vineri, 18 martie 2016

Sensul vieții în ospiciul lumii


Voi cita o frază dintr-un comentariu la nota mea precedentă: "Sensul vieții pentru om înseamnă împlinirea nevoilor sale, și nimic altceva".

Această frază m-a pus pe gînduri, fiindcă știu (din experiență) că nu este suficient să împlinești toate nevoile cuiva pentru ca omul în cauză să priceapă / să simtă că viața lui are sens (sau e pe cale să primească unul). De pildă, într-un spital, medicii împlinesc, de obicei, toate nevoile (și poftele) bolnavului (inclusiv cele chimice, din acest motiv îi fac injecții și-l îndoapă cu pastile), dar nu cred că asta îl face foarte fericit pe bolnav. Cred că, de cele mai multe ori, singura nevoie ”spirituală” a bolnavului este aceea de a scăpa cît mai rapid de boală, cel puțin pentru intervalul în care se află în spital (ca pacient și nu ca spectator contemplativ și sănătos tun).

Sănătatea este o condiție necesară a unei vieți cu sens, dar nu cred că ea reprezintă însuși sensul vieții. Așadar, nu mi se pare a fi o condiție suficientă a sensului. Alții ar putea găsi că numai boala și suferința dau sens vieții. Sacrificiul! Jertfa! În acest caz, sănătatea nu mai este o condiție necesară a sensului, ci un obstacol în calea lui. Au și ei, probabil, dreptatea lor, în cazul în care împărtășesc această metafizică destul de dubioasă, ca să vorbesc franc. Mă îndoiesc că oamenii vin pe lume pentru a suferi (sau cu intenția asta). Vin fără nici o intenție, dintr-o eroare pentru care părinții nu se căiesc niciodată destul.

În al doilea rînd, nu cred că Dumnezeu există (dacă există: asta abia urmează să dovedim) pentru a împlini nevoile omului. Din fericire, nu știm care e scopul lui Dumnezeu (scopul Lui general) și nici dacă are un scop precis în ceea ce îl privește pe om. E mai bine pentru noi așa. Nu e deloc util să știm prea multe (cu privire la Dumnezeu, desigur, ori la idealurile Sale). Oricum ar sta treaba, cred că bunul Dumnezeu are și alte lucruri (mult mai urgente) de făcut în universul creat decît să stea pe capul omului, să-i cerceteze ”nevoile” de-a fir a păr și, culmea blasfemiei, să-l îngrijească.

Și, dacă Dumnezeu și-a făcut treaba bine (cînd a creat lumea și omul), lucru de care nu ne putem îndoi cîtuși de puțin (oricît am fi noi de agnostici), bănuiesc că l-a înzestrat pe om (pe Adam și pe toți urmașii lui și ai Evei) cu tot ceea ce-i trebuie pentru a-și împlini singur-singurel nevoile. Mă gîndesc că nu e foarte indicat să-l plictisim pe Dumnezeu cu nevoile și rugămințile / rugăciunile noastre ipocrite. În opinia mea de agnostic (nu de ateu!), Dumnezeu nu joacă pe lîngă om rolul unei asistente medicale, al unui însoțitor de orbi: omul se poate descurca în viață și fără asistența nemijlocită a lui Dumnezeu.

În fine, dacă realitatea se naște din dorurile și dorințele noastre (așa cum observați la sfîrșitul comentariului), la ce mai folosește Dumnezeu? Nu El a creat realitatea? Care nu-i o iluzie și nici un produs oniric al omului (sau al poeților).

Convingerea mea este că nu-i suficient să-ți dorești moartea pentru a și muri, de la dorință și pînă la putință (și curaj) e cale lungă. Deci, nu-i atît de simplu. Moartea este o chestie care nu se petrece ușor (cere efort metodic, cere silință și perseverență), e greu să mori, așa, din senin, numai pentru că îți dorești. Oricît ”dor de moarte” (eminescian) ai simți la un moment dat, nu-i suficient să cîștigi o ”îndulcire” a condiției tale de muritor. Și, firește, nu-i suficient (pentru ca) să mori. Trebuie să (și) meriți...


P. S. Am uitat să divulg concluzia acestei însemnări: pentru om sensul vieții nu înseamnă împlinirea tuturor nevoilor. Mi se pare mult prea puțin...

P. S. 1. În imagine: Ary Scheffer (1795-1858), Le jeune malade (1824).


Citiţi în continuare!

luni, 14 martie 2016

De ce e mai interesant să negi sensul vieții decît să-l afirmi


De vreo lună și mai bine, citesc și citesc toooot felul de chestii despre sensul vieții, eseuri, articole, cărți, panseuri, și puținul pe care l-am aflat pînă în momentul de față poate fi rezumat astfel:

a) Autorii care vorbesc despre absurd și despre lipsa de sens a vieții sînt mult mai interesanți decît autorii care (îmi, ne) propun un sens. Las la o parte, deocamdată, autorii negativi.

Dar ce poți gîndi (și spune) despre sfatul doamnei Susan Wolf (o optimistă) că sensul vieții consistă în a te / ne angaja într-o acțiune al cărei scop este prin el însuși valoros (worthwhile)?; valoarea scopului s-ar răsfrînge automat (și) asupra celor activi și hotărîți (prinși în acțiune) și i-ar face mai semnificativi decît sînt ei de felul lor (și în nimicnicia lor pasivă). Prestigiul scopului dă sens vieții. Cu cît scopul e mai înalt tot cu atîta viața devine mai semnificativă. Asta explică, probabil, activismul politic și social dintotdeauna. Cînd te implici activ în atingerea unui scop nobil, ai impresia că o parte din noblețea scopului se întoarce și asupra ta. Viața ta capătă o justificare.

Asta îmi amintește de un personaj din Kundera, un tip care participa la toate marșurile de protest de pe glob și la toate demonstrațiile pentru salvarea (ori numai pentru ameliorarea) omenirii. Individul își privea existența sartrian, ca angajament. Kundera nu părea să-l aprecieze în chip deosebit, fiindcă îl prezintă caricatural. Există, totuși, persoane (pe unele le cunosc) care stau la pîndă în așteptarea unui scop generos. Abia din momentul în care își găsesc scopul, încep să trăiască. Și o ultimă observație: niciodată scopul nu este al lor. În această categorie, am impresia, se înscriu militanții. A trăi cu sens înseamnă a milita, a protesta, a scanda.

b) Pare mai interesant pentru ceilalți (sau, cel puțin, pentru cititorul din mine) să distrugi argumente (și iluzii) decît să construiești idealuri de viață și să propui scopuri. Thomas Nagel este, de felul lui, foarte interesant cînd scrie despre moarte (ca privare și ca rău iremediabil prin raport cu viața pe care o curmă), cînd respinge ”argumentul simetriei” propus de Lucrețiu (dacă nu ți-e frică de eternitatea care s-a scurs pînă la nașterea ta, de ce ți-ar fi teamă de eternitatea care se va scurge după moartea ta?; veșniciile sînt deopotrivă de indiferente) și mult mai puțin interesant cînd ne asigură că, într-o viață eternă, nu ne-am plictisi și nu ni s-ar acri de atîta rutină și stereotipie.

Bernard Williams afirmă că plăcerile sînt plăceri numai cînd (și fiindcă) sînt scurte și au un sfîrșit anunțat (mormîntul). Amenințarea morții dă sens plăcerilor. Dacă am trăi nemăsurat de mult, am ajunge la o stare de indiferență și apatie. E mai bine ca o viață de om să aibă anii numărați (cf. „The Makropulos case: reflections on the tedium of immortality”). Thomas Nagel i-a răspuns printr-o ironie: ”pesemne că Williams se plictisește mai ușor decît mine; prefer veșnicia”.

c) Articolele despre lipsa de sens a vieții sînt mult mai comentate decît articolele cu propuneri. Nihilismul inspiră înțelepților mai multe argumente și mai mult chef de scris decît articolele afirmative. Nagel e mai discutat decît Susan Wolf. Optimiștii nu stîrnesc nici un interes. Argumentele cu privire la absurd nu se rezumă doar la cele 5 schițate de Nagel, găsește, de pildă, excelentul Duncan Pritchard, profesor la Edinburgh. Lumea se înghesuie să golească viața de sens (de parcă ar avea un sens) și strîmbă din nas cînd i se propune unul...

Mai vedem, mai citim, mai medităm, mai milităm...


P. S. În imagine: Georges de La Tour, Madeleine pénitente, dite Madeleine Fabius, 1635.


Citiţi în continuare!

luni, 7 martie 2016

Dă-mi un sens ca să-ți dau și eu ție unul


Mulți citează cu satisfacție o vorbă a lui Noica: ”Dacă viața nu are sens, nu-i nimic (cu atît mai bine!), îi pot da eu un sens”.

Ar fi mai potrivit, cred, ca satisfacția să lipsească (nu rezolvi nimic printr-un aforism) și, în locul ei, să punem nedumirirea. În primul rînd, eu m-aș întreba cu privire la identitatea precisă a celui care a constatat că viața nu are sens... Cum se numește nesăbuitul? Unde a trăit? Cînd a enunțat o atare enormitate? În al doilea rînd, m-aș întreba în ce fel a constatat asta (lipsa completă de sens a vieților noastre): printr-o experiență directă sau printr-un experiment mental (”thought experiment”)? Spinoza vorbea și de o cunoaștere din auzite...

Nu știu la cine anume se referea Constantin Noica. Și nu are rost să fac supoziții. Să investigăm, deci, a doua chestiune: în ce chip poți afla (și verifica) faptul că viața nu are sens? În Perspectiva de nicăieri (The View from Nowhere), Thomas Nagel a repetat experimentul lui Seneca. A cerut să privim de undeva de foarte sus lumea și, într-o latură a ei, insul ce-și zice, cu trufie, uman. Dacă putem face acest salt mental, să privim spre lume și, îndeosebi, spre noi, ca și cum am fi situați în afara lumii și a noastră, am accede la o viziune cît de cît ”obiectivă”. Iar viziunea de sus ne-ar vădi nimicnicia.

Este aproape imposibil să realizezi acest experiment, pentru că este imposibil să scapi de eu / de sine. Oricît de departe ai ajunge în înălțimi, trebuie să admiți întotdeauna un ”eu privesc”, un ”eu constat”, un ”eu observ că...”.

Să presupunem, de dragul jocului intelectual, că acest lucru ar fi cu putință și că am accede la un soi de eu care nu ar mai fi al nostru, care ar fi anonim (eul unui alien, să zicem). Seneca nu presupune asta (eul lui din înalt rămîne, vai, eul unui filosof), dar Nagel îl subînțelege. Acest eu - care nu ar fi eul nimănui - ar vorbi cam așa: ”Tot ceea ce văd este absurd. Văd oameni care se agită bezmetic (fiindcă au scopuri și idealuri), regi care se mîndresc cu faima și strălucirea lor, strategi care își îndeamnă soldații la luptă, scriitori care polemizează strașnic între ei, băgători în seamă pe Facebook, artiști, cochete, muritori, pleavă etc. Toți se străduiesc și se frămîntă degeaba. Nu peste mult, indivizii la care mă uit vor muri.

Observație: un alien n-ar vorbi chiar așa dintr-un motiv foarte simplu: n-ar înțelege absolut nimic din bîlciul omenesc, dacă n-ar gîndi exact ca un om. Iar dacă ar gîndi ca un om, ar ajunge la concluziile lui Seneca. Thomas Nagel nu numai că ajunge la concluziile lui Seneca, dar le duce la extrem: privind de nicăieri, viața omului nu are sens.

Tot Nagel, într-un articol din 1971, intitulat ”Absurdul”, formulează cinci argumente în sprijinul concluziei nihiliste. Nu le voi repeta aici. Mă voi întoarce la afirmația lui Noica: ”viața nu are sens, deci nu-mi rămîne decît să-i dau eu unul (sau mai multe, o infinitate)”. Nu mi se pare atît de simplu.

În ce fel poți da un sens vieții? Ar fi nevoie de un argument, de un exemplu, de un model. În lapidaritatea ei, fraza lui Noica nu ne ajută. Constituie un îndemn la optimism, dar nu și un îndrumar practic pentru viața fericită și plină de semnificație. Filosoful ar fi trebuit să arate cu degetul spre el și să adauge: ”iată un om care a dat vieții lui un sens. Imediat vă voi spune și cum...”.


P. S. În imagine: Gilles Renaud, Don Quichotte.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 5 martie 2016

Viața mea are sens. Și ce dacă?



Prietenii îmi vor spune, poate, și ar avea oarece cuvînt, că la un master de ”filosofie practică” nu se cuvine să recomanzi, spre atentă și minuțioasă lectură, eseul lui Albert Camus publicat în 1942 și intitulat (toată lumea știe) Mitul lui Sisif. Eseul aparține unui ”filosof pentru clasele terminale de liceu” (unui ageamiu, cum ar veni) și, oricum, unui individ a cărui principală preocupare a fost literatura (și mult mai puțin filosofia).

S-ar putea să fie așa. Albert Camus e prea simplu pentru un student ascetic (trecut deja, măcar în principiu, prin Platon, Kant și Husserl). Numai că eu nu prea am studenți ascetici (ascetismul este ocupația principală a muritorilor de foame și a sfinților), ci tineri păcătoși. Asta pe de o parte. Pe de alta, chiar dacă eseul lui Camus este mai mult expozitiv decît argumentativ, mai mult literar decît metafizic, merită recitit. El numește o problemă și propune o soluție. Chiar dacă soluția nu urmează strict din problemă.

În opinia scriitorului francez, problema fundamentală a filosofiei ar fi sinuciderea. Soluția problemei, evitarea ei riguroasă, pe motivul că omul reprezintă, cel puțin în mintea lui Camus, o făptură neînduplecată, semeață, sfidătoare. Din cîte am observat, sinuciderea nu este un gînd universal (cum crede Camus). Oamenii pot trăi și fără ea. Și, oricum, sinuciderea este un fapt (regretabil, uneori), care nu prea are legătură cu sesizarea subită a absurdului, a vidului (ce cuvînt mare!) și a absenței sensului în viețile noastre (și așa banale). Pentru cei mai mulți, pentru mine, absurdul nu este o evidență. Trebuie să ai un șoc / o viziune / o intuiție / un noroc extraordinar ca să-l percepi.

Ceea ce Albert Camus atribuie mulțimii (curajul sau nebunia sinuciderii) afectează, în realitate, o ”elită”. Oamenii nu se mai sinucid (și încă de mult) din pricina absurdului și, cu atît mai puțin, din pricina argumentelor (cvasi-logice). Și, în fond, oamenii nici nu trăiesc în absurd, ci în cea mai bună (și mizerabilă) dintre lumile posibile (în raiul lui G. W. Leibniz). Altfel spus, omul este un viețuitor indiferent. Principala lui însușire e nepăsarea, boala lumii moderne. Sloganul lui: ”Nu-mi pasă!”, ”Piară omenirea cu totul, numai eu să-mi beau ceaiul!”

În alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieții mele / noastre nu este deloc una firească. Altele am / avem noi pe suflet, chestiunii mult mai mici și mai subtile decît chestiunea sensului vieții. Iar dacă, printr-o întîmplare (cu adevărat nefericită), dăm peste ea (la un curs de master, să zicem, sau citind un articol de Thomas Nagel), evenimentul nu produce în noi nici cea mai mică înfiorare. La urma urmelor, întrebarea lui Camus nu implică un răspuns.


P. S. În imagine, un Don Quijote oarecare.


Citiţi în continuare!

joi, 3 martie 2016

Nimic nu contează. Și nu contează nici faptul că nimic nu contează


Mă întorc la blog spăsit, după o perioadă în care am dat un concurs și am fost obligat să citesc din filosofi de toate felurile (analitici, continentali, sceptici, anarhiști, creștini, eretici etc.). Am ținut și o prelegere în fața onoratei comisii. Treabă destul de obositoare, nu-i așa? Și fiindcă am dat un concurs, țin două norme (în semestrul ăsta, de pildă, am 3 întîlniri cu studenții, la anul 1, la anul 3 și la master 1), nu doar cursurile mele: mult timp pierdut cu pregătirea lor, bibliografii dificile, rezumate, note pentru curs, jale, suspin, frică și cutremurare, vorba lui Kierkegaard.

Viața nu-i o chestie ușoară, țineți minte această profunzime, o să mă pomeniți...

De citit literatură n-am prea citit. Nu fac nici un secret, deși mi-e rușine. N-am avut timp. Am început cîndva Orbirea lui Elias Canetti, ăsta nu-i un roman de aruncat, dacă vrei să te numești om citit. Fără să fi parcurs măcar o dată romanul lui Canetti, nu ești om întreg. Degeaba faci umbră pămîntului și cheltuiești banii statului. N-am ajuns la final din pricina expusă mai sus (concursuri, cursuri, arsuri), voi încerca să-mi trag sufletul și să recuperez timpul pierdut.

Aseară am pus pe FB o frază din Thomas Nagel, autorului unui prețuit articol despre Absurd. Am citat aproximativ, din memorie, dar am păstrat esența: ”Dacă în viața asta de rahat, nimic nu contează, atunci nu contează nici faptul că în viața asta de rahat nimic nu contează”. Departe de a exprima o opinie serioasă, fraza în cauză este mai degrabă un joc de cuvinte, o glumă. Mai precis, o banală tautologie: ”Dacă nimic nu contează, nimic nu contează”. Nu vă bucurați, nu e nimic adînc și misterios aici, repetînd această condițională (p implică p, deci p), viața noastră nu capătă sens, nu devine mai importantă decît este.

Dacă e să ne uităm într-un manual de logică, tautologia este propoziția întotdeauna adevărată. Pe lîngă adevărul ei statornic, tautologia nu spune nimic, dar absolut nimic despre viața noastră. Ea consemnează impresia pe care o au unii filosofi și, poate, o avem și noi în legătură cu viața noastră de nimic: nu are nici un rost și nimic nu ne poate justifica.

Ca să vedeți cît de goală și zadarnică e tautologia de mai sus, voi formula altfel: ”În viața asta în care nimic nu contează, nici măcar suferința ta nu contează”. ”Ei, nu...”, va răspunde bolnavul, ”chiar așa? Faptul că sufăr acum și aici nu contează? Face parte din jocul cosmic? E un amănunt nesemnificativ? Dar suferința mea e reală, o simt. Dacă ai suferi și tu cît de cît, n-ai mai avea curaj să reciți mecanic din filosofii cinici: ”Dacă în viața asta de rahat, nimic nu contează, atunci nu contează nici faptul că în viața asta de rahat nimic nu contează”.

Orice ar afirma Thomas Nagel, pentru mine suferința mea contează, va conchide amărît bolnavul. Și nu prea ai ce să spui în fața suferinței celuilalt (pe care ți-o poți numai închipui, fiindcă nu ai posibilitatea efectivă s-o trăiești și tu).


P. S. În imagine: Sylvia Adjabroux, Don Quichotte (2005). Ulei pe pînză.


Citiţi în continuare!