sâmbătă, 18 iunie 2016

Povestea păcătosului bun



Thomas Mann, Alesul, traducere de Corneliu Papadopol, îngrijire de ediție, traducere revăzută și prefață de Ioana Pârvulescu, București: Humanitas, 2014, 328p., 30 lei (pe Elefant).


Ar fi păcat să nu consemnez aici (fie și la doi ani de la apariție) traducerea cărții lui Thomas Mann. Este o traducere minuțios revizuită de Ioana Pârvulescu, fiindcă prima ediție (la Editura de Vest, în 1991), era plină de greșeli de toate felurile, îndeosebi de corectură. Din această pricină vechiul text era greu de folosit (am citat din el, cu o strîngere de inimă, în Breviarul sceptic): în lipsa originalului, nu puteai ști niciodată dacă așa a propus traducătorul sau așa a potrivit zețarul. Acum textul a devenit credibil. Iată și coperta:



Este vorba, firește, de o re-scriere. Thomas Mann a ales un poem medieval (versiunea lui Hartmann von Aue), o hagiografie, legenda sfîntului Gregorius (n-are legătură, cred, cu Grigore cel Mare), și le-a rescris în cel mai ironic și bonom stil cu putință (e o minunăție de proză!), atribuind această ispravă unui povestitor fictiv, monahul benedictin Clemens, pe adevăratul lui nume Morhold, venit din Irlanda și găzduit la o mănăstire din Roma.

Cartea vorbește despre păcat, dar și despre posibilitatea căinței și a iertării. Gregorius este fiul iubirii dintre soră și frate; se va căsători fără să știe cu propria-i mamă (întîmplarea este întotdeauna destinul); cînd va afla adevărul va face penitență vreme de 17 ani. Legenda pretinde că a fost iertat și a devenit Papă. De o mare gingășie este întîlnirea dintre fiu și mamă în finalul povestirii. Femeia are întrebări grave de pus, dar fiul încă nu a găsit răspunsurile, deși a trecut prin asceza cea mai grea. Ideea este că îndurarea lui Dumnezeu întrece cu mult justiția sa.

În încheiere, voi cita un singur pasaj pentru verva și umorul lui reținut:

„Un lucru este sigur și anume: scriu proză, și nu versulețe, față de care, îndeobște, nu nutresc un respect exagerat. În această privință mă situez mai degrabă în tradiția Împăratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor și judecător al popoarelor, ci și protectorul gramaticii și un zelos binefăcător al prozei corecte și pure.

Aud, ce-i drept, spunîndu-se că abia metrica și rima dau o formă riguroasă, dar aș dori să știu, mă rog, de ce țopăiala pe trei, patru picioare iambice, pe lîngă care se ajunge în orice clipă la tot felul de poticneli dactilice și anapestice și un fel de asonanță caraghioasă a cuvintelor finale, ar reprezenta o formă mai exigentă față de proza bine potrivită, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine și mai tainice, și dacă aș vrea să încep:

Un prinț nommé Grimald a fost odat',
Damblaua îl lovi și rece fu pe dat'.
Lăsă în urmă doi copii frumoși.
Ehei! ce mai pereche fu de păcătoși!

sau cam așa ceva - ar fi asta o formă mai exigentă decît proza temeinic tocmită gramatical, în care voi prezenta de îndată legenda mea plină de îndurare și pe care o s-o înfățișez atît de pilduitor și de veridic, încît mai tîrziu mulți francezi, briți și germani vor putea s-o modeleze și să-și facă micile lor rime pe seama ei.

Acestea fiind zise, încep precum urmează" (pp.27-28).

Citiți neapărat această carte!


P. S. În imagine, o miniatură medievală: Moralia in Job, secolul XIII.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Îmi place. Mulțumesc de sugestie, voi citi Alesul. Muntele vrăjit și Moartea la Veneția sunt preferatele mele din opera lui Thomas Mann.
Încă mai aștept a cincea modalitate de atingere a profunzimilor gândirii. Cred în naivitatea mea că e un remediu bun la caniculă. Sau poate, mă trec fiorii, tăcerea dumneavoastră e răspunsul potrivit?

Valeriu Gherghel spunea...

Voi comenta cat de curand si a cincea modalitate, ba ma gandesc sa vorbesc si despre a sasea. Nu este o glumă :)

Mă bucur ca v-am atras atenția în legătură cu un roman excelent (Alesul). Merită cu prisosință citit :)