luni, 21 noiembrie 2016

O crimă și un martor greu de crezut



Ian McEwan, Coajă de nucă, traducere de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2016, 216p., 26,95 lei.


Grădina de ciment mi-a plăcut, Ispășire, mult mai puțin (deși Ispășire a fost proclamat de critici ca fiind cel mai bun roman scris în engleză de către un autor ne-american, într-un sfert de secol), acum Coajă de nucă mi-a plăcut chiar mai tare decît Grădina de ciment. Și pe bună dreptate. Ian McEwan chiar a scris un roman interesant și ingenios. Cel puțin, așa îmi șoptește gustul meu privat și nu există posibilitate de a-l contesta, nu s-a înființat încă un tribunal de apoi al judecăților de gust. O știm de la  Kant, ca să mă exprim prețios: judecata de gust nu este ”universalizabilă”, nu devine niciodată judecata tuturor...

Știu, Coajă de nucă are un povestitor greu creditabil, dar literatura e plină de povestitori necreditabili: defuncți, miniaturiști aruncați într-o fîntînă de către un asasin fioros (ca în Mă numesc Roșu), misionari cu limba tăiată (ca într-o povestire de Camus, Renegatul sau un spirit confuz), Moartea însăși (ca în Hoața de cărți). Și dacă orice lucru neînsuflețit poate prinde glas - prin efectul figurii retorice intitulată de specialiști prosopopee - , de ce nu ar putea vorbi, ironic și erudit (sic!), copilul încă nenăscut al numitei Trudy, cruda (ce joc de cuvinte isteț mi-a reușit, nu mă așteptam de la mine!) și sastisita soție a unui poet lipsit de har și de noroc în viață.

Nu am de gînd s-o lungesc și să evoc laudativ, în această notă foarte grăbită (care nu este în nici un caz o recenzie propriu-zisă, ci un simplu anunț editorial), citatele ascunse în solilocviul înțelept al naratorului (imposibil, să nu uităm), intertextualitatea, adică, formulele admirabile în laconismul lor bonom, stilul alert, observația psihologică foarte precisă, toate de atribuit prozatorului englez. Deci, nu mă lungesc, nici n-ar avea haz la ora asta din noapte, dar nu pot încheia fără a vă face îndemnul de a citi acest roman, măcar atît cît am putut citi și eu din el în patru-cinci ore de lectură (atît mi-a luat să termin cartea!).

E vorba și de o crimă, recunosc, e vorba și despre Hamlet (piesa lui Shakespeare) sau, mai precis, de o re-scriere modernă a prea-cunoscutei piese (un Hamlet actual, ucis de amantul unei soții ingrate ca toate celelalte), e vorba de lumea în care deja domnesc lipsa de măsură și irațiunea, lumea noastră, numai Ofelia lipsește și, prin urmare, nimeni n-o poate trimite la mănăstire. De altfel, în vremea lui Shakespeare, nici măcar nu mai erau mănăstiri prin Anglia, căzuseră în ruină, așa încît îndemnul lui Hamlet nu are sensul atribuit de către cititorii de azi...

Citez pour la bonne bouche numai această frază lipsită de apel: ”Cu multă vreme în urmă cineva a proclamat convingerea neîntemeiată drept virtute. Acum oameni dintre cei mai civilizați spun că așa și este”.


P. S. În imagine: Theodor von der Beek (1838 - 1921): Ophelia (1901).

Niciun comentariu: