vineri, 2 decembrie 2016

Cînd moș Scrumbie caută un orfan și Maica Stareță îl caută pe moș Scrumbie, care tocmai s-a adăpostit într-un tractir cu moș Saramură



Vă place Charles Dickens? Mie nu mi-a plăcut niciodată. Dar asta nu are nici o importanță pentru nota de față.

Deci, povestea sună precum urmează. Un prozator de azi alege să scrie în stilul lui Dickens și compune romane pe temele lui Dickens (copile inocente împinse spre prostituție de sărăcie și violență, orfani ajunși în mîinile unor indivizi hrăpăreți și fără scrupule etc.), fără să pună între el și Dickens cuvenita ironie post-modernă.

Ce rezultă de aici? Nimic grav, nu vă neliniștiți. Nu e greu de ghicit deznodămîntul: rezultă, care va să zică, o proză care seamănă leit cu prozele lui Charles Dickens (asta s-ar chema pastișă, dacă am folosi termenul propriu, și parodie, dacă am folosi un termen figurat (mai plin de noblețe, dar mai mincinos), o proză menită unui public care, el, nu mai seamănă întru totul cu publicul lui Dickens și anume publicul rafinat de azi. Publicul rafinat de azi, se presupune, a trecut prin James Joyce și Thomas Mann, l-a devorat pe Faulkner și apoi pe Beckett, s-a chinuit cu textualismul lui Claude Simon și, într-un sfîrșit, a dat peste scriitori mai blînzi și mai lizibili, de felul lui Jose Saramago ori Umberto Eco etc. Publicul rafinat de astăzi a devenit extrem de curios și, mai ales, extrem de îndoit, de sceptic.

În consecința acestei constatări de fapt, voi pune o întrebare firească. Confruntat cu o proză care imită toate întorsăturile de stil ale lui Dickens, apostrofa cititorului (ca, de exemplu: ”Că-ți place sau nu, cititorul meu nestatornic, iată-ne din nou la Gîsca Roșie”, Gîsca Roșie este un han-bordel, locul sordid de unde pornește acțiunea romanului; sau: ”Dacă Jenny regreta viața ei dinainte..., e o chestiune prea delicată ca să poată fi decisă: îl vom lăsa, așadar, pe cititor să-și imagineze ce-i place mai mult, potrivit propriei concepții despre viață...” etc.), personajele desemnate prin porecle cvasi-comice: Roșcata, Jenny Slăbănoaga, ”călugărița” Scrumbie, bătrînul Saramură etc., întorsăturile sorții, finalul fericit, așadar, confruntat cu toate acestea, cum va reacționa oare publicul nostru rafinat și, cu siguranță, foarte exigent?

Va deschide romanul Roderick Duddle (firește, titlul este și el un clișeu, o pastișă) sau va prefera să citească Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți? Fiindcă Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți (titlul e la fel de fain și în original: La Virgen de los sicarios!) îi va răni morala stămoșească (e un roman cu ”poponari”, ups!), va căuta probabil altceva, se va întoarce la romanul lui Michele Mari, care îi amintește de copilărie, de vremea cînd citea înfiorat Marile speranțe și compătimea alături de Pip. Dar nu sînt deloc sigur că va rămîne la / și va străbate pînă la capăt Roderick Duddle.

Principala slăbiciune a cărții este, am sugerat deja, lipsa distanțării narative. Nu poți redacta o parodie dacă nu ai, foarte ascuțit, simțul umorului și mai ales sfînta ironie a scriitorilor pricepuți. Dacă, printr-un noroc, le posezi, proza e salvată, iei în rîs locurile comune. Dacă nu, senzația de repetare îl oprește pe cititor din lectură, după numai cîteva zeci de pagini.

În pofida celor scrise mai sus, întrebarea rămîne. Un scriitor serios (nu mă refer la Ken Follett, care scrie deliberat ca Alexandre Dumas; și chiar mai prost decît Dumas) poate folosi cu succes procedeele narative ale unui prozator de odinioară, Dickens, să zicem? Succes de public va avea, probabil (cititorul mediu vrea acțiune, poveste, fapte, întîmplări, răsturnări de situație, decese; cititorul rafinat vrea cam tot asta, dacă nu e masochist), nu știu dacă și succes de critică. Deși, deși, deși...

În definitiv, Sticletele nu este cu mult peste ce a scris cîndva Charles Dickens (poate, e cu puțin sub), tot povestea unui copil hărțuit este, dar critica anglo-saxonă a sărit pînă în tavan de plăcere, s-a lovit în creștet și, din amețeală, a încununat romanul Donnei Tartt cu un Pulitzer binemeritat.



P. S. Nota mea a pornit de la o lectură uimită din:

Michele Mari, Roderick Duddle, traducere de Cerasela Barbone, Iași: Polirom, 2016, 424p., 39.95 lei.

P. S. 1. O poză cam la întîmplare, Wilhelm Freddie (1909 - 1995): Nonnens bon [La Prière de la nonne], 1937.

6 comentarii:

dragoş c spunea...

vai, nici mie nu-mi place dickens.
am citit doar marile speranțe demult, dar când să-l recitesc, n-am mai putut

Valeriu Gherghel spunea...

D-aia zic ca e ciudat ca Michele Mari l-a ales tocmai pe Dickens ca sa-l imite, putea sa-l aleaga pe Machiavelli, era cu siguranta mai interesant :)

Ramona Trifan spunea...

de ce schimbi titlurile? de-a ce te joci?

Valeriu Gherghel spunea...

De-a divinitatea, arăt că pentru om nimic nu-i definitiv, deși omul nu va ține minte chestia asta nici mort :)

Ramona Trifan spunea...

imi placea mai mult primul. poti sa-l pui inapoi?

Valeriu Gherghel spunea...

Pot, da nu vreau :)