joi, 30 iunie 2016

Noch einmal, frățioare


Povestea relatată în nota de ieri se numește în filosofia analitică „experiment mental”. El este o închipuire care te obligă să gîndești o chestie dintr-o perspectivă inedită. În opinia mea, analiticii abuzează, totuși, de asemenea argumente, nu există articol fără experimentul lui. Unii filosofi au rămas în amintirea omenirii doar prin faptul că au imaginat un astfel de experiment, poate și alegoria peșterii platonice este unul, dar tot ce-i mult e mult, cum ar zice cavalerul La Palice. Oricum ar fi, problema ridicată de David Blumenfeld poate fi utilă celui care este interesat de sensul vieții și de întrebări tăioase precum:

merită această viață (nefericită, plicticoasă, jalnică și/sau banală) să fie trăită?;

n-ar fi mai logic să mă sinucid și să închei o dată pentru totdeauna socotelile?;

de vreme ce tot nu pricep nimic, de ce să continui să mai trăiesc, poate moartea o fi fiind o plăcere mai ascuțită decît faptul de a persevera în spațiul sublunar, cine știe?

După ce am publicat, cu chiu cu vai, era foarte tîrziu, însemnarea despre oferta îngerului exterminator, am fost ispitit de un prieten pe FB cu întrebarea firească: la ce se referă, în fond, opțiunea șoptită muribundului, între ce și ce este el îmbiat să aleagă, care sînt termenii opțiunii, e vorba, la urma urmelor, de o polaritate serioasă? Răspunsul nu e atît de simplu: subiectul nostru nu are de ales între două vieți identice: dacă aceasta ar fi cazul, opțiunea ar fi, desigur, cît se poate de falsă și s-ar ajunge la problema măgarului lui Buridan.

Subiectul are de optat, dacă nu greșesc, între o viață finită (viața pe care tocmai o încheie cu bine!), repetată de o infinitate de ori (așa cum a fost prima dată) și sfîrșit, finis, moarte. Exact aceasta e opțiunea. Viața lui nouă va fi întocmai celei vechi, nici mai bună, nici mai rea, nici mai dulce, nici mai amară, iar, în final, va interveni mereu și mereu epilogul cu îngerul filantrop și întrebarea lui monotonă: mai vrei o dată? Dacă memoria subiectului (și identitatea lui) s-ar păstra de-a lungul vieților, el ar putea alege, probabil, după o viață și încă o viață, să se oprească și să se bucure, în sfîrșit, de liniștea (și binefacerile unanim prețuite ale) nimicului. Numai că el nu va ține minte ce a trăit (în aceste vieți succesive) și va experimenta viața lui trecută ca și cum, de fiecare dată, ar trăi o viață nouă.

Și aș mai spune ceva. Puțini cititori (de pe FB) s-au pus în situația muribundului și au ales. Eu unul, dacă mă voi întîlni cu îngerul, îi voi declara spăsit: ”Meștere, noch einmal...”. Adică aș accepta implicit că viața mea nenorocită a avut, poate, un sens. În definitiv, experimentul propus de Blumenfeld chiar asta vrea să arate; că orice om pune preț pe viața lui, oricît de lamentabilă și de chinuită ar fi ea, și că dacă i-ar fi dat acest noroc, ar mai cere una.


P. S. În imagine: Macha Chmakoff, L'ange exterminateur (apocalypse)


Citiţi în continuare!

miercuri, 29 iunie 2016

Oferta


Iată ce scrie un filosof hîtru (din stirpea lui Nietzsche), și eu traduc liber, ba mai pun și de la mine, ca să înfloresc povestea care, și așa, este destul de veselă:

Imaginează-ți, cititor fățarnic, că ești în pragul morții, mai ai doar o secundă de trăit, mai puțin de o clipă, o fracțiune dintr-o fracțiune, și că se prezintă la tine un înger surîzător: ai tot timpul din lume să-i consideri minuțios surîsul, fiindcă trăiești (deși încă nu știi) o clipă nesfîrșită care va dura, firește, exact o clipă (dar nici asta nu poți ști în starea în care te afli). Îngerul îți face o reverență și-ți șoptește:

”Uite, ai ajuns în ultima clipă a vieții tale, nu mai ai mult și vei muri, iar eu am venit să-ți fac o propunere concretă și cît se poate de serioasă: Poți alege, bineînțeles, să mori și să fii acoperit de uitare (după ce vei fi plîns, nu mai mult de o clipă, de o mînă de oameni lipsiți de suflet) sau, dacă binevoiești, poți s-o iei din nou de la capăt și să trăiești aidoma viața pe care tocmai o închei în acest moment. Vei trăi fiecare clipă așa cum a fost, fiecare ceas, fiecare eveniment și nimic nu va deosebi viața ta nouă de viața ta veche. Totul se va întîmpla iarăși, exact așa cum a fost, atît în mare cît și în mic. Și nu vei ști că trăiești o viață nouă, fiindcă nu vei ține minte din viața cea veche absolut nimic. Prin urmare, viața cea nouă va fi întocmai cu aceea care se va sfîrși chiar acum (dacă vei dori asta).

Acestea fiind zise, conchide îngerul cu un fin surîs, îți rămîne o clipă să optezi între faptul de a muri pentru totdeauna și faptul de a trăi viața asta din nou (și din nou, și din nou). Hotărăște, deci!”

Mesagerul se ridică în văzduh și dispare. Ai rămas, dragă cititorule, cu o alegere de făcut. E bine să te grăbești, fii cît se poate de logic, nu te lăsa impresionat de nimic, raționează, alege...


P. S. Pentru detalii cu privire la ofertă, recomand următorul articol: David Blumenfeld, „Living Life over Again”, Philosophy and Phenomenological Research, 79: 2 (2009): 357-386.

P. S. 1 În imagine: Georges de la Tour, La Madeleine à la veilleuse (1640).


Citiţi în continuare!

marți, 21 iunie 2016

Citiți cumva literatură polițistă?



Multă vreme nu am citit romane polițiste, nici acum nu mă omor după ele, mi-a rămas în cap ideea că literatura polițistă nu este, la propriu, o literatură, ci un prilej de a-ți trece timpul cu ceva, cînd ai mult timp în față (sau foarte puțin) și o dispoziție neapărat proastă.

Nu citesc, așadar, romane polițiste decît în momentele (destul de rare) în care nu am chef de viață și nici de ceva mai bun, în care nu am chef pur și simplu... Pentru mine, cu ideea mea fixă, a citi romane polițiste reprezintă cea mai strălucitoare dovadă că nu știu ce să fac cu timpul meu și că îmi aștept, într-un mod nu tocmai inteligent, moartea.

Citesc romane polițiste cu un sentiment de vagă deșertăciune și cu o senzație de maximă iritare. Nu dau nici doi bani pe mine și îmi spun în chip repetat: ”Iată cît de jos ai ajuns! Mi-e milă de tine...”, dar nu mă pot opri. Nu cred că mă înșel foarte tare, chiar dacă nu sînt tobă de carte în materie - am citit, totuși, San-A la grămadă (cel mai funebru autor cu putință, cu poantele și jocurile lui de cuvinte răsuflate apriori), mormane de Agatha Christie și, nu de mult, am ajuns și la Tana French (Pădurea!), regina literaturii polițiste a Irlandei - , deci nu cred că mă înșel cînd afirm că literatura polițistă este o chestie pe care doar persoanele aflate într-o fază terminală o pot accepta, din motivul că nu mai au nici un scop în viață, nici un ideal mobilizator, și nici puterea de a refuza inevitabilul.

Asta nu înseamnă că nu voi mai citi nimic polițist, nici un thriller, nici o enigmă, aș fi naiv și un ipocrit să cred altfel. Din cîte am văzut, această pseudo-literatură este produsă în serie de către un grup infracțional de indivizi agramați, lipsiți complet de scrupule și de talent. Din păcate, literatura polițistă este foarte căutată îndeosebi de intelectuali și depresivi.

Un roman polițist bun este un oximoron, precum fier de lemn sau cerc octogonal. Să nu-mi vorbiți de Poe, de Borges sau, acum, de Pessoa: toți au scris dintr-un pur amuzament (destul de ciudat). Acestea sînt accidente și un accident se repetă cu frecvența furtunilor tropicale la Polul Nord. Cei trei prozatori numiți mai sus au măcar scuza că au compus, de fapt, niște povestiri foarte scurte, nu au fost niște ”scriitori de gen” propriu-ziși, cel puțin Borges n-a exagerat. Cît despre Umberto Eco, el a redactat un roman parodic, o singură dată, a dat lovitura și s-a apucat de altele. Nici nu ar mai fi avut haz. Și, oricum, de îndată ce un prozator bun începe un roman polițist, foarte rar iese cu adevărat polițist, iar dacă iese polițist, romanul nu poate fi bun, chiar dacă a fost scris de un prozator bun.

N-am vrut să scriu un pamflet fioros, din păcate, cam așa a ieșit, dar nota mea trebuie privită cu multă îngăduință, aparține unui vicios intermitent...


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 18 iunie 2016

Povestea păcătosului bun



Thomas Mann, Alesul, traducere de Corneliu Papadopol, îngrijire de ediție, traducere revăzută și prefață de Ioana Pârvulescu, București: Humanitas, 2014, 328p., 30 lei (pe Elefant).


Ar fi păcat să nu consemnez aici (fie și la doi ani de la apariție) traducerea cărții lui Thomas Mann. Este o traducere minuțios revizuită de Ioana Pârvulescu, fiindcă prima ediție (la Editura de Vest, în 1991), era plină de greșeli de toate felurile, îndeosebi de corectură. Din această pricină vechiul text era greu de folosit (am citat din el, cu o strîngere de inimă, în Breviarul sceptic): în lipsa originalului, nu puteai ști niciodată dacă așa a propus traducătorul sau așa a potrivit zețarul. Acum textul a devenit credibil. Iată și coperta:



Este vorba, firește, de o re-scriere. Thomas Mann a ales un poem medieval (versiunea lui Hartmann von Aue), o hagiografie, legenda sfîntului Gregorius (n-are legătură, cred, cu Grigore cel Mare), și le-a rescris în cel mai ironic și bonom stil cu putință (e o minunăție de proză!), atribuind această ispravă unui povestitor fictiv, monahul benedictin Clemens, pe adevăratul lui nume Morhold, venit din Irlanda și găzduit la o mănăstire din Roma.

Cartea vorbește despre păcat, dar și despre posibilitatea căinței și a iertării. Gregorius este fiul iubirii dintre soră și frate; se va căsători fără să știe cu propria-i mamă (întîmplarea este întotdeauna destinul); cînd va afla adevărul va face penitență vreme de 17 ani. Legenda pretinde că a fost iertat și a devenit Papă. De o mare gingășie este întîlnirea dintre fiu și mamă în finalul povestirii. Femeia are întrebări grave de pus, dar fiul încă nu a găsit răspunsurile, deși a trecut prin asceza cea mai grea. Ideea este că îndurarea lui Dumnezeu întrece cu mult justiția sa.

În încheiere, voi cita un singur pasaj pentru verva și umorul lui reținut:

„Un lucru este sigur și anume: scriu proză, și nu versulețe, față de care, îndeobște, nu nutresc un respect exagerat. În această privință mă situez mai degrabă în tradiția Împăratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor și judecător al popoarelor, ci și protectorul gramaticii și un zelos binefăcător al prozei corecte și pure.

Aud, ce-i drept, spunîndu-se că abia metrica și rima dau o formă riguroasă, dar aș dori să știu, mă rog, de ce țopăiala pe trei, patru picioare iambice, pe lîngă care se ajunge în orice clipă la tot felul de poticneli dactilice și anapestice și un fel de asonanță caraghioasă a cuvintelor finale, ar reprezenta o formă mai exigentă față de proza bine potrivită, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine și mai tainice, și dacă aș vrea să încep:

Un prinț nommé Grimald a fost odat',
Damblaua îl lovi și rece fu pe dat'.
Lăsă în urmă doi copii frumoși.
Ehei! ce mai pereche fu de păcătoși!

sau cam așa ceva - ar fi asta o formă mai exigentă decît proza temeinic tocmită gramatical, în care voi prezenta de îndată legenda mea plină de îndurare și pe care o s-o înfățișez atît de pilduitor și de veridic, încît mai tîrziu mulți francezi, briți și germani vor putea s-o modeleze și să-și facă micile lor rime pe seama ei.

Acestea fiind zise, încep precum urmează" (pp.27-28).

Citiți neapărat această carte!


P. S. În imagine, o miniatură medievală: Moralia in Job, secolul XIII.


Citiţi în continuare!

miercuri, 15 iunie 2016

Cu bolovanul în spinare



Am reconstituit planul articolului publicat în 1970 de către filosoful și apicultorul american Richard Taylor (1919 - 2003): articolul este intitulat Sensul vieții.

I. Întrebarea cu privire la sensul vieții este o întrebare esențială pentru orice om. Îi putem găsi un răspuns? Viața poate căpăta sens? Cum?

II. Existența lui Sisif - exemplul perfect al unei vieți lipsite de sens: munca lui este o pedeapsă, nu duce la nici un rezultat, nu are un scop (o finalitate) și este repetitivă, monotonă. Este o activitate din toate punctele de vedere zadarnică.

III. Alte exemple de vieți lipsite de sens:
a) doi oameni care duc o piatră (un cristal prețios), primul din punctul A în punctul B, celălalt din punctul B în A.
b) două grupuri de prizonieri: primul sapă o groapă, al doilea grup aruncă pământul înapoi și o astupă (ad infinitum).

IV. Două încercări de a da sens vieții lui Sisif:
a) cu pietrele purtate de Sisif în vârful muntelui se construiește un templu măreț: munca lui Sisif capătă astfel un scop;
b) zeii injectează o substanță în venele lui Sisif: Sisif începe să-și dorească să urce bolovanul, vrea activitatea la care a fost pedepsit, Sisif este împăcat cu munca sa (soluția perversă).

V. Viața în general (ca proces) nu are nici un sens:
a) exemplul viermilor din peștera din Noua Zeelandă.
b) exemplul păsărilor migratoare. 

VI. Din perspective eternității, existența omului nu are nici un sens; așadar, nimic nu-l deosebește pe omul obișnuit de Sisif; piramidele se transformă în mormane de pietre, casele se prăbușesc, imperiile decad, nimic nu durează; nici un scop (oricât de teribil) nu poate da un rost vieții noastre.

VII. Soluția lui Richard Taylor: sensul vieții vine numai și numai din om, nu este primit din afară, nu este insuflat de zei; omul trebuie să-și dorească exact ceea ce face, chiar dacă tot ceea ce face va pieri și se va destrăma foarte curând. Altă scăpare nu-i. Omul trebuie să vrea activitatea la care a fost pedepsit.


P. S. În imagine: Rix Jennings, Sisiphus.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 11 iunie 2016

De ce este mai rău să nu mori. Răspunsul prozatorilor


Cred că primul roman citit de mine cu un personaj aproximativ nemuritor a fost Portretul lui Dorian Gray. Eroul lui Oscar Wilde rămîne tînăr, numai portretul lui îmbătrînește. Nu-mi mai amintesc sfîrșitul și nici nu am chef să răsfoiesc tocmai acum cartea. Bănuiesc că la un moment dat veșnic tînărul Dorian Gray are fericirea să moară.

Peste cîțiva ani, în facultate, am citit Toți oamenii sînt muritori de Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir. Ne/fericitul personaj se numește, în acest caz, Raymond Fosca, un principe toscan din secolul al XIII-lea. Protagonistul bea un elixir și, peste ani, ajunge să se plictisească, exact așa cum va proroci (în 1973) filosoful englez Bernard Williams (pomenit de mine în nota precedentă). Fosca epuizează evenimentele și trăirile semnificative, dorințele categorice, în terminologia lui Williams, și constată că o viață nesfîrșită nu are nici un sens. Ceea ce dă sens vieții e moartea.

Cam tot acum am citit povestirea lui Jorge Luis Borges, Nemuritorul. Mi-a rămas în minte chipul unui bătrîn complet epuizat. Și am înțeles că nu-i nici o scofală să fii Homer și să scrii Iliada și Odiseea. În special, veșnicia e nașpa.

Nu de mult am mai dat peste un cvasi-nemuritor în Posibilitatea unei insule de Michel Houellebecq. De fapt, este vorba de un șir de clone (Daniel 1 - Daniel 24). Identitatea protagonistului nu se păstrează în timp (doar formula ADN) și fiecare personaj-clonă are o memorie proprie, deci o viață proprie. ”Naratorul” pare destul de scîrbit de existența lui.

Din eseul lui Bernard Williams, ”The Makropulos Case: Reflections on the Tedium of Immortality”, aflu că scriitorul ceh Karel Čapek a redactat o piesă de teatru despre o femeie de 42 de ani (Elina Makropulos) care încearcă din curiozitate (și inconștiență) un elixir, trăiește încă 300 de ani (atît durează efectul elixirului de viață lungă) și, la capătul acestui răstimp, cînd este copleșită de plictis și nu mai înțelege nimic, fiindcă nimic nu o mai interesează, refuză să mai bea elixirul și moare.

Din toate aceste întîmplări nefericite deduc axioma că este foarte fain să mori, dacă se poate cît mai devreme, și că o viață infinit de lungă (chiar în deplinătatea puterilor) reprezintă o imensă nenorocire. Feriți-vă de elixir!


P. S. Cred că am citit cîndva și o carte despre un jidov rătăcitor, dar nu-mi mai amintesc autorul...

P. S. 1. În imagine, Marc Chagall (1887 - 1985), The Wanderinj Jew (1923-1925).


Citiţi în continuare!

De ce este mai rău să nu mori. Răspunsul prozatorilor


Cred că primul roman citit de mine cu un personaj aproximativ nemuritor a fost Portretul lui Dorian Gray. Eroul lui Oscar Wilde rămîne tînăr, numai portretul lui îmbătrînește. Nu-mi mai amintesc sfîrșitul și nici nu am chef să răsfoiesc tocmai acum cartea. Bănuiesc că la un moment dat veșnic tînărul Dorian Gray are fericirea să moară.

Peste cîțiva ani, în facultate, am citit Toți oamenii sînt muritori de Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir. Ne/fericitul personaj se numește, în acest caz, Raymond Fosca, un principe toscan din secolul al XIII-lea. Protagonistul bea un elixir și, peste ani, ajunge să se plictisească, exact așa cum va proroci (în 1973) filosoful englez Bernard Williams (pomenit de mine în nota precedentă). Fosca epuizează evenimentele și trăirile semnificative, dorințele categorice, în terminologia lui Williams, și constată că o viață nesfîrșită nu are nici un sens. Ceea ce dă sens vieții e moartea.

Cam tot acum am citit povestirea lui Jorge Luis Borges, Nemuritorul. Mi-a rămas în minte chipul unui bătrîn complet epuizat. Și am înțeles că nu-i nici o scofală să fii Homer și să scrii Iliada și Odiseea. În special, veșnicia e nașpa.

Nu de mult am mai dat peste un cvasi-nemuritor în Posibilitatea unei insule de Michel Houellebecq. De fapt, este vorba de un șir de clone (Daniel 1 - Daniel 24). Identitatea protagonistului nu se păstrează în timp (doar formula ADN) și fiecare personaj-clonă are o memorie proprie, deci o viață proprie. ”Naratorul” pare destul de scîrbit de existența lui.

Din eseul lui Bernard Williams, ”The Makropulos Case: Reflections on the Tedium of Immortality”, aflu că scriitorul ceh Karel Čapek a redactat o piesă de teatru despre o femeie de 42 de ani (Elina Makropulos) care încearcă din curiozitate (și inconștiență) un elixir, trăiește încă 300 de ani (atît durează efectul elixirului de viață lungă) și, la capătul acestui răstimp, cînd este copleșită de plictis și nu mai înțelege nimic, fiindcă nimic nu o mai interesează, refuză să mai bea elixirul și moare.

Din toate aceste întîmplări nefericite deduc axioma că este foarte fain să mori, dacă se poate cît mai devreme, și că o viață infinit de lungă (chiar în deplinătatea puterilor) reprezintă o imensă nenorocire. Feriți-vă de elixir!


P. S. Cred că am citit cîndva și o carte despre un jidov rătăcitor, dar nu-mi mai amintesc autorul...

P. S. 1. În imagine, Marc Chagall (1887 - 1985), The Wanderinj Jew (1923-1925).


Citiţi în continuare!

joi, 9 iunie 2016

Dacă ați trăi etern, după cît timp v-ați plictisi?



Mă gîndesc la articolul lui Bernard Williams despre ”Makropulos Case”... Filosoful crede că un individ care ar trăi etern s-ar plictisi negreșit și, de la un moment încolo (dar cum decidem, totuși, în care moment?) i s-ar urî cu viața, deși nu ar mai avea cum să evadeze din ea. Nu sînt sigur de adevărul lui Williams.

Dacă eternitatea plictisește, iar nemuritorul sucombă în plictis, faptul ar trebui să fie valabil și pentru o viață de o lungime obișnuită. Și dacă în viața obișnuită cineva (ca Flaubert, să zicem) reușește să nu se plictisească (făcînd mereu și mereu unul și același lucru), să evite impasul lui Pascal (rezolvat prin divertisment), atunci de ce s-ar plictisi într-o viață de zece ori mai lungă sau, fie, chiar într-o imposibilă viață infinită? Nu știu dacă există plăceri finite (cele senzuale, probabil) și plăceri inepuizabile, euforii pierdute, precum în basmul cu personajul care ascultă vreme de secole (și crede că a trecut doar o clipă) cîntecul fermecat al unei păsări. Știu doar că plăcerile diferă între ele și cer un singur lucru: să nu exagerezi.

Prin urmare, și eternitatea depinde de om. Cineva scrie de dimineață pînă seara și nu se plictisește. Altul citește ceea ce a scris primul și, după un ceas, moare de urît. Cine-i de vină? Primul sau cel din urmă? Înclin să cred că vina aparține exclusiv și în totalitate plictisitului. Ar fi trebuit să se apuce și el de scris...

Mi se pare greșită și sugestia că plictisul este alungat de o moarte văzută întotdeauna ca iminentă. Moartea ar da sens vieții. Am trăi sub amenințarea ei și asta ne-ar face să nu ne plictisim. Dar - cu prea puține excepții - oamenii nu trăiesc ca și cum ar trebui să moară chiar a doua zi. Dimpotrivă. Oamenii trăiesc ca și cum ar fi nemuritori.

Deci, importanța a ceea ce fac acum nu vine din conștiința că s-ar putea să mor imediat după...


P. S. În imagine: Philippe Rabagnac, La chute d'Héphaïstos.


Citiţi în continuare!

luni, 6 iunie 2016

Un pește bătrân-bătrân și doi peștișori mai tineri



David Foster Wallace a ținut odată un speech în fața absolvenților unui colegiu prestigios (Kenyon College) și a început, bineînțeles, cu o anecdotă.

Povestea sună precum urmează: doi pești mici-mici înotau, așa, fără un scop precis, privind peisajul și ferindu-se de viermișorii pescarilor. Discutau ba de una, ba de alta, așa cum discută peștișorii între ei, mai ales când se simt în puteri și au preocupări metafizice (analizau, printre altele, propoziția ”nu-i adevărat că nimic nu este adevărat” și se întrebau - fără să se poată decide - dacă este formulată în metalimbaj sau nu).

Brusc, cineva i-a strigat pe nume și cei doi peștișori s-au întrerupt din conversația lor animată și au privit undeva în fața lor. Au zărit, astfel, un pește bătrân-bătrân și s-au întors cu mult respect către el, fiindcă - în lumea peștilor - tinerii au o adevărată venerație față de peștii mai în vârstă (și mai înțelepți). De sub niște mustăți stufoase, bătrânul somn le-a adresat un ”Salut, băieți!” și apoi i-a întrebat fără să aștepte răspunsul: ”Cum este apa?”. A dat puternic din coadă și s-a dus în lumea lui...

Când venerabilul s-a îndepărtat suficient, unul dintre peștișori a izbucnit mirat: ”Dar ce mama naibii mai este și apa?”.

Anecdota nu are neapărat o morală. Dar dacă i-am căuta una, aș rezuma-o printr-o exclamație la fel de cuprinzătoare ca și întrebarea peștișorului: ”Uite-așa înveți lucruri noi!”.


P. S. În imagine: Beth Conclin, Ophelia.


Citiţi în continuare!

miercuri, 1 iunie 2016

A patra modalitate de a atinge profunzimile gândirii



Am comentat până acum trei modalități de a exersa și de a vădi celorlalți profunzimea nu numai într-un discurs filosofic (prin definiție, profund), dar și în gândirea privată, în gândirea de zi cu zi, în conversațiile curente.

Voi vorbi, deci, în această notă despre o a patra modalitate. Și anume despre tautologie. Ea seamănă într-un fel (sau chiar în mai multe) cu enunțarea unei lapalissade, fără a se confunda însă cu lapalissada, în cazul căreia se poate bănui un impuls ironic, umanist, așadar, și al cărei efect este sesizarea unui adevăr rămas pentru o vreme destul de îndelungată perfect ascuns.

Diferența dintre lapalissadă și tautologie vine din faptul că o lapalissadă produce, de obicei, în cazul indivizilor cu oarece umor, un simțământ de veselie, în timp ce tautologia mizează în întregime pe efectul seriozității cuvioase, pe solemnitate. Lapalissada ne amuză. Tautologia ne face să izbucnim în plâns. Ea subliniază, astfel, adevărul prețios că unele lucruri nu pot fi luate în râs și recomandă păstrarea cu strictețe a gravității și reculegerii. Tautologia impune resemnarea solemnă.

Autorii de tautologii, tautologiștii să le zicem, se află într-un război vechi și niciodată stins cu gânditorii cinici, cu gânditorii care nu au nimic sfânt, cu iresponsabilii. Universul tautologistului se compune din lucruri fixe, din axiome imuabile, din Idei / Forme și valori (aici și numai aici se află Adevărul, Frumosul și Binele). Este un univers platonist. Pe de altă parte, universul cinicului nu conține nimic etern, este o colecție de indivizi variabili, mobili, o adunătură de himere care evoluează într-o direcție necunoscută. Într-un cuvânt, este un univers nominalist.

Lapalissada este surprinzătoare, te ia pe nepregătite, te scutură de rutine, de stereotipii. În schimb, tautologia te încremenește. Ea ilustrează, în modul cel mai propriu, profunzimea însăși, scopul aproape imposibil de atins al oricărui filosof care își merită numele, titlul și posteritatea.

Cum știm, cea mai bună definiție este exemplul. Prin urmare, să venim și la exemple, nimic nu este mai grăitor decât un exemplu cu adevărat grăitor, lucru pe care până și Immanuel Kant, în paguba lui, l-a ignorat (cf. Critica rațiunii pure, passim).

Deci:

1. ”Nu uita, trecătorule, care privești fără să vezi, și eu am fost ca tine, nu peste mult și tu vei fi ca mine” (prosopopeea defuncților).

2. ”Poporul român (urmașul legitim al geților 'care se cred nemuritori') a avut dintotdeauna dușmani nemiloși, care au încercat fără spor să-l zdrobească în picioare, dar Dumnezeu este mai puternic și mai nemilos decât orice dușman al poporului român” (prosopopeea unui român în viață).

3.”Nimeni nu este veșnic. La sfârșitul vieții, toți vom muri” (prosopopeea popilor).

4. ”Un om nu valorează nimic, dar nimic nu este mai valoros decât un om” (Omul valoros).

5. ”Finalitatea vieții în univers este apariția unei ființe în stare să vadă universul exact așa cum este; dacă universul ar fi diferit, n-ar mai fi posibil să fie observat exact așa cum este, fiindcă ființa în stare să-l observe exact așa cum este n-ar mai fi în stare...” (principiul antropic).


P. S. În imagine: André Martins de Barros (n. 1942): L'homme érotique.


Citiţi în continuare!