luni, 6 iunie 2016

Un pește bătrân-bătrân și doi peștișori mai tineri



David Foster Wallace a ținut odată un speech în fața absolvenților unui colegiu prestigios (Kenyon College) și a început, bineînțeles, cu o anecdotă.

Povestea sună precum urmează: doi pești mici-mici înotau, așa, fără un scop precis, privind peisajul și ferindu-se de viermișorii pescarilor. Discutau ba de una, ba de alta, așa cum discută peștișorii între ei, mai ales când se simt în puteri și au preocupări metafizice (analizau, printre altele, propoziția ”nu-i adevărat că nimic nu este adevărat” și se întrebau - fără să se poată decide - dacă este formulată în metalimbaj sau nu).

Brusc, cineva i-a strigat pe nume și cei doi peștișori s-au întrerupt din conversația lor animată și au privit undeva în fața lor. Au zărit, astfel, un pește bătrân-bătrân și s-au întors cu mult respect către el, fiindcă - în lumea peștilor - tinerii au o adevărată venerație față de peștii mai în vârstă (și mai înțelepți). De sub niște mustăți stufoase, bătrânul somn le-a adresat un ”Salut, băieți!” și apoi i-a întrebat fără să aștepte răspunsul: ”Cum este apa?”. A dat puternic din coadă și s-a dus în lumea lui...

Când venerabilul s-a îndepărtat suficient, unul dintre peștișori a izbucnit mirat: ”Dar ce mama naibii mai este și apa?”.

Anecdota nu are neapărat o morală. Dar dacă i-am căuta una, aș rezuma-o printr-o exclamație la fel de cuprinzătoare ca și întrebarea peștișorului: ”Uite-așa înveți lucruri noi!”.


P. S. În imagine: Beth Conclin, Ophelia.

Niciun comentariu: