luni, 28 noiembrie 2016

Suferiți cumva de un complex al persecuției? Nu-i nimic: și Rousseau a trăit unul



Psihologi și filosofi impetuoși spun că poți afla cine ești (dacă te interesează cumva chestia asta, din cîte știu nu interesează pe nimeni) numai și numai dacă spui (fără să minți înadins) o poveste despre tine însuți: mai precis, despre viața ta ne/însemnată, întocmai cum a fost, cum s-a petrecut, cum ți-a fost dată (prin hazard, prin necesitate, să zicem deocamdată că nu știm, nici n-are vreo importanță în această notă și la această oră).

Voi trece rapid peste faptul că memoria oricărui om este un instrument failibil. Nu ținem minte decît întîmplări disparate și, adeseori, lipsite de orice semnificație (deși Freud spunea că totul e semnificativ și elocvent): m-a prins cîndva o ploaie teribilă, citeam exact atunci Suflete moarte, elevii desfăceau porumb, eram pe un cîmp, mai mult nu știu și nici nu pot să spun. Dar s-a petrecut aievea acest episod pluvial sau e numai o invenție a închipuirii mele? Nu știu. N-am martori care să ateste pățania, dar cred că mintea mea este încă întreagă (cred!), trebuie să mă bazez pe ea, alta (și mai multă, și mai bună) nu am. Reținem așadar amănunte, o pată galbenă pe un tablou de Vermeer, mirosul unei prăjituri, gustul sărat al unui sărut.

Deci, nu sîntem în stare să construim o narativă continuă de la - pînă la, nimeni nu este, fiindcă nu avem cu ce, materialul e subțire și se destramă pe măsură ce trec anii.

O paranteză. Cînd am recitit nu de mult Suflete moarte, mi-am dat seama cu uimire că țineam minte doar faptul că am citit cîndva Suflete moarte, nu și ceea ce se petrece în romanul lui Gogol, tranzacțiile cu suflete, călătoriile ticălosului Cicikov, odioasa Korobocika, nătîngul înfumurat Petrușka. Și tot restul...

Să ne oprim puțin la Jean Jacques Rousseau. Personajul îmi este cu totul antipatic, nu-mi plac oamenii care suferă de complexul persecuției, e plină lumea de persecutați, de nedreptățiți și de neînțeleși, toți absolut geniali de felul lor (sînt, săracii, victimele unui complot masonic), au ajuns, de la o vreme, și pe FB, își plîng de milă, semn că geniul nu-ți aduce nici o fericire (și nici bani). Mai bine te naști prost, fără talente, și trăiești analfabet și incult pînă la o sută de ani, abia așa guști clipa...

Nu spun o noutate. zisul Rousseau a redactat o autobiografie (fără să-și pună neapărat întrebarea ”cine este el, Rousseau, ca eu, sine?”) și, dacă ar fi să-i credem pe psihologii amintiți la început, din narațiunea sa ar trebui, totuși, să rezulte limpede și distinct (măcar pentru specialist) identitatea autorului, ”the narrative self” etc. Cîtuși de puțin. Toată lumea a constatat cu stupoare: nu rezultă nimic (eul lui Rousseau a fost multiplu și disociat). Și nu rezultă nimic dintr-o pricină evidentă: intenția lui Rousseau a fost să-și dovedească negru pe alb inocența în fața tribunalului omenesc, singurul pe care îl accepta (cel puțin așa a pretins).

Memoria lui Rousseau e selectivă (nu numai fiindcă așa a vrut Rousseau), autorul nu-și amintește decît întîmplări și pățanii care îl pun în lumina cea mai gingașă. Confesiunile devin / sînt, în realitate, o apologie. Eroul a fost pedepsit pe nedrept, dar n-a cedat violențelor, deși era copil (episodul cu le peigne brisé), a fost servitorul cel mai stîngaci, dar și cel mai deștept și mai erudit: a explicat sensul devizei ”Tel fiert qui ne tue pas, acela lovește care nu ucide”, în episodul numit de exegeți ospățul de la Torino, comentat și de Jean Starobinski, într-un eseu cunoscut, tradus în Relația critică.

În concluzie, nu ținem minte decît ceea ce ne convine (pentru că ne avantajează în ochii celorlalți, în ochii proprii) și nu mărturisim umanității decît izbînzile. În povestirea despre sine lipsește întotdeauna tocmai personajul principal: sinele...


P. S. În imagine: Marief (pictoriță din Franța), Presence 18.

Niciun comentariu: