sâmbătă, 26 noiembrie 2016

În ce chip îți poți pierde vremea aiurea, chiar dacă te numești Petrarca (2)



Mi-a mai rămas un lucru simplu, să-l ”judec” aici și acum pe înțeleptul Petrarca (1304 - 1374) tocmai pentru ininteligență. Nici intenția mea nu e mai isteață, ca să fiu drept.

Nu este deloc inteligent să te superi din cauza unor vorbe aruncate în vînt de niște ”prieteni” nepăsători, ba, mai mult, să te apuci să compui o lungă invectivă (așa se numește genul încă din Antichitate) în care să ataci și să te aperi și, mai ales, să plîngi (pe umărul altuia!) că ai fost nedreptățit și injuriat. Pricina nu merită efortul.

Ce se întîmplase, de fapt? Nu mare lucru. Prin 1365, Petrarca ajunsese pentru o vreme la Veneția și stătuse de vorbă - în contradictoriu, înțeleg - cu niște discipoli ai lui Aristotel (de nuanță averroistă). Petrarca vedea în fericire o stare la care ajungi numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin grația lui, așadar, în timp ce ”prietenii” (patru la număr) mizau pe o fericire contemplativă, theoretică, de ordin intelectual, fără medierea lui Dumnezeu. Fericirea lui Petrarca se situa în viitor, a prietenilor, în prezent.

Poziția mai îndrăzneață era, în opinia mea, aceea a musafirilor lui Petrarca (el însuși musafir la Veneția), care susțineau afirmațiile unui filosof căzut în dizgrația cenzurii, încă din 1277, și anume Aristotel. Decît o fericire amînată (deși eternă), mai bine o fericire intermitentă, în prezentul existenței. Decît o fericire pe care o primești (prin har), mai bine una pentru care te lupți de unul singur. Decît un cadou pentru fapte bune și virtute, mai bine o cucerire ”egoistă”...

Pesemne că disputa din casa lui Petrarca s-a ”radicalizat”, nu știu dacă au țipat unii la alții, dacă au sărit la bătaie ori au scos pumnalul, oricum, după plecarea poetului ”laureat” într-o altă cetate, amicii au pretins că Petrarca nu se pricepe la fericire (în sensul ei metafizic) și că nu are cultura necesară pentru a susține o dezbatere de idei, că este, în concluzie, un ignorant.

Un binevoitor (îi cunoaștem foarte bine!) i-a transmis lui Petrarca opinia adversarilor. Petrarca a luat foc și s-a pus pe scris. A rezultat, astfel, invectiva...

În latină, lucrarea lui Petrarca se numește De sui ipsius et multorum ignorantia, titlu tradus acum de către Ioana Costa prin Despre ignoranță: a sa și a multora (Iași: Polirom, 2016, se cuvine a lăuda traducerea Ioanei Costa, e un lucru bine făcut). Poetul ultragiat a lucrat la carte vreo trei ani (1367 -1370) și a trimis-o prietenului său, Donato Albanzani, în 25 iunie 1370.

Pe lîngă faptul că apărase o poziție conformistă (orice creștin știe și crede că fericirea vine de la Dumnezeu, că depinde de harul lui), Petrarca a mai avut păcatul că s-a apucat de scris în apărarea științei sale, deși nici un om serios din cuprinsul Italiei nu i-o punea la îndoială. Și el știa foarte bine asta (iar dacă n-o știa s-a comportat ca un naiv), nu avea nevoie de aprobarea lui Albanzani, nici un om nu are nevoie de confirmarea nimănui.

Părerile celorlalți despre tine nu te fac nici mai bun, nici mai rău, nici mai știutor, nici mai ignorant, nici mai scund, nici mai înalt, nu-ți adaugă nimic staturii. Și, în definitiv, nici nu prea contează, decît dacă ești ușor iritabil și ții seama de calomnii. Petrarca a fost, cu siguranță, un ins iritabil, cum ne și avertizează definiția poeților, genus irritabile vatum. Pe de altă parte, cartea lui este și un exercițiu retoric, în succesiunea lui Cicero, nu trebuie luată decît cum grano salis, cu un surîs de îngăduință: poeții sînt tare vanitoși de felul lor, pe cît de iute iau foc, la fel de iute se răcesc, nu-i luați prea tare în seamă, citiți-i...


P. S. În imagine: Joos van Wassenhove (zis și Giusto di Gand, zis și Jodochus van Ghent, c. 1430 - c. 1480), Portretul lui Francesco Petrarca.

Niciun comentariu: