luni, 30 mai 2016

Nimic nu este de crezut. Cum se naște o profunzime



Dintre apostoli cel mai simpatic trebuie să fi fost - și mi-a fost - Toma Scepticul. Nu mă îndoiesc că necredinciosul nostru știa obiecția / argumentul prin care este înfundat orice sceptic stricto sensu.

Argumentul sună așa:

”Dacă nimic nu e de crezut, atunci nu e de crezut nici faptul că nimic nu e de crezut, deci, poți să nu crezi și să crezi măcar acest fapt că nu e de crezut că nimic nu e de crezut, fiindcă nimic nu e de crezut”. Argumentul împotriva scepticilor nu instituie, totuși, un trebuie (ci doar un: ”dacă ai chef să crezi, atunci crezi și gata”) și nu se referă la toate opiniile împărtășite de bieții muritori. Oricât de ingenios, argumentul nu-l obligă pe apostol să creadă dacă nu vrea să creadă, ci îi oferă doar posibilitatea credinței.

Nu sunt deloc sigur că rândurile de mai sus au vreun sens, dar ce mai contează? Oricum, insul uman este condamnat să creadă și când se întâmplă, rar de tot, să nu aibă o opinie în care să creadă, împrumută una de la vecin, iar dacă vecinul e filosof nici nu se mai obosește s-o verifice.

Asta îmi aduce aminte de sofismul lui Sartre: ”ești condamnat să alegi, chiar dacă nu alegi, fiindcă faptul de a te abține să alegi este tot o alegere”.

Cum ar veni: aleg să nu aleg, deci aleg. Dar dacă nu alegi o femeie și zici că, prin însuși faptul de a nu alege o femeie, ai ales, totuși, ceva (la fel de prețios), și anume libertatea, riști să rămâi ca măgarul lui Buridan (care și el s-a abținut să aleagă), rămâi, deci, liber și mort de foame între două brațe identice de fân, între două brațe dalbe de fecioară.

În consecință, credeți și optați, dar numai dacă aveți convingerea că nu aveți chef să aveți chef...


P. S. În imagine, ilustrul măgar litografiat - într-o tiparniță din Epinal - sub titlul (suprarealist avant la lettreNymphe aérostatique sortant de figurer à l'opéra (sec. XIX)


Citiţi în continuare!

miercuri, 25 mai 2016

Tot ce trebuie să știi pentru a gândi din ce în ce mai profund. Pasul trei



Am vorbit ieri despre două modalități de a deveni profund fără nici cel mai mic efort de gândire sau de voință: prima constă în fabricarea de paradoxe, a doua în confecționarea de tautologii (lapalissade). Și unele, și celelalte au, precum găurile negre din fizica teoretică, o dimensiune zero, dar o putere se sugestie și de absorbție infinită.

Voi da câte un exemplu recapitulativ din fiecare:

1. ”Femeia este enigma pe care orice bărbat o dezleagă numai și numai după consumarea tragediei”.

2. ”Cavalerul La Palice a murit joi. Dacă ar fi murit vineri, ar fi trăit cu siguranță mai mult”.

În însemnarea de față, voi prezenta o modalitate la fel de ingenioasă, a treia, al cărei autor a fost un mare filosof neamț din secolul 20. Nu-l voi numi în această notă grăbită, întrucât prin sintagma ”neamț din secolul 20”, se înțelege imediat că e vorba de un mare filosof neamț din secolul 20, care a trăit îndeosebi în secolul 20 și care, dacă n-a murit în 1976, la vârsta de 87 de ani, în urma unui atac de cord, mai trăiește, probabil, și azi, în memoria pioșilor lui discipoli.

Filosoful neamț a inventat sacrificarea (cf. latinescul: sacer, sacra, sacrum, de unde și ”osul sacru” în critica teoriei critice contemporane), a inventat, deci, sacrificarea (deci, sacrificiul, cf. substantivul latin sacrificium, sacrificii, de unde expresia lui Blaise Pascal ”sacrificium intellectus”) a inventat, deci, sacrificarea profunzimii printr-o interogare (Fragen) perseverentă, care pătrunde în afund și își urmărește interogatul (Befragte) fără să cedeze oboselii sau plictisului. Cum ar fi (ofer un prim și ultim exemplu și menționez, totodată, că pastișa îmi aparține):

3. ”Dar ființa (Sein), ce este ființa (Sein)? Ce este acel ceva pe care grecii din epoca lui Parmenide l-au numit ființă (to eon) și care se dă numai printr-o interogare originară a originii? Și, punând această întrebare, întrebăm implicit cine este cel care ridică și îngrijește (sorgen) întrebarea cu privire la ființă (Sein)? Care este raportul lui cu ființa și care este raporul ființei cu el, dar și raportul ființei cu ea însăși? Este el cumva la înălțimea acestei interogări (Fragen) sau, în realitate, se situează în exterioritatea întrebării originare, dincoace de ea și în postumitatea ei decăzută? Căci ființa survine întotdeauna cu mult înaintea celui care întreabă. Prin urmare, numai punând întrebarea (Frage) cu privire la ființă, întrebi într-un mod autentic și sesizezi originaritatea acestei întrebări. Așadar, întrebăm: în esența ei originară, ce este ființa? La această întrebare radicală, există un singur răspuns radical: Ființa? Este ea însăși!”.

Cu aceasta închei aici și vă las să exersați, nu înainte de a preciza că Nigel Warburton, un filosof ce a fost exclus din mediul academic englez, pretinde - într-o lucrare tradusă și în românește - că adevărata profunzime constă în a răspunde la întrebări și nu în a le repeta la infinit. Ceea ce, după cum am putut remarca, nu este cazul marelui filosof neamț...


P. S. În imagine: Wilhelm Heinrich Otto Dix (1891 - 1969), Bildnis der Journalistin Sylvia von Harden (1926).


Citiţi în continuare!

marți, 24 mai 2016

Cum să devii profund în cinci pași (astăzi primii doi)...



Mai ales la filosofi, dar și la unii literați norocoși (precum Octavian Paler), întâlnim ziceri care ni se par de o profunzime umilitoare.

Când citim o astfel de profunzime, ne simțim tot mai mici și, uneori, dacă nu chiar întotdeauna, ne străbate un frison de invidie fix pe șira spinării, mai precis de-a lungul nervului cerebro-spinal. Nu-i drept! Lumea este un loc al injustițiilor.

Când a creat universul (acum vreo 15 miliarde de ani, în opinia lui Stephen Hawking), Dumnezeu s-a comportat cu totul arbitrar. N-a urmat nici o logică, nici măcar bunul simț. Blaise Pascal, Leon Chestov au mirosit acest adevăr. Creatorul se comportă întotdeauna după bunul Său plac, în disprețul oricărei logici omenești.

De pildă, la împărțirea istețimilor, unii (aleșii) au primit totul și ceilalți (majoritatea proletară, noi adică) absolut nimic. Aleșii se exprimă numai și numai în profunzimi și nouă nu ne rămâne decât să ne smerim. De îndată ce primii grăiesc, cădem într-o muțenie admirativă și, în același timp, resentimentară. În timp ce abisurile gândirii aparțin unei elite (proprietarii de latifundii inteligibile), noi trebuie să ne mulțumim cu superficialitatea pășunilor. Suntem sclavii celor dintâi și asta nu ne convine. Și îi iubim, îi slăvim cu un soi de ură neputincioasă.

Ce este o profunzime? Definiția e de o simplitate uimitoare: o profunzime este o propoziție (mult mai rar o frază) incomprehensibilă, care dă de gândit vulgului profan. Când întâlnim o astfel de propoziție ne încearcă imediat suspiciunea că autorul a ghicit ceva care, omului de rând, i-a rămas și îi va rămâne pe vecie inaccesibil.

Să vin și cu un exemplu. Citez din fenomenologul Max Scheler:”Omul este mult mai mult și mult mai puțin decât știe că este”. Bineînțeles, înainte de nașterea filosofului, nimeni nu se gândise la chestia asta. Omul credea cu naivitate că știe precis cine este și că este exact atât cât este, nici mai mult și nici mai puțin. Fals! Omul e un mai mult și, concomitent, un mai puțin decât estimează cu mintea lui puțină. A fost nevoie de intuiția și de verbul lui Max Scheler pentru a înțelege, în sfârșit, secretul omului.

Cum se compune o profunzime? Acesta este, desigur, un mister insolubil. Profunzimea vine dintr-o inspirație, dintr-un tărâm al stihiilor, situat dincolo de granițele lumii sublunare, și e menită să inspire o groază admirativă în muritori. Dar când nu vine dintr-o inspirație de dincolo de om (inspirația fiind ceva atât de rar încât poate fi numărată în milenii), înseamnă că profunzimea se construiește binișor, pe o cale industrioasă, accesibilă și indivizilor obișnuiți.

Voi construi pe loc câteva profunzimi în scopul de a vă destăinui procedeul. Se ia mai întâi un concept și i se caută opusul: viață - moarte, iubire - ură, naștere - deces etc. În al doilea rând, se afirmă că unul este, în realitate, celălalt. Prin echivalarea celor două concepte se ivește negreșit o profunzime, adică un paradox, o coliziune.

De exemplu:

1. ”Iubirea este cea mai rafinată specie de ură”.

2. ”Adevărata adâncime e să fii superficial” (cf. și André Paul Guillaume Gide: ”cel mai profund lucru la om este pielea”).

3. ”Supunerea e cea mai înaltă formă de libertate” (cf. sfinții).

4. ”A fi contemporan, adică ultimul derivat al umanității, înseamnă a fi concomitent cu o origine” (se poate adăuga adjectivul ”radicală”, termen care sugerează mereu un plus de mister, originile fiind, după cum știe orice prof de filosofie, de multe feluri (cf. Giorgio Agamben).

5. ”Suferința va mântui omul” (cf. sado-masochiștii).


Ceva mai greu de redactat sunt lapalissadele, adică tautologiile. O lapalissadă este o evidență care produce râsul: ”Cu un sfert de oră înainte de a muri, La Palice era încă în viață”. Dacă n-ar fi murit în 24 februarie 1525 (la Pavia în Italia), cavalerul La Palice ar mai fi viu și nevătămat :)

Iată o lapalissadă dintr-un articol despre moarte redactat de Thomas Nagel: ”Nici unul dintre noi n-a existat înainte de a se naște (ori de a fi conceput)”.

În încheiere îmi permit să spun doar atât: ceea ce nu ne-a dăruit Dumnezeu, când a născocit lumea, e bine să ne luăm singuri...


P. S. În imagine: Albert Anker (1831–1910): Le vieux buveur d'eau de vie (Schnapstrinker) (1900).


Citiţi în continuare!

duminică, 22 mai 2016

Ce-i poate trece prin cap unui biet păcătos



După cum bine știm, la Judecata de Apoi vom fi prezenți cu toții, în forma noastră cea mai bună.

Un teolog isteț a estimat că vom învia la o vârstă tânără (nici prea cruzi, nici prea copți), chiar dacă am avut parte de o viață mai lungă. Vom avea, așadar, toți dinții în gură, vom fi elastici, hirsuți, într-un cuvânt, compleți și, mai cu seamă, sănătoși etc. Cervantes va avea două mâini, Shakespeare va avea plete, Joyce va vedea cu atâta limpezime încât va putea trece ața prin ac, Borges va citi cu ochii lui toate cărțile pe care le-a pierdut din pricina orbirii, nu vreau să insist, lucrul mi se pare evident. Din păcate, nu prea vom avea timp și bună dispoziție (cine e fără de păcat să ridice primul piatra!), Judecata va începe în mod oficial și va fi riguroasă, chiar dacă, până la urmă, așa cum sperăm în unanimitate, nimeni nu va fi trimis în iad și toți vom bea limonadă, vom ciuguli cozonac și ne vom veseli în rai.

Dar dacă toți vom fi judecați și cântăriți, asta înseamnă un lucru simplu, și nume acela că nimeni nu va scăpa fără examen. Fraza este tautologică, desigur, dar tautologia vrea să sublinieze un fapt surprinzător, cel puțin pentru mine, nu m-am gândit la el decât în această dimineață, pe când ascultam omilia părintelui de la Sfântul Nectare, cred că v-am mai spus despre el, este un preot chipeș și extrem de erudit, ba și glumeț, citează și din Macbeth, iar astăzi a folosit un fragment semnificativ din romanul lui Roberto Bolaño, 2666. Titlul n-are nici o legătură cu numărul Fiarei și, la urma urmelor, un titlu nici nu trebuie să aibă vreo legătură cu ceva, e un titlu și atât, așa e obiceiul la cărți, să poarte un titlu. Dacă s-ar putea, J. M. Coetzee s-ar dispensa de titluri și ar lăsa coperta romanelor proprii albă, imaculată precum lâna mioarelor la adăpătoare, precum dinții Sulamitei (cf. Cântarea cântărilor). Așa a mărturisit într-un interviu și înclin să-l cred.

Deci, pe când părintele rostea propoziții din 2666 și le explica meticulos auditoriului, am prins momentul și m-am întrebat (probabil că împins de necuratul) ce se va întâmpla la numita Judecată de Apoi cu sfinții, da, cu sfinții, ca să vedeți ce-i poate trece nechibzuitului prin cap: vor fi exceptați au ba, îi va trece Judecătorul prin ciur și prin dârmon și pe ei sau le va deschide fără multă vorbă porțile (acum ferecate!) ale raiului? Când mi-am dat seama de răspunsul corect, am presimțit o nenorocire, m-a luat cu frison, s-a lăsat peste mine brusc un soi de beznă, și n-am putut să mai gândesc nimic o vreme, cam cât ai spune de 12 ori (chiar de 13) ”vae misero mihi, vae, vae, vae!”.

Problema teologică și eschatologică nu are decât o singură soluție corectă și o infinitate de soluții incorecte. Astăzi voi prezenta soluția corectă. Sfinții și Fericiții sînt / au fost oameni. Sfântul Augustin e doar fericit (la teologii ortodocși), sfântul Thoma de Aquino e sfânt plin (la toți teologii, atât catolici cât și ortodocși), sfântul Arius, ereticul, este sfînt (dar numai la teologii din Biserica ariană, canonizarea ereticului paradigmatic s-a petrecut în 2006). Există, după cum observăm cu stupoare, grade și nuanțe în sfințenie, deși sfințenia e una singură, o ai sau nu o ai, tertium non datur, cum ar zice logicienii medievali.

Prin urmare, sfințenia este o chestie de perspectivă și de amploare strict omenească. Niște indivizi se sfătuiesc și decid la un Sfânt Sinod, la un conciliu solemn, sau într-o simplă ședință de lucru, cu privire la statutul postum al altor oameni. Stabilesc provizoriu un titlu. Singura deosebire dintre ei este faptul că primii sînt vii și ultimii sînt morți. O axiomă dogmatică afirmă: nu poți fi sfânt în viață. Asta încă nu s-a întâmplat nicăieri, abia după moartea lui Ștefan cel Mare, moldovenii l-au socotit ”sveati” (sfânt).

În consecință, sfințenia reprezintă rezultatul unei deliberări și al unui acord între oamenii de specialitate. Pot greși specialiștii, experții în sfințenie? Se pare că da, de vreme ce nu se înțeleg nici ei între ei. Nu contează. Tot omul va fi judecat fără părtinire, cu dreaptă măsură, la estimarea finală. Inclusiv sfinții și fericiții.

Abia îndrăznesc să mai ridic o sfioasă întrebare; poate un sfânt să ajungă, prin hotărârea Judecătorului absolut, în iad? Întrebarea e serioasă, chiar dacă stilul și îndrăzneala exprimării pot să pară frivole.


P. S. În imagine:Jan van Eyck (c. 1390 - 1441): San Girolamo nello studio (c. 1435).


Citiţi în continuare!

vineri, 20 mai 2016

Nu fi prost, nu te lăsa ucis, ia și citește!



Ieri fui pă teren, să văz cultura română, să mă edific, să vâr știință în mentalu' meu.

Așadar:

1. libraria din Podu Roș = desființată de 25 de ani.
2. anticariatul de la Casa Cărții = deființat.
3. librăria Mihai Eminescu = desființată de 10 ani.
4. librăria de la Super Copou = desființată.
5. AvantGarde pe Lăpușneanu = desființată.
6. librăria de la Țesătura = desființată

În schimb, avem în Palas două librării noi: Librarium și Cărturești. În Piața Unirii: Humanitas. Minus 6 plus 3 = minus 3 (minus trei). În termeni aritmetici, zestrea Iașilor a crescut în ultimii douăzeci de ani cu minus 3 librării. Asta seamănă cu rata natalității în Europa: 2 se nasc și 7 mor. Orice am face, creșterea e negativă. Tare și matematica asta: aduni și tot îți dă cu minus.

Fenomenul desființării librăriilor este general în România. Dispar locurile de unde poți cumpăra cărți. În unele orașe mai mici, nu mai există nici un magazin de cărți, nici o dugheană amărâtă.

Discuție cu o doamnă librar de la Junimea: ”Salariul nostru depinde de vânzări. Vânzările de luna trecută acoperă 67 % din retribuție. Punct. Ca să primim un salariu întreg, ar trebui să vindem de două ori mai mult”. Nu știu cât e un salariu de librar, dar îmi închipui (fiindcă am o forță imaginativă ieșită din comun) că nu e unul de senator. Și nici măcar de pensionar MAN.

Cumpărai și cărți, fiindcă simpatizez doamnele librar, nu fiindcă aș fi un mare cititor. Luai dintr-un foc:

1. Joseph-Maria Bochenski (polonez, dominican, logician), Manual de înțelepciune, traducere de Mircea Petean, Cluj: Editura Limes, 2015, 122p., 15 lei. Citez din Tabla de legi a lui Bochenski (de la sfârșitul cărții) axioma 2.01:

”Nu fi prost; nu te lăsa ucis!” Asta mi-a adus aminte de sapiența românească: ”La plăcinte, înainte! / La război, un pas îndărăt!”

2. Delia Marga (ed.), Filosofia americană, volumul 1: Filosofia contemporană, mai mulți traducători, Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2014, 438p., 38 lei. Volum neîngrijit, articole prost traduse, corectură inexistentă, lucru de mântuială...

3. Thomas Nagel, Ce înseamnă, oare, toate acestea?, traducere de Mircea Dumitru, București: Humanitas, 2014, 114p., 22 lei. Este a doua traducere a cărții lui Nagel. O am și pe prima, apărută prin 1994 la Editura ALL. Posed și o versiune PDF după ediția exploratorie, din 94. În filosofia autohtonă, Nagel n-a prins...

4. Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator. Proză polițistă, traducere de Dinu Flămând, București: Humanitas, 2015, 37 lei. Un detectiv hiperisteț, care prinde vinovatul doar moțăind într-un fotoliu, fără să se deplaseze la locul faptei, asemenea vestitului Isidro Parodi (acesta pansionar într-o pușcărie) imaginat de cuplul Borbioy...

Și uite-așa, frați cititori, dădui milionul :)

Mâine va fi o nouă zi de cercetare empirică. Merg și în Țicău, și în Galata, poate s-a înființat / desființat și acolo vreo librărie...


P. S. În imagine: Ramon Casas i Carbó (1866 - 1932): Jove decadent (1899).


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 mai 2016

Te-apucă milele...


Trec zilnic pe lângă (cel puțin) două librării, mai și intru, când am parale și mă interesează un titlu, când n-am, mă uit în vitrină sau admir librăreasa, nu fără a-i plânge de milă, e nașpa să fii librar astăzi, în România, vinzi doar creioane, ascuțitori și poze cu Arsenie Boca, mori de foame și de urât. Iar pe mine mă năpădește vinovăția.

Oamenii cumpără tot mai puține cărți, se citește frugal, doar ce recomandă doamna învățătoare la clasa întâi, sau nici măcar atât, nu se mai citește deloc, deloc, cititul a devenit o chestie caraghioasă, doar pentru babe și moși, când nu se ciorovăiesc între ei și nu au o criză de reumă.

Faptul că lumea e săracă și disperată nu a reprezentat niciodată o scuză. Dacă vrei cu tot dinadinsul să citești, mergi la bibliotecă și împrumuți, mai cauți o carte în PDF, faci ceva, te descurci, dar la noi nația română atotbiruitoare, pavăza creștinătății, nu mai vrea pur și simplu să citească, a luat un virus, a prins o fobie, o indispoziție masivă față de obiceiul de a citi. Librăriile sînt goale, nimeni nu mai mângâie cotoarele, bibliotecile au vizitatori doar în sesiune. E jale! Te apucă milele, vorba lui Tudor Arghezi, lacrimile și mânia. Asta fuse România? Pe vremuri a fost altfel. Știu pentru că am văzut. Oameni bătându-se de la cărți...

Iar eu mă simt, cum am spus, vinovat. Nu-mi vine acum să enumăr beneficiile cititului, mă adresez de fapt unor cititori, poate mai îndârjiți și mai subtili decât mine, și tocmai asta mă roade. Cititorii se încurajează ei între ei, bloggerii se ”întreglosează”, cum spune Montaigne într-un eseu, pe FB, toți prietenii mei semnalează titluri, și titluri, și titluri, dar efortul e în deșert, ne mișcăm într-un cerc foarte restrâns, tot mai restrâns, pe cale de dispariție.

Faptul că am un blog unde cogitez despre cărți nu mă consolează câtuși de puțin, faptul că scot citate semnificative din 2666 și le postez pe FB e ca și cum aș avea un picior de lemn (nefricționat) și l-aș da cu lac sau, și mai bine, i-aș da foc, ca să mă încălzesc, s-a făcut frig în casă și nu strică să ai un picior de lemn, ca Ahab, după ce te încălzești, îți cumperi unul nou (sau două, să ai și de rezervă, dacă va fi crivăț, zloată, nămeți în iunie?).

Persoanele cu influență reală în naturelul simțitor al românului discută despre politică și nătărăi sau, în cel mai bun caz, despre ei înșiși. Crâșmele sînt pline, lumea se distrează, poeții privesc stelele, păsărelele cântă. E o feerie - de nu pot s-o descriu - peste tot. Dar asta nu mă împiedică să mă simt și să fiu vinovat...


P. S. În imagine: Jean-Jacques Henner (1829 - 1905): La liseuse (La femme qui lit), 1883 (recto).


Citiţi în continuare!

Pata de vin


Să citim cu optimism următorul argument formulat cândva de către filosoful Thomas Nagel (în articolul intitulat cu mult umor The Absurd, 1971):

(1) Viața este un șir finit de evenimente (foarte vag) legate unul de celălalt.

(2) Un eveniment se justifică printr-un eveniment concomitent sau ulterior (scop, finalitate): muncim pentru a câștiga bani, câștigăm bani pentru a cumpăra mâncare la copii, cumpărăm mâncare la copii pentru ca zișii copii să nu moară de foame, să poată urma școala, să facă la rândul lor copii etc. etc.

(3) Dar dacă viața constă dintr-un șir finit de evenimente care justifică un eveniment anterior (mâncarea, viața, școala justifică munca), cel puțin un eveniment rămâne fără nici o justificare, ultimul, cel puțin unul nu poate fi justificat nici de tot ceea ce s-a petrecut până la el și nici de tot ceea ce (va) decurge din el (dacă mai decurge ceva): moartea.

(4) Un eveniment inevitabil curmă, după cum putem mereu observa (mai cu seamă la ceilalți), lanțul justificărilor.

4. Prin urmare, viața nu are sens (este absurdă).

Precizez că argumentul lui Nagel nu este neapărat valid și nici concludent, ceea ce filosoful știa, de altfel, foarte bine. Putem încerca, așadar, un optimism prudent...


P. S. În imagine: Francine Van Hove (née à Paris en 1942): Tache de vin.


Citiţi în continuare!

marți, 17 mai 2016

O poveste spusă de un înțelept, plină de zgomot și furie



Duminică dimineață, pe la 7 AM, m-am dus la biserica Sf. Nectarie (basilica, în stil moldovenesc, este situată chiar lîngă Piața Alexandru), să ascult liturghia și, mai ales, predica. Au un preot foarte pătrunzător. Virtuos. Chipeș. Drept. Preotul ne-a privit mai întîi în ochi, pe fiecare în parte și apoi pe toți laolaltă, cu un zîmbet amuzat, a șezut un minut pe gînduri, a clipit de cîteva ori, și apoi, cu glas inspirat, ne-a grăit așa (reproduc întocmai):

”Frați creștini, mielușei ai Domnului, au nu suntem toți praf și cenușă în fața lui Dumnezeu? Au nu sîntem toți numai niște bieți păcătoși și niște netrebnici? Au nu sîntem toți niște insignifianți, niște saci plini de fumuri, de iluzii și deșertăciuni? Cum să nu? Cum să nu? Vai nouă! Amar de acest univers care mai are de trăit doar vreo 10 miliarde de ani! Ce-i viața? O clipă și nici atît. Ce-i lumea? O clipă și nici atît. Viețile noastre n-au nici un sens. Trăim și ne zbatem în deșert și nimic nu ne mulțumește, nimic nu ne satură. Vai nouă! Vai, vai, și iar vai!

În acest moment culminant, preotul a făcut o pauză semnificativă, a închis din nou ochii și s-a uitat (pe sub gene) la noi ca să vadă efectul. Mulțimea gemea îndurerată. Trei femei leșinaseră. Un credincios le dădea cu săruri pe la nas și le punea picături (Tobradex) în ochi.

Preotul a tresărit, s-a contorsionat de suferință și povară și, într-un elan duhovnicesc, și-a reluat discursul cu același glas surd, inspirat, suitor, vaticinar: ”Frați creștini, mielușei și oițe, berbeceii lui Dumnezeu, sus inimile, fiindcă nu-i totul pierdut: există o speranță. Căci iată ce am găsit pe un blogul binecredinciosului Bill Vallicella, Maverick Philosopher, ascultați, dar, și luați aminte:

Prima: trăiți-vă viața ca și cum ar fi, înainte de orice, o căutare a adevărului și virtuții!
A doua: trăiți pe cît cu putință autentic!
A treia: nu uitați că totul poate fi, în același timp, semnificativ și absurd, ”Viata nu-i decît o umbră mișcătoare,/ un biet actor care se-agită și se umfla-n pene în ora lui pe scenă; o poveste spusă de-un idiot, plină de zgomot și furie,/ și fără nici o noimă”; sau, în original: „Life’s but a walking shadow; a poor player / That struts and frets his hour upon the stage,/ And then is heard no more: it is a tale/ Told by an idiot, full of sound and fury,/ Signifying nothing“ (Macbeth, V: 5).
A patra: nu puteți trăi ca și cum constatarea lui Shakespeare ar defini realitatea.
A cincea: căutați și veți găsi!
A șasea și antepenultima: trăiți ca și cum ați fi găsit deja ceea ce căutați!
A șaptea și penultima: nădăjduiesc să veniți și duminica viitoare.
A opta și ultima: pe Bill Vallicella îl puteți citi aici. Notați-vă, dar, adresa. și mergeți cu Domnul. Cînd ieșiți din sfînta biserică, nu uitați să vă faceți cruce, dar cu fața la Sfîntul Altar, nu cu spatele, dragilor!”

Din fericire, n-am uitat nimic, nici măcar citatul în engleză. Îl voi rosti la cursul de Ontologie, peste o oră.

P. S. În imagine: Domenico Veneziano (c.1410 - 1461): Carnesecchi (1435)


Citiţi în continuare!

duminică, 15 mai 2016

Și statuia aceea ieșea din mare...



Veți spune, probabil, că citesc prea încet, că ar trebui să parcurg romanul mai repede, într-un ritm din ce în ce mai accelerat (200 de pagini pe zi, 300, 700 ș.a.m.d.), dar eu am ritmul meu personal și caracteristic (cam 35 de pagini pe oră), cînd vine vorba de Roberto Bolaño, nimeni nu este în stare să citească mai lent decît mine, devin imbatabil, înregistrez valori de lectură negative.

Deci, încă n-am terminat 2666. Și nici nu am de gînd să termin cartea într-o săptămînă, la urma urmelor nu există un început și un sfîrșit în povestea despre fantomaticul prozator Benno von Archimboldi și despre fanaticii lui admiratori, și, oricum, 2666 este un roman neterminat și, în principiu, neterminabil, cînd mai ai foarte puțin de trăit poți începe numai un astfel de roman care se poate încheia oriunde și nicăieri.


Transcriu de plăcere două pasaje:

”Dacă voința avea vreo legătură cu o exigență socială, cum credea William James, și prin urmare era mai ușor să mergi la război decît să te lași de fumat, de Liz Norton se putea spune că era o femeie căreia îi era mai ușor să se lase de fumat decît să meargă la război” (p.20).

Fragment dintr-un vis:
”Și Pelletier o striga pe Norton, și o striga, dar nimeni nu-i răspundea, ca și cum liniștea ar fi înghițit strigătul lui de ajutor. Și atunci Pelletier începea să plîngă și vedea că din fundul metalizat al mării se ridica ceea ce rămăsese dintr-o statuie. O bucată de piatră fără formă, roasă de vreme și de apă, dar pe care încă se putea vedea, foarte clar, o mînă, încheietura și o parte din antebraț. Și statuia aceea ieșea din mare și se ridica deasupra plajei și era groaznică și în același timp foarte frumoasă” (p.102)


P. S. În imagine: Giorgio de Chirico, Les muses inquiétantes (1916).


Citiţi în continuare!

joi, 12 mai 2016

Măgarul merge la însurătoare



Toată lumea a auzit de măgarul lui Buridan și de soarta lui tragică. Precizez în treacăt că numitul Buridan a fost un filosof din Evul Mediu (c.1295 - 1363). Pe lîngă faptul că a avut un măgar (ca orice filosof din Evul Mediu), Buridan a murit înecat în Sena. Cel puțin așa pretinde o legendă - versificată și de François Villon. Buridan a fost pus într-un sac și aruncat în apă. Spre uimirea asistenței, n-a mai ieșit.

Deci, Buridan a avut un măgar. Măgarul lui nu era un măgar ca toți măgarii: gîndea, poseda free-will, era foarte isteț. De aici i s-a tras moartea.

O versiune cît se poate de eronată afirmă că măgarul lui Jean Buridan a murit, fiindcă n-a fost capabil să decidă ce-i mai bine pentru el (într-un moment dificil al vieții lui de măgar filosofic: îi era foame, dar îi era și sete): să bea din găleata de apă sau să mănînce o grămăjoară de fîn / paie. Dacă acesta ar fi fost cazul, măgarul s-ar fi descurcat cu succes, n-ar fi murit de inaniție / sete și ar mai trăi cu siguranță și astăzi: el s-ar fi întrebat pur și simplu dacă setea lui e mai mare, mai presantă decît foamea (și invers). Ar fi băut sau ar fi mîncat în funcție de preferințele sale. Deci, versiunea e logic falsă.

Anecdota spune în realitate altceva. Măgarul n-are voie să prefere. Așadar, i s-au oferit două căpițe / brațe de fîn perfect identice. Cîte fire avea prima căpiță, tot pe atîtea și a doua. Nimic nu le deosebea. Vorba lui Leibniz: erau pur și simplu indiscernabile. Abia acum măgarul a rămas pe gînduri, nehotărît, bleg, și a staaaaaat așa pînă a murit, în cele din urmă, de sfînta foame. A murit fiindcă impulsul de a gusta din prima căpiță era contracarat de impulsul de a gusta din a doua.

Anecdota este, bineînțeles, apocrifă. Chiar dacă filosoful a posedat un măgar (nici atunci, și nici astăzi nu era o rușine să ai un asin priceput în umanioare), măgarul lui Buridan a murit de moarte bună. Anecdota a fost fabricată de către dușmanii gînditorului francez. Nu aveau păreri concordante în problema libertății.

Dar anecdota e mai veche decît Buridan. La Aristotel, e vorba de un cîine care ajunge la o răscruce și nu mai știe pe unde s-o ia. Nu se poate decide și moare.

Eu am comis o variantă și mai interesantă, pornind de la burlacul lui Bertrand Russell. Implic Omul :)) În deosebire de burlacul lui Russell care nu se va căsători niciodată, eu am ales un burlac care ar vrea să scape de solitudine. Precizez că burlacul meu nu e un preot catolic. Deci, ar putea să se însoare, dacă ar binevoi. Binevoiește. Și plecă în căutarea unei femei. Una are un neg pe nas și o refuză, alta are 70 de ani și merge în cărucior, a treia se ocupă cu studiul filosofiei și e prea luminată pentru burlac.

În sfîrșit, burlacul meu are noroc. Aflat într-o vizită la un marchiz putred de bogat, este întîmpinat de fiicele acestuia. Amîndouă nespus de frumoase. Una: ochi albastru-verzui, cealaltă: ochi albastru-verzui. Una: Sâni, cealaltă: Sâni. Una: binecredincioasă, cealaltă: binecredincioasă. Una: o aluniță sub ochiul drept, cealaltă: o aluniță sub ochiul drept. Burlacul nu mai știe ce să creadă, e de-a dreptul buimăcit. Cere un scotch. Se așază într-un fotoliu. Marchizul îi spune la ureche: ți-o voi da pe cea mai frumoasă, dar trebuie să te anunț că fetele mele sunt gemene și nimic, dar nimic nu le deosebește. Tot ce are una are și cealaltă. Prima se numește Erika. A doua se numește Erika. Așa se numea, de altfel, și mama lor: tot Erika.

Deci, a continuat melancolic marchizul: Care e cea mai frumoasă?

De atunci au trecut mulți ani. Și omul meu încă se gîndește...


P. S. Unii filosofi spun totuși că măgarul ar fi supraviețuit: ar fi optat fără să prefere. Burlacul meu preferă fără să opteze...


P. S. 1. În imagine, Dima Dmitrev. Girls with red flowers.


Citiţi în continuare!

miercuri, 11 mai 2016

2666, Bolaño



Ca tot omul, G. Ibrăileanu a avut o mulțime de ciudățenii. Printre altele nu-i plăceau microbii. Dar nici medicii. Nici mie nu-mi plac medicii și nici microbii, deși tare mă tem că ambele specii, de o perversitate extremă, sînt inevitabile. Fără medici n-am afla niciodată cît sîntem de bolnavi, nu ne-am face griji și am trăi la infinit.

Într-un pamflet celebru, Lovinescu l-a luat în rîs pe Ibrăileanu pentru multiplele lui fobii. Pretindea că istoricul literar ieșean avea pînă și fobie de tramvai. De fapt, Ibrăileanu era boier, locuia foarte aproape de Universitate, și mergea prin oraș cu trăsura condusă de muscal. Și, cu toate acestea, cei doi critici au avut o fobie comună: nici unuia nu i-a plăcut prenumele primit la botez (Garabet, Eugen) și, pe cărți, nu-și puneau decît inițiala. În treacăt fie spus, și Călinescu a fost un fobic. Nici lui nu i-a plăcut prenumele (Gheorghe). Dar nu despre asta vreau să scriu. M-am luat cu vorba.

Mi-am amintit de G. Ibrăileanu în dimineața asta luminoasă, fiindcă mă pregătesc să citesc un roman. Un roman minunat! Cînd voia să recitească Război și pace, Ibrăileanu își lua concediu de la Facultate, cel puțin două săptămîni, anunța din vreme absența de la cursuri, și se pregătea să repete o veche și neîndoioasă bucurie. În vremea lui, Ibrăileanu a fost unul dintre puținii admiratori ai prozei lui Proust (cel puțin în Iași), îl citea cu metodă, avea și un index al pasajelor mai importante din În căutarea timpului pierdut, dar și mai mult, mai presus de orice, i-au plăcut rușii, Tolstoi îndeosebi. Deci, își lua concediu și o îndruma pe soție, mult îngăduitoarea lui Elena, să spună vizitatorilor că nu e acasă. Nici un intrus n-avea voie să-i strice plăcerea. Două săptămîni de bucurie intensă!

Eu, unul, n-am ritualuri de lectură și fobii, dar simt că a sosit timpul să-mi fac. Voi lipsi motivat de la Facultate cam 21 de zile, pînă începe sesiunea de examene. Voi anunța că particip la un congres științific în Uppsala și că am o comunicare urgentă de ținut despre „sensul vieții”. Mă voi întîlni acolo și cu Thomas Nagel. Scopul acestor pretenții mincinoase este, desigur, unul cît se poate de nobil. O, nu voi răsfoi Război și pace. N-am răbdarea lui Ibrăileanu. Voi citi altceva la fel de întins. Și anume...

N-o mai lungesc, așadar. Prin bunăvoința unui medic de microbi, firește, am făcut rost de romanul lui Roberto Bolaño intitulat 2666. Nu poți citi 2666 așa cum citești romanele lui Ken Follett, Stîlpii pămîntului, să zicem. 2666 este o capodoperă, nu un bestseller. Am emoții. Și să nu mă căutați la telefon. Îl voi ține închis. Doar Simona Sora știe ce-i în inima mea :)


P. S. Iată și coordonatele romanului: Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, București: Editura Univers, 2016, 1104p., 3 volume, 149.99 lei.


Citiţi în continuare!

marți, 10 mai 2016

Chipul ei era ca o petrecere de la care au plecat toţi



Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez este, neîndoios, un roman memorabil. În sensul propriu al termenului. L-am citit acum mai bine de jumătate de an (aproape un an a trecut, cred) și încă n-am uitat nici măcar cele mai banale amănunte.

Rar mi se întîmplă așa. N-am o memorie desăvîrșită, slavă Domnului, nu sînt Funes, uit repede și cu plăcere ceea ce citesc. Și nici nu mai am timp să parcurg încă o dată romanele care mi-au plăcut cîndva. Notez că de cele mai multe ori numai amintirea plăcerii (a faptului că un roman mi-a plăcut) se mai păstrează vag în memorie. Plăcerea însăși a lecturii / senzația de plăcere (deși plăcerea înseamnă mai mult decît simpla senzație) - de care îmi amintesc acum - nu mai poate / pot fi retrăită/e. Pentru asta ar trebui să recitesc cartea. Dar tot nu sînt sigur că voi regăsi plăcerea dintîi.

Cu Zgomotul lucrurilor în cădere s-a petrecut totuși ceva ce nu-mi explic. Sau îmi explic mai greu. Țin minte amănuntele. În cele ce urmează mă voi referi numai la unul dintre ele. Să citim acest portret:

”Femeia şi-a dat jos masca [de apicultor], şi-a trecut repede mâna prin păr (castaniu bătând spre blond, tuns cu neglijenţă studiată, pieptănat cu voită nepăsare), m-a salutat fără să zâmbească... (pp.93-94)

Avea cei mai limpezi ochi verzi pe care-i văzusem vreodată, iar pe chipul ei se întâlneau o piele de fetiţă cu expresia unei femei mature, trecute prin multe: chipul ei era ca o petrecere de la care au plecat cu toţii. Nu purta bijuterii, în afară de două diamante micuţe (aşa mi s a părut, că erau diamante), abia vizibile în urechile fine. Îmbrăcată în costumul de apicultor care-i ascundea formele, Maya Fritts m‑a dus la un şopron...” (p.94).

Maya mi s-a părut personajul cel mai interesant din tot romanul. Portretul ei este în mare parte comun: o femeie trecută, probabil, de prima tinerețe: femeia la 30 de ani. Portretul este comun exact pînă la comparația chipului ei cu o petrecere care s-a sfîrșit. Comparația e neașteptată și, recunosc, greu de interpretat. M-a pus pe gînduri. În definitiv, ce insinuează autorul? Că Maya nu (mai) este frumoasă?

Mi-am întrebat prietenii. Cineva a văzut în comparația chipului cu o petrecere de la care au plecat toți invitații sugestia unei frumuseți trecute. Nu sînt sigur că are dreptate, deși nu pot nega îndreptățirea acestei lecturi. Dar eu nu pot vedea pe chipul Mayei decît faptul că femeii nu-i mai pasă de frumusețea ei, încă actuală. Firește, orice interpretare este o ipoteză, chiar dacă unele interpretări sînt mai bune decît altele. Nici una nu-i definitivă.

Tocmai din acest motiv am citat fragmentul. Nu sînt deloc sigur că lectura mea a prins intenția autorului. Mă gîndesc că un cititor ingenios (și mai proaspăt decît mine) va găsi altceva. Eu unul îl aștept (asta este, desigur, o invitație la comentarii)...


Am citat din:
Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Iaşi: Polirom, 2015, 256p., 28.85 lei.


P. S. În imagine: Egon Schiele (1890 - 1918): Frau im orangeroten Kleid.


Citiţi în continuare!

vineri, 6 mai 2016

Silogizări leneșe

Propun să ne jucăm în seara asta (ba și mâine dimineață), construind argumente incorecte și lipsite de temei. Nu e chiar atât de facil să le compui, fiindcă mintea gândește de la sine corect în aproape toate împrejurările care nu implică gândire...

1. Dacă Dumnezeu are, deja, un plan cu privire la om și la viața lui (în acest plan a fost înscrisă și Întruparea), omul e salvat chiar dacă nu face nimic. Și chiar dacă încearcă să facă ceva, viața lui nu primește o semnificație mai apăsată. Prin urmare, acest plan nu-i poate fi de folos, întrucât viața unui om care nu face absolut nimic e lipsită complet de sens. Absența sensului face inutil planul.

2. Până una-alta, omul nu are nici o modalitate de a afla ce cuprinde planul lui Dumnezeu. Dar dacă ar reuși să-l ghicească (printr-o intuiție de ordin mistic), nu i-ar fi permis să-l accepte fără nici un examen. Dacă l-ar primi fără o estimare serioasă, fără să-l cântărească / fără să-l examineze cu mintea lui șovăitoare (și cu liberul lui arbitru ipotetic), ar însemna că omul este fie leneș, fie credul, fie nătâng (ceea ce pare exclus prin însăși definiția omului ca ”animal rationale”) , fie și una, și alta, și a treia (împreună și la un loc).

3. 1. Dacă e leneș, locul lui e în iad - sau, cel puțin, în purgatoriu.

3. 2. Dacă e credul, locul lui e tot acolo.

3. 3. Dacă e nătâng, planul lui Dumnezeu nu-i folosește la nimic.

4. În treacăt fie spus, iadul nu există în planul divin (spun experții).

5. Dacă planul lui Dumnezeu prevede că toți vom ajunge (pe o cale sau alta) în rai, la ce ne-a mai dat mintea și liberul arbitru?

6. Dacă planul lui Dumnezeu este ca toți să ajungă în rai (cum a crezut cândva bietul Origen), de ce l-a mai redactat și dezvăluit (în intuițiile celor aleși)?

7. Prin urmare, planul lui Dumnezeu nu ne folosește la nimic, fie că avem minte, fie că nu (destinația fiind una singură). Dar

8. Dacă avem minte și liber-arbitru putem examina critic planul lui Dumnezeu cu privire la om, ba chiar îl putem refuza (socotind că e inacceptabil).

11. Dacă îl refuzăm, nu ne alegem cu nimic. Și, oricum, omul nu e în stare să conceapă un plan util.

12. În concluzie: viața omului nu are sens. Întrucât: sensul vieții e numai și numai atunci când viața are sens.


P. S. În imagine: Labirint de jucărie. Copiii învață un ”alfabet bilingv” :)


Citiţi în continuare!

joi, 5 mai 2016

Despre sensul vieții cu blîndețe



Într-un articol cunoscut (măcar în unele secte filosofice de azi), intitulat "Religie și respect", Simon Blackburn prezintă o opinie care nu ține seama de ”planul [și vrerea] lui Dumnezeu”.

Deci: ”Există însă o poziție diferită cu privire la sens... [acest fapt] înseamnă să privești numai în interiorul vieții. E vorba de opțiunea imanentă. Se mulțumește cu viața de zi cu zi. Există suficient sens în lumea noastră de muritori - lumea faptelor și experiențelor familiare, chiar banale. În opțiunea imanentă, surîsul unui copil, grația unei balerine, tonul vocilor, emoțiile unui îndrăgostit dau sens vieții. Pentru unii, viața e activitate și împlinire: a urca pe vîrful unui munte, a trece linia de sosire cel dintîi, a identifica un leac / un tratament, sau a scrie un poem. Toate aceste lucruri durează puțin, dar scurtimea lor nu le anulează semnificația / sensul. Pentru a însemna exact ceea ce înseamnă, un surîs nu trebuie să dureze veșnic. Nu există nimic dincolo (sau aparte) de procesul vieții. Mai mult: nu există nici un scop către care toate aceste procese să tindă, dar putem găsi ceva prețios, valoare și sens în procesele însele. Nu există ca atare ceva precum ”Sensul vieții”, dar pot exista multe sensuri într-o viață”

P. S. Citatul este, am precizat deja, din Simon Blackburn, ”Religion and Respect”, in Philosophers Without Gods: Meditations on Atheism and the Secular Life, ed. Louise M. Antony (Oxford: Oxford University Press, 2007), p.190.


P. S. 1 În imagine: Irena Gendelman (artista s-a născut în Ucraina / Crimea, acum locuiește în Israel): Ballerine.


Citiţi în continuare!

miercuri, 4 mai 2016

Zis-a Nesăbuitul în sinea lui: viața nu are sens



Vă rog să considerați următoarele opinii:

1. ”Dacă Dumnezeu nu există, viața nu are finalitate / scop, și, fără un scop, viața nu are sens. Și, în absența oricărui sens, viața nu este decît deșertăciune și lipsă de speranță” (un apologet contemporan).

 2. ”Dacă universul nu este guvernat de un principiu divin: id est de către Binele absolut, toate eforturile noastre pe termen lung sînt lipsite de orice speranță: viața nu are sens” (C. S. Lewis).

Mulți gînditori rezolvă, așadar, problema sensului vieții printr-un apel la asistența lui Dumnezeu. Există o Providență binevoitoare. Sîntem pacienții unui Destin amabil. Cineva a gîndit pentru noi, înainte de noi și pentru (propter, zice Crezul) mîntuirea noastră.

În pofida acestor opinii, unii filosofi (nesăbuitul de care vorbește un psalm) susțin că nu există nici o legătură între Dumnezeu și finalitate / sens. Viața are / nu are sens oricum ar fi, indiferent de prezența / absența lui Dumnezeu. Pentru a da numai un exemplu, voi rezuma rapid argumentul lui Kai Nielsen (a fost profesor la o Universitate din Canada).

Raționamentul lui Nielsen se sprijină pe noțiunea de ”finalitate  și / sau plan ale lui Dumnezeu (God’s purpose or plan)”. Să presupunem că Dumnezeu există și că are un plan cosmic. Avem două (și numai două) posibilități: fie putem, fie nu putem devia de la planul suprem. Dacă nu stă în puterea noastră să-l evităm - dacă planul lui Dumnezeu este suveran și obligatoriu -, atunci tot ceea ce facem în viață nu ține în fond de voința noastră, ci de planul divin. Realizăm / împlinim astfel intenția lui Dumnezeu. Ignorăm intenția noastră, care, oricum, nu are nici o greutate. Vrerea omului nu contează deloc. În acest caz, liberul arbitru devine o iluzie. Nu avem opțiuni. Nu suntem liberi. Nu putem alege, căci am fost deja aleși. Și n-ar trebui cu nici un chip să vorbim de sensurile și intențiile nostre. Pentru că, în realitate, nu sînt ale noastre.

Pe de altă parte, să presupunem că planul lui Dumnezeu nu este suveran (și ineludabil) și că este posibil pentru noi să-l evităm (în urma unei examinări nemiloase). Pur și simplu vom ține seama de el numai sub condiția de a-l valida. În acest caz, spune Nielsen, pînă nu-l judecăm  ca fiind bun / rău și pînă nu ni-l asumăm printr-o decizie personală, nu avem nici un temei să-l considerăm ca fiind al nostru. Prin urmare, ne apucăm să cîntărim planul divin. Dacă ne convine îl acceptăm, dacă nu, nu. Dacă îl socotim bun și îl acceptăm, planul devine de fapt al nostru. Opțiunea depinde de judecățile noastre de valoare. Dumnezeu se vădește, în fond, inutil.

Altfel spus, argumentează Kai Nielsen, ne confruntăm cu o dilemă. Sau putem devia de la planul lui Dumnezeu (putem să nu ținem seama de el) sau nu putem (oricît ne-am strădui). Dacă nu putem devia de la planul lui Dumnezeu, atunci viețile noastre sunt lipsite de sens fiindcă, de fapt, scopurile și obiectivele nu ne aparțin. Pe de altă parte, dacă putem devia de la planul lui Dumnezeu, avem temei să ne supunem planului divin numai și întrucît l-am socotit ca fiind bun (și preferabil). Dar dacă putem estima în mod liber în ce măsură planul lui Dumnezeu este bun, atunci Dumnezeu nu ne determină sensul și semnificația vieților noastre. La urma urmelor, acestea depind numai și numai de noi înșine. Oricum ar fi, semnificația / sensul și finalitatea vieților noastre nu sînt determinate de Dumnezeu.

Așadar, chiar dacă Dumnezeu există și are un plan apodictic pentru fiecare individ în parte, acest fapt nu are nici cea mai mică importanță pentru sensul vieților noastre. Sau pentru absența lui (cf. Kai Nielsen, “Linguistic Philosophy and ‘The Meaning of Life”, Cross-Currents, 14: 3 (1964): 313-334).


P. S. În imagine: William Blake, The Ancient of Days (1794).


Citiţi în continuare!