolo).


P. S. În imaginea de sus vedem o mască ”tragică”. V-am spus, cred, că actorii greci purtau măști...


Citiţi în continuare!

marți, 8 noiembrie 2016

Numai Dylan, săracul, știe ce este în sufletul lui...



Nu e greu să zdruncini un biet om dacă-i spui perseverent, sistematic, lucruri amabile: că e frumos, că e deștept, că e genial, că are cea mai ageră privire dintre vînătorii de căprioare, că e chiar alesul lui Dumnezeu și ambasadorul lui personal în universul sublunar. Puterea laudelor este imensă. N-am întîlnit pînă astăzi un singur om, un singur subiect montanian (de la Montaigne), care să nu-i fi cedat. Iată, de-o pildă, Bob Dylan!

A stat cît a stat, a meditat cît a meditat, a rămas fără glas cît a rămas fără glas. Și gata... Într-un tîrziu, la care nu speram, ca să fiu sincer și să grăiesc drept, a prins glas și a acceptat Nobelul pentru literatură. Deci, a înțeles negru pe alb, fără greș, că este un urmaș al lui Homer. Așa pur și simplu. S-ar putea să nu vă placă Homer, studenții mei nici n-au auzit de el, e un scriitor vechi și demodat, ieșit din uz. Mai mult, după cum socotea E. Lovinescu, valorile suferă mutații însemnate (și numai în jos!) iar Iliada nu mai poate interesa azi pe nimeni. Cum să-ți placă Ahile care-l înfrînge pe Hector cu ajutorul zeilor? Nimic mai plicticos decît Iliada. Dacă poemele lui Homer nu mai înseamnă nimic (pentru mulți, nu și pentru susiscălitul), numele Homer înseamnă mult prin faptul că e un simbol. Desemnează forța poetică, genialitatea originară și multe altele.

A-l compara pe cineva cu Homer va să zică a vedea în el un inițiator de lume, un individ care epuizează o limbă, într-un cuvînt: un clasic. Mă întreb dacă sărmanul Bob Dylan crede cu adevărat că a epuizat posibilitățile limbii engleze și că este un succesor al lui Homer și al tuturor poeților care își recitau creațiile în fața unui public avizat (printre poeți îi numesc, de o pildă, numai pe Vergiliu și pe Dante). Poate că nu a crezut, dar dacă a acceptat premiul, a ajuns cu siguranță să creadă.

Dacă vrei să-i faci rău unui om obișnuit, laudă-l! Și cu cît mai impresionantă și mai lipsită de temei va fi lauda, tot cu atît mai importantă victima...


P. S. Nu, nu cred deloc că valorile se schimbă după opiniile noastre ori ale criticilor. Numai modul de a le percepe suferă ”mutații”.

P. S. 1. În imagine: Francis Bacon (cel Tînăr), Portrait of George Dyer Riding a Bicycle (1966). Portretul dă, poate, o sugestie despre sucirea minților..


Citiţi în continuare!