sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Puneți-vă în scris...



Ca tot omul mă întreb uneori ce ar trebui să înțeleg cînd folosesc (cu privire la mine, desigur) pronumele personal ”eu”, sau cînd mă apuc să vorbesc despre ”eul / sinele” meu și găsesc că reprezintă o entitate perfid-misterioasă, care merită cel puțin un panegiric.

Bineînțeles, n-am un răspuns și nu cred că există vreo cale rațională de a ajunge la unul. Filosofii și psihologii (sau invers, nu vreau să-i supăr pe psihologii din Japonia) pretind că eul / sinele ar fi o narativă, o povestire sau ar rezulta dintr-o povestire / dintr-o narativă, ar fi un ”eu narativ”. Firește, povestirea ar trebui negreșit să se refere la povestitorul ei (nu la om în general), să fie, deci, o autobiografie și, mai ales, să fie sinceră, ceea ce bănuiește oricine că este un lucru absolut imposibil pentru om, ființă vicleană, prin definiție. Dacă eu compun o autobiografie, nu numai că aflu imediat ce e cu mine (și cu lumea mea), dar primesc și un răspuns cu privire la ”sine” ca sursă și obiect al povestirii mele. Iar răspunsul căutat e narativa însăși. Ea este ”sinele”. Narativă =  sine / eu.

Nu știu dacă ați înțeles ceva din această bolboroseală pythianică. Și nici nu e necesar, fiindcă problema e complicată din capul locului și încă înainte de a o pune și formula. Eu am doar misiunea de a v-o sugera.

Stau strîmb și mă gîndesc după cum urmează. Adică dacă eu procedez precum Montaigne și mă apuc să mă descriu amănunțit (Montaigne zicea că se ”pictează”, că-și face portretul, și scria despre mîncărurile care îi plac cel mai tare!!!), din descrierea vieții mele, eu, eu, eu aș sesiza (isteț cum mă aflu) o mulțime de lucruri, inclusiv cine și ce sînt eu (ca ”eu”, ”sine”, "ego", ”subiect”, ”self”, e o hărmălaie terminologică aici, greu de descîlcit de către o minte banală ca a mea, o iau ca atare și o las în plata Domnului).

Afirmația care mă derutează cel mai ascuțit e aceea care pretinde că sinele meu (și numai al meu) este o narativă și, încă mai precis, o narativă pe care eu o rescriu / el o rescrie permanent. Mi se pare straniu. Și chiar mai mult decît straniu. Simt că eul e ceva din mine însumi, mai precis din capul meu (sau din corpul meu), în timp ce psihologii (din Japonia și de peste tot), dar și filosofii (de pretutindeni), îmi recită în cor cum că dacă privesc la narativă, îmi contemplu, pur și simplu, eul / sinele. Dacă mai public și o carte (cu tot cu narativa despre mine), îmi pot așeza eul într-un raft al bibliotecii (în spatele celorlalte cărți, desigur, n-ar fi o scriere prea măgulitoare, bănuiesc). Se știe că sfinții pot merge cu propriile capete tăiate în mînă. Așa putem citi în Dante. De ce n-ar fi posibil și în cazul nostru?

Închei fiindcă nu mai am timp, se face miezul nopții, astfel: în noi există (încă nedescoperit) un ”eu narativ” (cf. Marya Schechtman, ”The narrative self”, in Shaun Gallagher (ed.), The Oxford Handbook of the Self. OUP Oxford, 2011, pp.394-407, 415). Acest ”eu narativ” este o povestire pe care o scrie însuși eul / sinele. Povestirea mea este eul meu povestit. Eul meu este povestirea mea despre eul meu natural re-povestit. Mai simplu și mai tautologic nici că se poate.

Cred că a venit vremea, dragii mei, să vă redactați autobiografiile...


P. S. Pentru mine eul meu e mai misterios decît acel kanji japonez de lîngă gheișă...

Niciun comentariu: