sâmbătă, 10 decembrie 2016

Cînd ai impresia că nu mai ești cel de ieri, și nici cel de alaltăieri, s-ar putea să trăiești o experiență încercată și de Montaigne



Cititorii s-au uimit și chiar m-au căinat preț de o clipă interminabilă, cînd am îndrăznit și am scris (cu aroganța celui care nu mai are nimic de pierdut) că eul meu pare unul episodic, măcar pentru ochiul meu închis afară, dar deștept înlăuntru.

Oricum, a fi episodic (un individ episodic), adică a avea o percepție discontinuă a eului (cînd îl privești dinspre acum spre atunci și întotdeauna), a nu putea construi o narativă cu început, mijloc și sfîrșit, nu înseamnă cîtuși de puțin o rușine, un scandal psihologic, o infirmitate. Ci, dimpotrivă, înseamnă o trufie, o beatitudine, o noblețe inefabilă: cei mai isteți filosofi și literatori din istoria muribunzilor fiind, în opinia lui Galen Strawson, strict episodici. Diacronici au fost dintotdeauna ceilalți, massa damnata.

La episodici intră, tot în opinia lui Strawson, persoane mult ilustre precum: Michel Eyquem de Montaigne, Stendhal, Friedrich Nietzsche, Marcel Proust, Iris Murdoch și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, Galen Strawson însuși, care a și propus distincția dintre episodic și diacronic, nu știm în ce scop și cu ce consecințe. Și nici nu ne interesează deocamdată.

Prin urmare, ar fi nedemn de cineva să se plîngă de faptul că își percepe ”eul” ca alcătuit din instantanee, din frînturi mentale imposibil de legat între ele pe ața timpului și a vieții.

Michel de Montaigne zicea că are un eu curgător, și mobil, și imprevizibil. Observa, fără să se mire prea tare, că Montaigne cel de azi nu mai era Montaigne cel de ieri, și că nici Montaigne cel de ieri nu mai era Montaigne cel de odinioară (de care oricum nu-și mai aducea aminte), dar nu făcea din concluzia asta o tragedie, măcar statura lui și culoarea ochilor (în deosebire de ochii Emmei Bovary) rămîneau mereu și mereu aceleași.

Cînd au remarcat că sinele nu este o entitate stabilă și că, în inspecția proprie, el devine aproape imposibil de sesizat, filosofii s-au cutremurat de oroare și au spus, în disperare de cauză, că de fapt sinele se reduce la corp, o părere, se cuvine a recunoaște, destul de bizară. Nici nu merită s-o comentăm în nota de față...


P. S. În imagine, Fanny Nushka (n. 1983), Portrait Moreaux.

3 comentarii:

Ramona Trifan spunea...

unde e abelard?

Valeriu Gherghel spunea...

In mormânt cu Heloisa :)

Ramona Trifan spunea...

ce i-ai facut?:))