sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Omul livresc


De obicei, cînd este portretizat negativ, precum în Orbirea lui Elias Canetti, omul livresc se mișcă într-un cerc vicios. Și tocmai asta i se reproșează. Și de asta e comic, sau tragic, cum vreți. Acest cerc vicios nu se intersectează cu cercul vicios al vieții. Omul livresc se poartă ca în cărți, gîndește în formule aflate din cărți, vorbește în fraze / texte / locuri comune (topoi). Viața lui (cîtă mai rămîne!) are ca ax principal cartea.

Omul livresc citește, cel mult, pentru a scrie alte cărți și, uneori, cînd este la ananghie, pentru a cita fragmente semnificative din cărțile / studiile / articolele străbătute. Monologul interior al lui Peter Kien este o permanentă re-formulare a unor fraze de-a gata.

Am întîlnit acest ”defect” și la oamenii reali. De pildă, sfîntul Ieronim, în Epistola către Eustochium, Libellus de virginitate servanda, povestește un vis. Se află în fața tribunalului ceresc. Dialogul care se duce între judecători și Ieronim este unul compus exclusiv din versete luate din Biblie. Este întrebat cine este, cum se definește, ce identitate își asumă, interrogatus de conditione. Răspunde: Christianus sum. Și riposta judecătorilor vine imediat: Mentiris, ait, Ciceronianus es, non Christianus: ubi enim thesaurus tuus, ibi et cor tuum. Adică: ”Minți, ești un păgîn, un ciceronian; sufletul tău este acolo unde îți ții cărțile [biblioteca]”. Ultima propoziție este un citat din Matei 6: 21: ”unde îți ții comoara, tezaurul, acolo se află și sufletul tău”. În consecința acestui verdict, Ieronim este bătut cu vergile. În timpul supliciului, își spune: „Şi cine te va slăvi în sheol?”, întrebare luată din psalmul 6: 5. Dialogul nu are, așadar, nimic original. Nici lamentația penitentului...

Așa face și Peter Kien. Rareori este proaspăt în exprimare. Citește pentru a cita. Recită din memorie.

Doar Marcel Proust a răspuns la întrebarea cu privire la finalitatea lecturii astfel. ”Citesc pentru a învăța să văd / să percep o floare, iarba, lumea din jur”. Vă întreb la rîndu-mi: de ce citiți? Ca să-l urmați pe sărmanul Peter Kien sau pentru a trăi experiențele sugerate de Proust?


P. S. Cînd vorbesc de romanul lui Elias Canetti mă refer la ediția următoare: Elias Canetti, Orbirea, traducere de Mihai Isbășescu, Iași: Polirom, 2015, 658p. 24.95 lei.

P. P. S. În imagine: Dominik Skunca (1939 - 2011): Le liseur du journal (1966).


Citiţi în continuare!

joi, 7 ianuarie 2016

Orbirea lui Canetti


Cel mai ciudat scriitor mi s-a părut dintotdeauna Elias Canetti (1905 - 1994). L-am citit de îndată ce a luat premiul Nobel. I-am tradus, pentru o revistă studențească, cîteva pagini din Vocile din Marrakech. Am continuat cu cinci portrete din cele cincizeci descrise în Das Oherenzeuge: Fünfzig Charaktere (nu știu dacă acest volum s-a tradus și la noi). Cartea din urmă este o rescriere în cheie suprarealistă a caracterelor lui Theophrast.

De ce mi s-a părut ciudat Elias Canetti? Simplu. Pentru modul absolut fantasmagoric în care s-a văzut pe sine. Nu pun la socoteală faptul că se considera cel mai amplu intelect al vremii sale. Grandomania nu este tocmai păcatul cel mai rar (și mai grav) printre scriitori. Fiecare dintre noi are o excelentă părere despre înzestrarea proprie. A te considera mai mare și mai important decît ești în realitate reprezintă doar o eroare de grad. Pe scara care urcă de la zero spre infinitul ontologic și axiologic, cine știe pe ce treaptă anume se situează? Nimeni, cred.

În cazul lui Canetti, amănuntul care frapează este de altă natură decît banala supra-estimare a forțelor creative. După ce publică în 1935, Die Blendung, Orbirea, un roman uriaș (în toate sensurile), Elias Canetti începe să creadă că vocația lui este cu totul alta decît aceea de prozator. Ca atare, renunță aproape complet la proza de ficțiune. Nutrește convingerea bizară că este, în fond, un gînditor viguros și începe să adune material pentru o carte de filosofie, Masse und Macht, Masele și puterea, pe care o va publica în 1960. Este opera vieții mele, va spune. Am descifrat ”mecanismele puterii”. Hélas! Este, franc spus, cartea unui diletant, a unui lunatic. Nici un filosof politic nu-l va lua în serios.

N-a mai scris, din păcate, nici un roman. Nu și-a propus o astfel de frivolitate. A compus piese de teatru, eseuri, memorialistică, de toate. Cartea lui cea mai bună rămîne, bineînțeles, Orbirea. O recitesc, după mulți ani, în ediția recentă de la Polirom, tipărită în 2015 (cuprinde vechea traducere a lui Mihai Isbășescu).

Elias Canetti mi se pare cea mai ilustră victimă a unei greșite imagini de sine. Eroarea nu mai este una de grad, ci una de esență. Canetti a sărit în altă specie. În fond, el a fost orbul...



P. S. În imagine: Jérôme Delépine, L'effroi (2009).


Citiţi în continuare!

luni, 4 ianuarie 2016

Cinci. În topul plăcerilor trecute...


Dacă nu vreți introducerea, puteți sări direct la top...


Cînd ai blog și ești harnic, este foarte ușor să-ți controlezi biografia și să însemni cu o cruce (+) locul și momentul în care ai greșit. Oameni sîntem, numai Papa de la Roma este infailibil. Așa am făcut ieri. Am pus cruci. Și așa fac ori de cîte ori, în posturi, de Paște, de Crăciun, de Bobotează, merg la duhovnic să mă spovedesc. Îi duc o foaie plină de cruci, își pune, săracul, mîinile în cap, nimeni nu-i mai păcătos decît mine în toată parohia Sf. Nectarie. Chestia e că niciodată nu-ți dai seama imediat că ai greșit (și ar fi bine să adaugi o cruce). Ai nevoie de timp, de o conștiință nemiloasă și, mai ales, de o temeritate in-es-ti-ma-bi-lă ca să-ți tragi sufletul și să te reculegi. O criză de plîns, un moment de căință, un frison mistic, o extază nu strică niciodată. Nimănui.

Ieri m-am recules. Am fost necruțător. Am meditat la anul care a trecut (aproape degeaba). Am pus cruci. Cînd au devenit prea multe, m-am plictisit și am renunțat la ele.

Concluzii. Am citit puțin, fără spor, fără elan. Am scris și mai puțin (măcar aici pe blog). Am un teribil sentiment de vinovăție, simt, așa, o sfîșiere în rărunchi, un piron în moalele capului (ca să fiu foaaaaaaarte precis, în ceea ce anatomiștii numesc ”prosencephalon”). Numai în pielea mea să nu fiți.

A fost, într-un fel, prin voința proprie, anul Coetzee: am parcurs vreo cinci romane semnate de el (și traduse la noi de-a lungul anilor), dar nici unul nu m-a încîntat peste măsură. Coetzee reușește să fie mereu interesant, fără a fi cu adevărat un prozator memorabil, de neocolit, un prozator pe care să nu-l mai lași din mînă. Îl poți lăsa fără să păcătuiești. Marea lui calitate (dar și marele lui defect) rămîne ambiguitatea, lipsa premeditată a unui ”pentru că”, a unui ”întrucît”, a unui terorist ”deoarece”. Mesajul lui este, de cele mai multe ori, minor. Maestrul din Petersburg, ca să dau un exemplu, n-are nici o miză. Nu sugerează nici pe departe, deși asta ar vrea, probabil, coliziunea dintre două ideologii (nihilismul și ortodoxia creștină). Totul pare pînă la urmă un joc de măști, o dispută între umbre lipsite de viață, între stafii. Așa și în Copilăria lui Iisus. Întotdeauna egal cu el însuși, J. M. Coetzee nu trezește cititorului din mine nici un entuziasm.

Dar am citit și cărți care mi-au plăcut și pe care le recomand urbi et orbi. Voi menționa, după obiceiul pămîntului, numai cinci. În ordinea crescătoare a plăcerii:


Top 5

5. Shalom Auslander, Speranța: o tragedie, traducere de Carmen Scarlet, București: Editura Univers, colecția ”Globus”, 2014, 261p. O recenzie aici.

4. Jón Kalman Stefánsson, Între cer şi pământ, traducere de Magda Răduţă, Iaşi: Polirom, 2014, 236p. A se vedea aici. Și aici.

3. Evgheni Vodolazkin, Soloviov și Larionov, traducere de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2015, 322p.

2. Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, traducere de Sorin Paliga, București: Editura Art, 2014, 176p. O recenzie aici. Și alta aici.

1. Philip Roth, Pastorala americană, traducere de Alexandra Coliban, Iași: Polirom, 2014, 580p.


P. S. N-ar fi rău să amintesc, într-o paranteză finală, că am citit cu interesul cuvenit unui scriitor adevărat și volumul de povestiri al lui Roberto Bolaño, intitulat în românește Convorbiri telefonice, traducere şi note de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2011, 224p. L-am consemnat aici.



P. P. S. În imagine: Jeanne Lorioz, Bonne intention, Bio JL: née en 1954, Jeanne Lorioz a étudié à l'Ecole Supérieure des Arts Appliqués de Paris. Depuis 1992 elle est présente dans de nombreuses galeries (Samagra Paris, Opera New York, Ry Sfeir Paris) et salons.


Citiţi în continuare!