vineri, 8 iulie 2016

Enigme fără sfîrșit


Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator. Proză polițistă, selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând, București: Humanitas, 2015, 339p., 37 lei.


Povestiri neterminate, aflate în diferite stadii de redactare, uneori cu mai multe versiuni, cu mari lacune, părăsite și reluate peste ani. Firește, Pessoa și-a propus să prezinte figura unui monstru logic, în fața căruia nici o enigmă nu are voie să reziste mai mult de cinci minute. De cele mai multe ori, dar ce spun?, în absolut toate cazurile, enigma nu rezistă, oricît de îndărătnică, de încîlcită ar fi. Cedează necondiționat intuiției și rigorii unei minți sclipitoare. Aceea a inegalabilului, fabulosului doctor fără arginți, Abilio Quaresma.

Din păcate, pretutindeni, lipsește tocmai esențialul: descifrarea misterului, cheia enigmei, rezolvarea concretă, raționamentul genial. Presupun, așadar, că Fernando Pessoa își compunea povestirile schițînd, mai întîi, cadrul acțiunii, circumstanțele, actorii: un ins găsit fără suflare într-o cameră închisă pe dinăuntru, furtul unei mari cantități de aur dintr-o bancă al cărei seif se deschide numai dacă trei funcționari rotesc simultan cheile într-o ușă blindată, ubicuitatea unui personaj extrem de periculos, locurile comune, altminteri, ale oricărui policier interbelic.

După precizarea cadrului și a problemei, aflăm în chipul cel mai (puțin) surprinzător că numitul domn Quaresma a găsit deja răspunsul și l-a identificat pe criminal. A ajuns fără greș la o concluzie necesară și irefutabilă. Criminalul este nemaipomenit de inteligent, dar inteligența detectivului este, bineînțeles, superioară. Criminalul suferă, uneori, de psihoze multiple (este fie paranoic, fie isteric, fie și una, și alta), dar Quaresma este expert și în psihologia abisală, deși suferă la rîndu-i de etilism cronic. În final, Abilio Quaresma primește cu smerenie cuvenitele elogii. Comisarii de poliție (cel mai statornic dintre ei se numește Manuel Guedes) au un mic extaz contemplativ în fața simplității nebănuite a soluției. Lipsește, cum am spus, modalitatea de soluționare, transformarea ipotezei în certitudine. Cum ar veni, lipsește tocmai diferența specifică (dacă există și aici o diferență) care transformă o narațiune obișnuită într-una polițistă stricto sensu. Avem, prin urmare, cadrul, începutul tenebros și sfîrșitul strălucitor, crima și identificarea nelegiuitului. Ar mai trebui legătura dintre cele două momente. Nu aflăm, deci, ce s-a petrecut între prolog și epilog, frămîntările doctorului. În ce chip a procedat Quaresma, cum a acces la soluție, care a fost silogismul mîntuitor? Dar ar fi să cerem prea mult unor compuneri scrise din amuzament și nedestinate, probabil, publicării.

Dintr-o povestire aleg, nu chiar la întîmplare, această exclamație profetică a lui Guedes: ”Imaginați-vă, doctore, imaginați-vă că, în loc să avem în fruntea țării tot felul de borfași, de găinari, de pederaști sau plozi de curvă care ne guvernează, am avea oameni ca dumneavoastră. Ce ziceți? S-ar salva țara, de zece ori s-ar salva...” (p.281).

Admiratorii lui Fernando Pessoa vor citi acest volum măcar din curiozitate, cum a făcut și susiscălitul. Legendarul cufăr cu manuscrise rămîne deschis...


P. S. În imagine: Salvador Dali, L’énigme sans fin (1939).

Niciun comentariu: