marți, 18 octombrie 2016

Cine este ”eu”?



S-a pretins că eseul este un desen mai mult sau mai puţin veridic al eului. Cel puţin asta susţine Montaigne, într-un avertisment către cititor, redactat în data de 1 martie 1580. Ciudat, în vremea domnului Michel Eyquem de Montaigne (1533 - 1592), cititorul nu murise încă...

În eruditele sale pagini stratificate, sub cuvinte sau deasupra lor, am afla, va să zică, un portret necontrafăcut al eului, o imagine de sine lipsită de orice complezenţă sau milă. Bref: eul însuşi, în toată splendoarea mizeriei sale.

Unii, ceva mai devreme, au înţeles să-şi amăgească cititorul, prezentînd (ca portret propriu) o fiinţă mai atractivă decît îngerii, suptă ca sfinţii şi perspicace ca Dumnezeu. Alţii, dimpotrivă, s-au vădit sub culori cernite şi văluri, cît mai şters. El, Montaigne (ne avertizează însuşi eseistul), nu va minţi, în schimb, pe nimeni. Privirea lui va fi mai ascuţită decît scalpelul chirurgului. Sinceritatea, completă. Acuitatea intelectului înfipt în sine, fără egal. Nu va ascunde nimic, nici un gînd, nici o trăire a minţii, nici o senzaţie mai originală. Se va desemna pe el însuşi aidoma cu prototipul, într-un amestec confuz şi inedit de hidoşenie şi măreţie.

E greu de spus, totuşi, cum procedau ceilalţi, pentru că înaintea lui Montaigne nimeni nu mai încercase un atare tip de compoziţie literară. La data la care demnul urmaş al scepticilor îşi clasifica citatele în latină, cogitaţiile private şi impresiile despre lume, în eseuri a căror ordine nu-l interesa în chip deosebit, compunerea autobiografică avea numai vreo două-trei secole. În fond, s-a convenit de mult, eul este o invenţie tîrzie. Nu înseamnă că n-a existat deloc, asta se înţelege de la sine. Dar înseamnă, mai ales, că pînă în secolul al XII-lea, cînd Guibert de Nogent (De vita sua, sive Monodiae) şi Abelard (Historia calamitatum) îşi redactează “autobiografiile”, eul fusese bine reprimat, din pricini asupra cărora nu doresc şi nici nu are rostul să insist.

Întorcîndu-mă la Montaigne, aş observa numai că pretenţia lui este cu totul irealistă. Şi prematură. Pentru a vorbi necenzurat despre un ipotetic ego va trebui să-l aşteptăm pe Rousseau şi, mai apoi, post-modernitatea. Mai precis, scrierile personale (jurnalul intim, autobiografia) şi încununarea lor, perla din coroană: autof(r)icţiunea. Tentativa lui Montaigne este, nu încape vorbă, măreaţă. Rezultatul palpabil, mult sub aspiraţiile declarate făţiş: mediocru. Montaigne prezintă, cel mai adesea, un eu generic, cu însuşiri generice. Eseurile sale pot fi analizate, în consecinţă, şi sub aspectul psihologic al ratării proiectului. Cu cît urmăreşti să fii mai sincer şi mai crud cu tine însuţi şi cu aproapele, cu atîta (te) amăgeşti mai vîrtos. Eul devine o nălucă perfidă şi ermetică. În van cauţi să-i sesizezi, dintr-o dată, configuraţia şi aspectul. Eul nu poate fi o substanţă (şi nici nu este, deși Galen Strawson pare a gîndi altfel), dar abia pornind de la el universul interior primeşte un chip definit.

De cele mai multe ori, Montaigne se ascunde sub citate şi autorităţi. Sub minciuna poveştilor despre sine. Culege suma înţelepciunii şi smintelii celorlalţi. Se caută, mai ales, acolo unde nu este, în lecturi şi cărţi. Asemenea făpturii viclene a sofistului din dialogul lui Platon, eul poate fi prins anevoie într-o formulă concisă şi definitivă. Şi mai greu poate fi dezvăluit privirii celuilalt. Care, în treacăt fie spus, nu este interesată la propriu şi cu exclusivitate decît de ea însăşi, de fiinţa ireproşabilă din care emană, ca o rază scormonitoare şi insolentă.

În lectura “portretului” eseistic are loc, ca să spun astfel, o coliziune a egoismelor. De o parte, egoismul scriptorului, al lui Montaigne, să zicem. De alta, egoismul cititorului. Şi nici unul nu iese în urma violentei ciocniri în cîştig. Nu spun nici o noutate. Mai uşor este cămilei a trece prin urechea boldului decît eului prin încercarea corosivă a inspecţiei celuilalt. Egoism contra egoism. Făţărnicie contra făţărnicie. Autor contra lector. Şi invers. Iată motorul evoluţiunii lecturii către punctul Omega, situat în empireu.

Ca să fiu cinstit şi să vorbesc franc, transparenţa eului (chiar la poeţi) este imposibilă (orice ar zice liricul Lucian Vasiliu). Scriitorul nu este, din nefericire, o făptură străvezie, ca ţipla, meduza sau heruvimii. Transparenţa făpturii pînă la miezul tare al eului reprezintă un ideal inuman, care poate fi numai postulat şi nu o realitate pipăită, documentată prin experimente şi măsurători. Un ideal, la urma urmelor, suspect. În această privinţă nu există nici termometru, nici microscop, nici busolă.

Nu pun la socoteală constituţia multiplă a eului însuşi, despre care a vorbit, la modul definitiv, într-un eseu despre Pascal, Aldous Huxley. La urma urmelor, pe care dintre euri vrei să-l descrii? Despre care dintre euri îţi propui să vorbeşti? Despre eul pe care îl arunci în joc cînd eşti singur sau despre faţa lui arătată celorlalţi, impertinent? Despre eul supus ameninţării morţii, despre eul care trage să moară sau despre eul etern?

Dar dacă sinceritatea se înfăţişează întotdeauna ca o formă a opţiunii, dacă este finalitatea dubioasă a unei alegeri, nu mai există sinceritate. Francheţea se naşte, poate, din momentul în care nu ai de ales, cînd un eu ultim şi conclusiv le distruge pe toate celelalte. Şi nu există, în cuprinsul vieţii, un astfel de moment. Iar dacă există, ascuns în viitor, ai atunci treburi mai grabnice de făcut decît exprimarea precisă a bogăţiei lăuntrice a eului ultim. Trebuie să iei seama la ţinută, căci te vei înfăţişa, cît de curînd, în faţa căutăturii aprige a lui Dumnezeu şi sub slava Lui stătătoare, unde vei ţine un discurs justificativ și vei răspunde la întrebări drastice. Cel puţin aşa se zice.

Iată de ce pretenţia unei desăvîrşite francheţi, făgăduiala lui Montaigne, rămîne mereu şi mereu doar o simplă pretenţie, elocventă mai cu seamă pentru trufia nemăsurată a eului. Dintre toate făpturile inventate de fantezia dezlănţuită a Creatorului, numai omul cutează a spune că se va exprima pe sine liber şi complet, dintr-un impuls confesiv irezistibil. Nu-i puţin lucru. Dar nici nu oferă îndrăzneţului vreun privilegiu deosebit. Şi, în definitiv, lucrul nu este cu putinţă decît dacă eul secretă, deasupră-şi, un eu reflexiv: eul suprainstituit al descrierii de sine, Sinele însuși, speculator. Nu primul eu se exprimă; el se lasă, poate, exprimat de către un eu secund, care nu este, pînă la urmă, decît producţia sa. Dar eul reflexiv, eul descrierii îi rămîne dator eului intim, profund. În atari condiţii, el va vorbi despre sine şi despre genitorul său cu sinceritatea umilă a debitorului, învăluit.

Fiind o compunere la persoana întîi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veşminte şi prejudecăţi, o promisiune a nudităţii fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia. Mi-am păstrat veşmintele. Nu mi-am ţinut, aşadar, promisiunea.

Totul s-a petrecut ca în experienţa paradigmatică a examinării foilor de ceapă, în scopul de a identifica esenţa și miezul sus-zisei legume. Crezi că vei ajunge la miez, dar miezul se compune tot din foi zemoase, cu aromă ţipătoare. Cînd o îndepărtezi pe ultima, ai acces, din fericire, la capăt, unde constaţi dezamăgit cum că miezul principial nu există: substratul a fost o iluzie compusă exclusiv din accidente și tropi. În faţa esenţei nevăzute a bulbului desfoliat, numai ochii îţi lăcrimează.

A amăgi, a disimula este, probabil, la fel de greu ca încercarea de a distribui concluzii neconvenabile cu privire la sine (şi la semeni). În încheierea avertismentului său, Montaigne îl îndeamnă de-a dreptul pe cititor să nu-i citească eseurile: pricina, cum ar veni, nu merită efortul. Eul nu înseamnă mare lucru. Ba chiar, dacă stăm şi ne gîndim bine, nu înseamnă nimic. În ceea ce mă priveşte, mă văd nevoit să-i dau dreptate.


P. S. În imagine: Jean-Siméon Chardin (1699 - 1779), Les bulles de savon (1734).


Citiţi în continuare!